Biblio Polis - Vol. 25 (2008) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
PATRONUL NOSTRU SPIRITUAL / НАШ ДУХОВНЫЙ ВДОХНОВИТЕЛЬ / OUR SPIRITUAL PATRON
Ioan MÂNĂSCURTĂ
Hasdeu cel Mare

Ultimele acorduri ale verii, acorduri majore de orgă, când nisipul de stele din clepsidra cerului prinde să curgă spre Pământ... Epocă doldora de cuget şi de gând, când se coace visul primăverii. Şi plecarea, stingerea de facle într-o mare catedrală, incredibilă şi după atâta amar de vreme, plecarea spre tărâmurile de împăcare a aceluia care-i scria fiicei sale aflate la Paris: „...şi să nu uiţi niciodată că te cheamă Hasdeu, iar deviza familiei noastre este: Patrie, Onoare, Ştiinţă”.

Patrie. Onoare. Ştiinţă... Într-o ţară aproape analfabetă, bântuită de corupţie şi vânzare, Hasdeu a luminat apusul unui secol şi răsăritul altuia.

Găsesc o deosebită semnificaţie în faptul că dintre toţi marii noştri înaintaşi magnificului Hasdeu anume i-a revenit misiunea să ne treacă în acest secol de înflorire a gândirii ştiinţifice şi artistice.

Nu cutez să judec cât de bine le potriveşte viaţa sau pronia cerească pe toate, dar ştiu că acest lucru trebuia să-l facă domnia sa Hasdeu cel Mare. El care, printre puţinii români în acea vreme, a fost cooptat membru de onoare al societăţilor ştiinţifice din mai multe ţări europene şi din Statele Unite ale Americii. El, care a fost şi rămâne una dintre cele mai complexe personalităţi din câte a cunoscut istoria multiseculară a culturii noastre — lingvist, istoric, critic literar, folclorist, prozator, dramaturg, poet, publicist, om de stat, acela care ne-a lăsat conceptul incomparabilei opere Etymologicum Magnum Romaniae, Principii de filologie comparativă ario-europee, Cuvinte din bătrâni, Ion-Vodă cel Cumplit, Istoria critică a României...

Conştient de faptul că numai enumerarea titlurilor de lucrări ieşite de sub pana lui Hasdeu ar ocupa un spaţiu mult prea întins, mă limitez la constatarea unui trist paradox: atunci când vine timpul să stabilim valorile de largă circulaţie, opera lui Hasdeu este plasată undeva la periferie, deşi i se cuvine un loc de frunte.

Explicaţia este simplă: Hasdeu n-a fost un artist genial, condiţie care i-ar fi asigurat o largă popularitate; nici, să zicem, un lingvist pur sau un istoric pur, ca să fie studiat şi să aibă circulaţie printre specialiştii din domeniul respectiv; el a fost o minte genială care s-a consumat şi a luminat în multe domenii, şi adevărata-i mărime, ca şi a munţilor, este greu de apreciat şi intimidează...

Călătoresc prin amintire, deoarece e unica posibilitate a mea de a ajunge la izvoare, de a fi acolo unde nu mi-a fost scris să fiu. Am acum certitudinea că atunci, în 25 august a anului 1907, când peste fruntea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu s-a fost lăsat noaptea, timpul — pentru o milionime, pentru o zecime ori pentru o secundă întreagă, - zic, timpul acesta grăbit al secolului XX şi-a încetinit zguduit, crispat şi neînţelegător goana, cunoscând ce pierdere fantastică suferă spiritualitatea noastră; şi pentru că Hasdeu cel învăţat şi cel drept avea dreptul la o moarte senină, ca o împăcare, dar s-a stins, blestemând sălbatic soarta care i-o luase mai înainte pe Iulia, fragedă poetă şi mare speranţă nerealizată a literelor române. Pierderea fiicei, a cărei primăvară s-a frânt înaintea celei de-a nouăsprezecea aniversări a zilei de naştere, a tulburat un echilibru şi a înceţoşat o conştiinţă. Hasdeu nu şi-a mai revenit până la sfârşitul zilelor, lansându-se în preocupări filozofice şi spiritiste.

Deceniile unui secol, timp în care istoria a trecut prin cele mai cumplite cataclisme, şi-au aşternut zilele, dar nu şi uitarea peste mormântul lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, al lui Hasdeu cel Mare cu sufletul deschis către lume şi progres... Tristă aniversare la sfârşitul fiecărei veri, care însă se cuvine consemnată.

Studenţii şi elevii se mai află în vacanţă şi sub soarele verii spiritul hibernează. Dar mai târziu, când ne adunăm copilăria şi tinereţea în clasele de şcoală şi în aulele universitare, profesorii de literatură, cei de română şi istorie ar face un gest de pietate pomenind numele lui Bogdan Petriceicu Hasdeu şi al tragicei poete Iulia. Un gest care echivalează cu datoria. Faţă de înaintaşi, dar şi faţă de cei care vor purta făclia spre viitor.

Pentru că lumina naşte lumină.

(1977)