Biblio Polis - Vol. 25 (2008) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
ANUL TINERETULUI TALENTAT / ГОД ТАЛАНТЛИВОЙ МОЛОДЕЖИ / YOUNG’S YEAR
Veronica FURTUNĂ, cl. a XII-a „A”, Liceul „Petru Zadnipru”, Chişinău
“În lume-atît de singur şi-atîta de strein...”

Nu pot spune cu siguranţă despre toţi colegii mei de liceu, însă cred că pentru majoritatea dintre ei Eminescu este, ca şi pentru mine, cel mai scump, cel mai iubit poet. Căci cum poate fi considerat altfel un scriitor a cărui operă te atrage mereu ca un magnet, şi fiece poezie a lui, ori de cîte ori ai citi-o, de fiece dată îţi provoacă o mare satisfacţie sufletească?

Ştiu bine că nu sunt unica îndrăgostită de creaţia celui care este cu adevărat o ilustrare a sufletului românesc din epoca romantismului tîrziu, întruchiparea omului de geniu cu o soartă tragică. Eminescu are acum milioane de admiratori nu numai în patria sa, dar în toată lumea. Aceşti admiratori sunt şi prietenii lui. Şi atunci, îţi vine greu să crezi că Luceafărul, în timpul scurtei sale vieţi, atunci cînd strălucea, suferea de singurătate !...

Soarta lui Eminescu, reflectată minunat în creaţia sa literară, este cu adevărat impresionantă prin intensitatea trăirilor şi prin prezentarea sentimentului de dragoste drept unul esenţial. Această iubire mistuitoare îl ridică la înălţimi uimitoare, dar de cele mai multe ori îl şi aruncă, cu o viteză extraordinară, în cele mai întunecate adîncuri, care i-au transformat viaţa într-o lipsă continuă de înţelegere din partea persoanei iubite. Poetul consideră că dragostea este un element absolut necesar pentru fericire. Însă fericirea a fost pentru el ceva de neatins, ceva ireal pentru geniul eminescian. Chinurile iubirii, de cele mai multe ori provocate de singurătate, se întrevăd în zeci de poezii eminesciene.

Lirica de dragoste eminesciană se constituie din nişte emoţionante relatări, dintr-un serial de destăinuiri ale unui suflet chinuit şi singuratic. Poeziile S-a dus amorul..., Pe lîngă plopii fără soţ, Singurătate, Departe sînt de tine ş.a. ilustrează perfect această condiţie, acest element esenţial al vieţii şi creaţiei lui Mihai Eminescu.

Marii criticii literari, precum G. Călinescu, Tudor Vianu, Mihai Cimpoi şi alţii atestă prezenţa în creaţia lirică eminesciană a unor motive fundamentale, precum cel al iubirii, al naturii reprezentată prin codri, lacuri, floarea albastră etc., motivul visului, motivul femeii cu chip de înger. Şi toate motivele acestea se intercalează, conducînd, în ultimă instanţă, la elucidarea unei teme esenţiale, şi anume tema singurătăţii. Chemarea inocentă a femeii iubite la umbra copacilor din codru sau evocarea amintirilor legate de clipele frumoase petrecute în doi, melancolia apăsătoare conturează imaginea eului liric, unde singurătatea este, de fapt, singura amică a poetului. Tristeţea şi melancolia sunt prezente şi în poezia Singurătate - operă de referinţă atunci cînd se analizează creaţia eminesciană, deoarece ilustrează perfect o ipostază şi o percepţie tipică a protagonistului, iar acesta de obicei se identifică întru totul cu poetul. Este deosebit de impresionantă imaginea protagonistului - singur la o masă de brad, într-o cameră întunecată, cu perdelele trase, unde focul abia pîlpîie, iar amintirile, nostalgiile, melancolia îi bîntuie sufletul. Sunt amintiri şi nostalgii despre femeia iubită, această „icoană de lumină”, cum îi spune poetul, despre clipele minunate petrecute împreună, dar care nu se vor mai repeta. Întîlnim aici o metaforă minunată, prin care femeia este egalată cu sursa unică de lumină şi unica sursă de fericire. Epitete ca „dulci iluzii”, „duioase poveşti”, „trist amor” ilustrează natura romantică, deosebit de sensibilă a geniului liricii româneşti.

Acest suflet nemîngîiat s-a transformat într-un Luceafăr ce luminează în fiecare seară locurile în care şi-a petrecut acele puţine clipe de fericire omenească. Un om atît de singur şi atît de străin, după cum scria despre sine Eminescu, a fost totuşi o fiinţă incredibil de consistentă şi născătoare de dragoste, în care prevala puterea spiritului, exprimată foarte convingător prin măiestria cuvîntului, a versului, a gîndului eminescian.

Încă în timpul vieţii sale, criticii literari au apreciat mult opera lui Eminescu şi au catalogat-o drept una genială. Meritele poetului sunt deosebit de mari şi consistente, deoarece el a dăruit poporului român, iar apoi – şi altor popoare, un adevărat tezaur literar, din care se îmbogăţesc sufletele oamenilor. Talentul fără de seamăn al lui Eminescu a fost un model de invidiat pentru mulţi. Însă nu mai puţini au văzut în acest talent o stea călăuzitoare. Şi astfel au putut crea noi opere poetice sau în proză, scrieri dramatice, eseuri care au devenit mîndria noastră. Tezaurul pe care ni l-a lăsat ca moştenire Mihai Eminescu va rămîne veşnic viu şi mereu va ilustra soarta sufletului îndrăgostit de frumos, în ciuda singurătăţii şi a iubirii neîmpărtăşite, în ciuda mizeriilor prin care a trecut. Recunoaşterea şi dragostea urmaşilor este cea mai bună răsplată pentru puţinele clipe de fericire omenească de care a avut parte cel mai mare poet al românilor şi cel mai drag scriitor al meu.