Biblio Polis - Vol. 25 (2008) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
ANUL TINERETULUI TALENTAT / ГОД ТАЛАНТЛИВОЙ МОЛОДЕЖИ / YOUNG’S YEAR
Vasile CRUDU, cl. a XII, Liceul „Mihail Sadoveanu” din Călăraşi
La cumpăna dorului

Oricine călătoreşte în spaţiul românesc şi aduce vorba despre casă, acela va pronunţa obligatoriu şi cuvîntul dor. Şi atunci, în faţa ochilor, îi vor apărea chipurile dragi ale părinţilor, surorilor, fraţilor, dar i se va arăta şi imaginea cu o cumpănă, de la fîntîna din faţa casei părinteşti.

Fără să ne dăm seama uneori, aceste două noţiuni-simboluri sunt mereu în gîndul nostru. Dorul şi cumpăna sunt două simboluri ce s-au constituit din forţa, din istoria, din existenţa însăşi a poporului nostru, pentru a cristaliza într-o expresie tensiuni sufleteşti complexe, caracteristice pentru nişte oameni cu o trăire intensă a sentimentelor, dar care ştiu şi măsura lucrurilor, preţul faptelor, necesitatea şi valoarea jertfirii, atunci cînd e nevoie de aceasta.

Constantin Noica, în eseul Introducere la dor, prezintă o explicaţie filozofică a cuvîntului dor. Marele gînditor român afirmă că: „Prin formaţia sa, dor are în el ceva de prototip: este o alcătuire nealcatuită, un întreg fără părţi, ca multe alte cuvinte româneşti cu înţeles adînc de specific”.

Criticul literar acad. Mihai Cimpoi, în eseul Cumpăna, simbol al centrării, defineşte cuvîntul cumpănă astfel: „Fiind o urmaşă directă a balanţei romane şi amintindu-ne şi de o însuşire de căpetenie a spiritului românesc - cumpănirea - ea este, fireşte, o cumpănă ontologică. O asemenea semnificaţie existenţială complexă o sugerează şi proverbul românesc de o surprinzătoare adîncime filozofică:  „Lumea e o fîntînă cu două ciuturi: cînd se urcă cea plină, se coboară cea deşartă”.

Avînd aceste două definiţii ca reper, voi încerca să vorbesc despre felul cum sunt percepute la noi dorul şi cumpăna, ca două simboluri caracteristice pentru poporul român.

Şi cumpăna, şi dorul au la bază sau în miezullor nişte semnificaţii (înţelesuri, subtexte) care se află în opoziţie. Cumpăna: pamînt şi cer, contigent şi transcendent, înălţare şi coborîre. Cumpăna fîntînii centrează, axează orizontul mioritic atins de aerul fatalităţii existenţiale, care este, după Lucian Blaga, spaţiul mat al fiinţei româneşti, „înalt şi indefinit ondulat”. Dorul este căutare şi negăsire, un întreg fără părţi, o contopire şi nu o compunere, el este plăcere şi durere.

Privit din perspectivă istorică, sufletul poporului român poate fi comparat cu o cumpănă de pe cîmpiile noastre, expusă celor patru vînturi ale lumii şi destinului. Nu numai cuvîntul dor, şi alte cuvinte din vocabularul limbii române au în sensul lor ascuns dragostea amestecată cu durerea. De asemenea, multe cuvinte româneşti conţin semnificaţia de cumpănă-cumpătare-măsură. Nu este întîmplător faptul că mulţi filozofi din trecut considerau că sufletul unui popor se vede cel mai bine în limba pe care o vorbeşte, în sensurile pe care le dau oamenii cuvintelor folosite. Sufletul nostru este de neconceput fără dor şi fără cumpănă.

Pregătindu-mă să scriu acest eseu, am căutat texte, fraze, gînduri în care să apară aceste două noţiuni. Este foarte mare numărul de poezii şi cîntece populare în care figurează dorul. Nu mai puţine sunt şi operele scriitorilor clasici şi contemporani în care se întîlneşte cuvîntul dor. Mai am un singur dor... – scria Mihai Eminescu în una din poeziile care au încheiat ciclul scrisului său, dar şi al vieţii sale de geniu poetic. Mi-e dor!... – interpretează cu mult talent soliştii din Catharsis, un foarte bun grup de muzică uşoară modernă. Mi s-a părut foarte interesant comentariul lui Emil Cioran referitor la această temă: „Dorul exprimă un raport negativ cu lumea. Este în dorul nostru atîta risipire lîncedă în lume, atîta renunţare în faţa timpului şi a spaţiului şi atît prizonierat în adîncurile inimii... De ce ne e dor? Întrebaţi pe orice român şi nu vă va da o lămurire asupra acestui infinit al sufletului”. Astfel, am putea spune, că fiecare dintre noi se află la o cumpănă a dorului: ne lăsăm atraşi de dor şi, în acelaşi timp, parcă ne temem de el, sau stăm la îndoială (stăm la cumpănă, cum se zice în popor) – face oare să ne trecem viaţa - numai cu dorul ?

Dacă aş fi întrebat cum percep eu personal, mai concret, aceste noţiuni, aş spune în primul rînd că pentru noi este de o importanţă deosebită dorul de casă, de vatra părintească, strămoşească. În ultimul timp, tot mai mulţi basarabeni sunt nevoiţi să-şi părăsească baştina, plecînd în diferite ţări ca să muncească pentru a putea trăi ca lumea. Printre cei plecaţi sunt şi rude de ale mele, sunt părinţii unor colegi şi prieteni. Toţi cei plecaţi suferă cel mai mult de dorul de casă, de cei pe care i-au lăsat aici. Nu ştiu care poate fi soarta mea în continuare, dar de pe acum îmi dau seama că nu aş putea pleca departe de părinţi, de fraţi, de neamuri. Nu ştiu ce aş face în sînul altui popor, unde să nu aud limba mamei, vorba românească, să fiu lipsit de posibilitatea de a asculta minunata noastră muzică populară sau uşoară. Deşi trăiesc la oraş, mă simt atras de satele noastre. În primul rînd, de Scorţeni, satul bunicilor mei, unde merg adeseori în timpul vacanţelor. Bunicul meu, Artim Cibotaru, este un om foarte bun şi înţelept. Deci, bunelul meu este şi un foarte bun exemplu de cumpănă românească. La fel, mi se face dor, vreau să revăd anumite locuri pe unde am fost în tabere de odihnă sau pur şi simplu în călătorii: la Cricova, unde este o minunată tabără numită Romaniţa, la Orheiul Vechi, la Soroca, la cetate, sau la mănăstirile de la Saharna şi Ţipova.

Şi îmi mai vine dorul de unele cărţi, de anumiţi scriitori şi de operele lor. Îmi plac poeziile lui Eminescu, Alecsandri, Minulescu, Goga, Arghezi, Stănescu, Grigore Vieru, Arcadie Suceveanu, Vasile Romanciuc, dar mai mult îmi place proza. Am citit fascinat nuvela Sărmanul Dionis şi romanul Geniu pustiu. Romanele lui Mihail Sadoveanu mi-au completat cunoştinţele de istorie. De asemenea, şi romanele lui Liviu Rebreanu, care m-au impresionat prin nişte personaje cu caractere deosebit de puternice. Dintre prozatorii basarabeni mi se par foarte interesanţi Ion Druţă şi Ion Iachim. Scrierile autorilor enumeraţi şi ale altora de care nu am amintit aici, într-un fel sau altul, au numeroase tangenţe cu noţiunile puse în discuţie: dor şi cumpănă. Astfel ajungem din nou la concluzia că aceste cuvinte sunt nişte simboluri, nişte elemente de bază ale existenţei noastre.