Biblio Polis - Vol. 25 (2008) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
EDITORIAL / ПЕРЕДОВАЯ СТАТЬЯ / EDITORIAL
Vlad POHILĂ
Ce-i de făcut în societatea cunoaşterii?

În comunitatea bibliotecară, cu certitudine, mulţi cred sincer – şi justificat, în bună parte -, că noţiunea Societatea Cunoaşterii este una specifică domeniului bibliologic. Eu însumi am întîlnit-o prima dată în contexte legate de munca bibliotecarilor, în reviste sau cărţi provenind din această specialitate. Şi totuşi, Societatea Cunoaşterii are o cuprindere cu mult mai largă, vizînd diverse sfere ale vieţii culturale, ştiinţifice, economice, sociale, civice ş.a.m.d. Alta e că activitatea bibliotecilor are o implicare, dar şi un impact, deosebite, în ceea ce priveşte noţiunea abordată; de aici şi impresia că bibliotecile ar fi cele mai indicate pentru a ilustra rosturile Societăţii Cunoaşterii la noi, pentru noi, acum şi, se prea poate, peste ani. Aşa sau altfel, dacă e să tratăm – fie şi într-o revistă de specialitate - subiectul dat, nu ne putem limita la „segmentul bibliotecar” al existenţei noastre. Măcar şi de aceea că, fiind valabilă sau aplicabilă pentru mai multe sfere, Societatea Cunoaşterii are mai multe tangenţe, puncte comune pentru tot atîtea sfere. Tocmai de aceea, zăbovind în continuare asupra temei enunţate şi în titlul acestui articol – ce avem de făcut în Societatea Cunoaşterii şi cum ar fi să procedăm pentru o mai eficientă valorificare a ei – vom elucida nişte aspecte comune, general valabile, atît pentru munca în biblioteci, cît şi în alte instituţii, din cele mai diferite sfere ale activităţii umane.

Încă din şcoala mea medie de cultură generală, o şcoală cu mulţi profesori foarte bine pregătiţi, am învăţat, la început mai mult intuitiv, că a cunoaşte, a fi documentat, este o necesitate; că omul cunoscător, instruit, cult, este „cu un cap mai sus”, este un avantajat, devine un bun gospodar, respectiv – un specialist de valoare; în fine, că cel care ştie mai multe, se descurcă mai uşor, mai eficient în viaţă. Experienţa ulterioară – anii de studii la facultate, apoi chiar debutul în carieră -, mi-a confirmat cu vîrf şi îndesat justeţea acestei abordări. Aş putea enumera zeci, poate sute de cazuri – şi curioase, şi edificatoare -, cînd am ieşit învingător în diferite situaţii dificile tocmai datorită faptului că aveam un bagaj relativ mare, oricum - suficient de bogat, în domeniile de referinţă. Mai tîrziu era să găsesc alte, diverse confirmări, dovezi, argumente ale necesităţii şi utilităţii de a fi un om informat, documentat, un om al cunoaşterii, de vreţi. Cum spaţiul, dar şi linia revistei noastre nu ne permite să înşirăm aici „poveşti la gura sobei”, fie ele şi axate la modul cel mai direct pe subiectul abordat de noi, ne vom limita la cîteva trimiteri cu caracter aforistic – aceasta şi pentru că o maximă, o cugetare, este, în ultimă instanţă o învăţătură (de regulă) mare, concentrată într-un număr mic de cuvinte. Să vedem, aşadar – şi, eventual, să reţinem! – ce spun alţii, mai deştepţi ca noi, despre cunoaştere.

Aristotel avea convingerea că: „Toţi oamenii au de la natură dorinţa de a cunoaşte”. Cu adevărat, una din primele deosebiri ale omului de alte fiinţe este curiozitatea, deci, dorinţa de a desluşi, de a şti, de a te edifica în avalanşa de fapte, fenomene, mistere ce ne înconjoară. Cu regret însă, nici pe departe toţi oamenii fructifică acest mare, preţios, inestimabil dar „de la natură”, de la Dumnezeu, de la născătorii lor: adeseori dorinţa de a cunoaşte este trecută pe un plan secund, fiind devansată de lene, de comoditatea superficial percepută, dar şi de o bizară teamă, de alte stupide complexe, unul dintre acestea găsindu-şi expresie şi în fraze de tipul „Nu e bine să ştii prea multe”, „Ştii prea multe – repede îmbătrîneşti” sau chiar „Dacă vrei să afli prea multe, poţi să te strici la cap” etc. Zăbovind încă niţel în spaţiul temporal antic, de unde am început, vom evoca o extraordinară nuanţare a fenomenului cunoaşterii: Nosce te ipsum = Cunoaşte-te pe tine însuţi, îndemn atribuit lui Socrate. Cine pătrunde în adîncimea acestei cugetări, are mai multe şanse de a cunoaşte lumea şi viaţa, natura şi întreg universul, oricît de complexe ar fi acestea. Căci totul începe de la cunoaşterea propriei persoane: e un loc comun că poţi învăţa mai uşor şi mai temeinic alte limbi dacă îţi cunoşti bine limba maternă; e o axiomă că vei cunoaşte mai bine pe alţii, respectiv, alte lucruri atunci cînd ştii cine eşti, de ce posibilităţi / capacităţi dispui, ce doreşti, ce şi cum intenţionezi să faci ş.a.m.d. În context, amintim şi o constatare a lui Confucius: „A şti ce ştii şi ce nu ştii – aceasta este adevărată cunoaştere”. Pe aceeaşi linie, Nicolae Iorga merge ceva mai departe, îndemnîndu-ne: „Cunoaşte-ţi prietenii pentru a-i iubi şi duşmanii pentru a-i stăpîni”. Comentariile, aici, ni se par de prisos, tocmai de aceea „facem încă un salt în timp”, oprindu-ne la un poet englez de factură victoriană, Robert Browning (1812-1889), care ne dumereşte că „Nu există cunoaştere fără să nu fie putere”. Am descoperit relativ tîrziu acest aforism, dar cu atît mai mare mi-a fost surpriza citindu-l, căci, intuitiv, am considerat întotdeauna că omul cunoscător, documentat, instruit este nu numai puternic, dar şi liber în opţiuni şi în acţiuni, mai mult încă: şi un popor instruit are mai multe şanse de a scăpa de tutela străinilor, de asuprire din partea altora; acestui popor i se deschid mai multe căi spre propăşire, spre o evoluţie benefică tuturor reprezentanţilor lui. Şi dacă liricul romantic din Anglia punea cunoaşterea în legătură cu puterea, apoi Emil Cioran o corela cu... însăşi fericirea omenească! Să-l ascultăm: „Cunoaşterea a ridicat un zid de netrecut între om şi fericire. Suferinţa nu e decît cunoştinţa Absolutului”. Şi pentru ca acest gînd cioranian să nu sperie pe cineva, adăugăm în finalul acestui excurs prin universul aforistic o cugetare a lui Vasile Pârvan care, avem impresia, are ca primi destinatari pe tineri: „Mai sus, tot mai sus... Nu însă pe treptele ierarhiei, ci în cunoaştere şi înţelegerea lumii”.

Aceste şi alte gînduri converg spre un numitor comun: cunoaşterea ca o necesitate şi o garanţie a propăşirii societăţii. Cum putem lesne deduce, preocupările pentru tandemul sau dualul om (societate) – cunoaştere, sunt vechi şi, îndrăznim să spunem – constante. Totuşi, evoluţia ştiinţei, respectiv, a cunoaşterii, a dictat fiecărei epoci anumite „reguli ale jocului”, anumite exigenţe, imperative, principii, care diferă de la o epocă la alta.

Să vedem acum care ar fi cerinţele sau poate principiile specifice Societăţii Cunoaşterii în epoca contemporană. Cîte ceva se preia, se continuă din etapele anterioare ale evoluţiei omenirii, deşi, în ansamblu, criteriile diferă mult acum de cele specifice Renaşterii sau Veacului Luminilor – ca să ne referim la numai două epoci în care oamenii, liderii de stat şi de opinie puneau la modul serios problema cunoaşterii ca o necesitate pentru buna evoluţie a comunităţii şi a statului.

Competenţele, sau capacitatea omului de a acţiona, de a aprecia, a soluţiona şi a decide ceva la un grad ce i-ar permite să devină o autoritate în domeniu au definit, în linii mari, dintotdeauna societăţile, civilizaţiile. Tocmai competenţele au generat, de-a lungul veacurilor, spiritele enciclopedice, conducînd în secolul al XVII-lea la apariţia, în Franţa, a Enciclopediei – o amplă sinteză a cunoştinţelor umane, elaborată, pentru uzul comunităţii, de către o echipă de personalităţi ale ştiinţei, literaturii, artelor, meşteşugurilor etc. Pe urmele enciclopediştilor francezi, faimosul nostru cărturar Bogdan Petriceicu Hasdeu a iniţiat elaborarea unui Etymologicum Magnum Romaniae – un dicţionar-tezaur al limbii române - nu doar explicativ, etimologic, frazeologic, dar şi universal. Iniţiativa, uluitoare prin concepţie şi realizare chiar de la primul volum, s-a dovedit a fi peste puterile unui singur om, fie el şi cu facultăţile excepţionale ale lui B.P. Hasdeu, din care motiv continuarea lui a fost pusă în seama Academiei Române. A fost şi aceasta un semnal al necesităţii de specializare – mai restrînsă şi, concomitent, mai profundă, în secolul XX şi în prezent tocmai specializarea devenind un criteriu de bază al competenţelor. Aşadar, un semn distinctiv, un imperativ, al Societăţii Cunoaşterii în ziua de azi ar fi specializarea, profilarea, tot mai strictă şi mai aprofundată. Da, sunt apreciate şi spiritele sau imboldurile enciclopedice, cu vaste cunoştinţe în diferite domenii şi totuşi cel mai cotat – ca fiind de o utilitate deosebit de eficientă – este specialistul bine ancorat într-o sferă anume de studiu, de cercetare, respectiv, de promovare, propagare, popularizare a respectivului domeniu.

Cunoaşterea mai multor limbi, aplicarea cunoaşterii limbilor străine la fel au fost preţuite de-a lungul timpului, recurgîndu-se foarte des la capacităţile, la roadele activităţii poligloţilor. În epoca modernă, marcată de un dialog intens între oameni, naţiuni, state, a cunoaşte o limbă sau chiar cîteva limbi străine nu mai constituie însă apanajul unui cerc, relativ restrîns, de filologi, de alţi savanţi sau diplomaţi. Studierea limbilor străine a devenit pretutindeni o politică culturală ridicată la rang de stat, fiind printre tinerii aspiranţi la studii universitare o disciplină dintre cele mai solicitate. Multiculturalitatea, plurilingvismul sunt nişte cuvinte de ordine, mai mult decît nişte simple lozinci, ale Europei contemporane, iar cu anumite nuanţări – chiar ale lumii întregi. Cu o jumătate de secol în urmă era un lux, era un „blazon de nobleţe intelectuală” ca un tînăr studios să înveţe, să ştie o limbă străină. Cu un sfert de veac în urmă acest „lux” a prins a se generaliza; în prezent, cele mai multe licee şi universităţi prevăd studierea a două sau chiar trei limbi. O pot spune din propria-mi experienţă: cunoaşterea oricărei limbi înseamnă o fereastră larg deschisă spre un nou univers cultural, informaţional, dar şi emotiv, sentimental. Bucuria, marea satisfacţie a comunicării şi a cunoaşterii, a revelaţiilor continue ar fi doar două din multiplele avantaje pe care ţi le oferă studierea limbilor, indiferent că sunt acestea nişte idiomuri „mari”, de circulaţie universală, sau „mici”, limitate la uzul unui popor de cîteva milioane. Nu în zadar se spune: cîte limbi cunoşti, de atîtea ori om eşti! Cum însă o marcă distinctivă a societăţii contemporane este abordarea pragmatică a lucrurilor, fenomenelor – ei bine, şi din acest punct de vedere pot confirma axioma că studiul, cunoaşterea limbilor este un capital de excepţie: da, unul intelectual, spiritual, dar care te ghidează cel mai sigur spre cucerirea altor capitaluri, inclusiv spre capitalul în accepţia clasicilor economiei politice. În context, am mai spus-o şi ţin să repet: a) efectul cunoaşterii unei sau mai multor limbi străine se reduce substanţial dacă nu cunoşti bine, temeinic, subtil chiar, limba maternă – româna, în cazul nostru; b) orice limbă străină se învaţă mai bine, mai sigur şi mai aprofundat prin intermediul limbii materne, datorită cunoaşterii limbii natale; mai mult, cel care îşi cunoaşte bine graiul strămoşesc are mai multe şanse de a studia uşor şi alte discipline, adevăr surprins şi de un faimos iluminist francez, E.B. de Condillac (1717-1780), care nota următoarele: „Vrei să pătrunzi cu uşurinţă tainele ştiinţelor? Începe prin a învăţa limba maternă!”.

Un indice specific al epocii noastre îl constituie calculatorul, utilizarea lui, inclusiv sau primordial a internetului. Este, indubitabil, una dintre cele mai de seamă realizări ale intelectului uman. Totodată, calculatorul, respectiv, internetul constituie, neîndoios, şi una dintre cele mai fascinante împliniri ale existenţei noastre. Nu mai e cazul să insistăm asupra gradului sporit de utilitate, de eficienţă, de pragmatism ale calculatorului; simplitatea şi viteza – uluitoare, ambele – cu care fiecare om îşi face acces la un ocean dacă nu la cîteva oceane, unul mai vast decît celălalt! de acumulări ale tuturor roadelor intelectului uman, ale progresului, evoluţiei şi stării actuale a celor mai diverse sfere de preocupări ale cunoaşterii.

Primit iniţial cu destule reticenţe, de către generaţia mai în vîrstă (recunosc: este şi cazul subsemnatului!), foarte curînd calculatorul s-a transformat dintr-o „sperietoare” – într-un instrument indispensabil, de uz cotidian, ba chiar de folosinţă la fiece oră de zi şi noapte. Tînăra generaţie – categorie cu totul convenţională, în care trebuie să includem şi copiii, elevii din clasele primare, cel puţin -, a îmbrăţişat cu o firească uşurinţă şi pasiune avantajele, splendorile calculatorului, cu deosebire pe cele ale net-ului, cum mai este numit, la modul diminutival, hipocoristic, dar şi dezmierdător internetul. Astfel încît, în prezent – la capitolul utilizarea calculatorului, accesul la internet comportă mai curînd o singură problemă care vizează, probabil, în special tinerii, adolescenţii – finalitatea recursului la nenumăratele, neasemuitele avantaje oferite de calculator / internet. Ca şi oricare altă realizare de seamă a progresului, calculatorul, respectiv internetul, au un impact diferit asupra diferitelor categorii de beneficiari; „ispitele” oferite fiind numeroase şi extrem de variate, rămîne valabilă chestiunea cultivării unei abordări diferenţiate, problema discernămîntului la utilizarea lor. Oricît ar părea de paradoxal, dar mai există şi problema timpului atribuit pentru munca (sau jocul!) la / pe calculator, la / în net... Însă la acest compartiment ar avea mai multe de spus specialiştii, inclusiv cei din sfera sănătăţii publice sau individual umane.

În fine, alt aspect care se cere menţionat, dacă nu subliniat / accentuat, al fiinţării noastre în Societatea Cunoaşterii ar fi instruirea continuă, instruirea pe viaţă. Pentru a ne elucida aserţiunea dată, vom recurge din nou la o comparaţie de ordin temporal, cronologic. Popoarele scandinave (suedezii, norvegienii, danezii, finlandezii, islandezii), dar şi naţiunile baltice (mai întîi estonii, apoi letonii şi lituanienii, aflaţi în sfera de influenţă a regilor şi cărturarilor de la Stockholm) au lichidat analfabetismul încă la începutul secolului XVII. În acelaşi veac au învăţat a scrie / a citi, în proporţii de masă germanii şi polonezii; urmaţi de francezi, care au pus şi soluţionat această problemă curînd după stingerea incendiului naţional numit Marea Revoluţie din anii 1789-1793 (sau chiar pînă la 1799!). După unirea, din 1859, a Principatelor Moldova şi Muntenia, domnitorul Al. I. Cuza a plasat în lista de priorităţi ale noului stat deschiderea de şcoli primare în toate comunele, proiect pus în aplicare, cu mai multă stăruinţă şi inspiraţie, de către Spiru Haret, la răscrucea secolelor XIX-XX şi finalizat, cu un real succes, în România Mare, aşadar, şi la noi, în Basarabia, în perioada dintre cele două războaie mondiale. Chiar dacă ocupanţii sovietici, după 1940 şi din nou, după 1944, au umilit populaţia basarabeană printr-o nouă lichidare a analfabetismului – prin acel likbez de tristă faimă, care nu însemna altceva decît învăţarea alfabetului rus (chirilic), timpul, realitatea au demonstrat cotropitorilor că cele patru clase româneşti adeseori făceau concurenţă studiilor liceale, dacă nu şi universitare din URSS! Evoluţiile din lume, în anii ’50-’70 ai sec. XX, au determinat o abordare progresistă a instrucţiunii publice şi a educaţiei chiar şi în spaţiul, relativ închistat, al „lagărului socialist”, inclusiv în URSS şi China, ţări ale căror conduceri se ţineau de un stupid „principiu”, care ar suna astfel: „Nu ne pasă ce fac sau ce cred occidentalii” (în rusă: „Zapad nam ne ukaz!”). Încet, timid, anevoios, dar accentele se deplasau de la ideologizarea şi militarizarea excesivă, puse în serviciul consolidării statului şi poziţiilor partidului de guvernămînt, spre instruirea, de o manieră mai apropiată celei din Vest, a cetăţenilor. Aşa sau altfel, la prăbuşirea imperiului sovietic, cea mai mare parte a populaţiei actualei Republici Moldova avea studii medii (şcoala medie de cultură generală de 10 sau de 11 clase); un procent semnificativ de locuitori absolvise şcoli de meserii (profesional-tehnice), colegii („tehnicumuri”) sau facultăţi (institute, universităţi). Prin anii ’90 ai sec. XX se considera că a avea studii superioare este un plafon... Acum, la începutul mileniului III, se impune tot mai mult necesitatea studiilor de masterat, de doctorat, a altor forme de învăţămînt post-universitar.

Astfel încît, omul contemporan, pentru a face faţă provocărilor epocii, este pus în situaţia de a învăţa... nu, nu chiar toată viaţa! dar cu certitudine, o bună parte din anii pe care i-i „sloboade” Cel-de-Sus. Nu este oare această situaţie un element al suprasaturării? Totul depinde de om, de profesiunea aleasă, de aspiraţiile, de ambiţiile, de proiectele, dar şi de necesităţile fiecăruia. Unii trebuie, alţii doresc să înveţe chiar toată viaţa. În societatea barbară, omul se conforma legilor acelei societăţi şi numai respectîndu-le a putut merge mai departe, spre o relativă civilizaţie. În epoca victoriană – cităm acest exemplu, cum am amintit mai sus spusele unui reprezentant al acelor vremi -, cei mai mulţi britanici şi irlandezi au adoptat principiile specifice unei existenţe de tip victorian, fructificînd cu succes beneficiile unei înfloriri economice şi culturale. În consecinţă, în epoca ce-şi face sinonim nu numai Societatea Libertăţii, dar şi Societatea Cunoaşterii, oamenii au de ales între libertate – a faptei, a acţiunilor, a modului de viaţă - şi cunoaşterea a tot ce se poate şi a tot ce este necesar, util, benefic. Omul liber se poate autoîncînta şi autoadmira, omul cunoscător – este, de regulă, admirat de alţii; cel liber, de obicei, îşi trăieşte mai mult singur satisfacţiile personale; cel instruit, documentat, cunoscător poate contribui la înmulţirea satisfacţiilor sufleteşti şi a realizărilor pentru un număr mai mare de membri ai familiei, de colegi, prieteni, concetăţeni. Omul cu cap pe umeri va opta pentru o îmbinare cît mai armonioasă a libertăţilor şi a şansei de a cunoaşte cît mai multe. Măcar şi de aceea că este cu adevărat liber – dar şi puternic – omul informat, documentat, cel ce se lasă mai întîi pradă fascinaţiei de a şti, apoi şi altor tentaţii pămînteşti. Şi, cum bine se cunoaşte, urma alege.