Biblio Polis - Vol. 24 (2007) Nr. 4 (Serie nouă)  
ARHIVA  
ESEU / ЭССЭ / ESSAY
Sergiu COGUT, student, Facultatea de filologie UPS „Ion Creangă”
Mihail Bahtin, savant de talie universală

Se consideră, aproape unanim, că Mihail Bahtin se înscrie în istoria culturii ruse, dar şi universale ca mare critic şi teoretician literar, filozof, estetician şi semiotician. Prin opera sa el a revoluţionat adînc conştiinţa omenirii, mai ales domeniile esteticii şi teoriei literare. Exegetul român M. Vasile menţiona pe bună dreptate în studiul său M. M. Bahtin - estetician şi filosof: „Asistăm la un fel de răzbunare în operă a acelor energii latente, nemanifestate în viaţă”[2, 5], căci viaţa marelui savant a fost un drum lung, cu multe hopuri atît în plan fizic, cît şi în plan moral.

Născut la 17 noiembrie 1895, în oraşul Oriol din centrul Rusiei, descendent dintr-o veche familie nobiliară, Bahtin a avut parte de un destin dur, destul de dur pentru a cufunda spiritul într-o adîncă depresie, dar în cazul lui spiritul a reuşit să fie deasupra tuturor vicisitudinilor sorţii. Crescut la Vilna (azi Vilnius, Lituania), termină gimnaziul în 1913 la Odesa, iar Facultatea de istorie-filologie o absolveşte la Universitatea din Petrograd. La începutul fructuoasei sale cariere lucrează ca profesor la o şcoală de muncitori din oraşul Nevel, apoi la Vitebsk (Bielorusia), unde ţine cursuri, conferinţe publice de estetică şi literatură universală, aflîndu-se în postura de mentor al unor cercuri literare. Din 1929 locuieşte în oraşul Kustanai (Kazahstan), apoi ajunge în Saransk, capitala R.S.S.A. Mordvine, unde se va întoarce şi în 1945, rămînînd aici pînă la vîrsta pensionării şi ocupînd postul de şef al catedrei de literatură universală.

În 1921 se căsătoreşte cu Elena Aleksandrovna Okolovici, care i-a fost o soţie devotată pînă la sfîrşit. M. Bahtin i-a supravieţuit după o lungă căsnicie plină de chinuri şi necazuri, căci la numai doi ani după aceasta el se îmbolnăveşte de osteomielită cronică, boală care va necesita amputarea unui picior, în 1938. Anterior, în noaptea spre 24 decembrie 1929, Bahtin a fost arestat sub acuzaţia falsă de participare la mişcarea ilegală a intelectualilor de dreapta Voskresenie („Învierea”) şi condamnat la cinci ani de detenţie în lagărul cu destinaţie specială din Soloveţk. Printr-un demers personal în legătură cu boala sa gravă, detenţia i-a fost înlocuită cu surghiunul de cinci ani în Kustanai. După încheierea surghiunului, în 1936, se stabileşte în Saransk şi începe să lucreze la Institutul Pedagogic din localitate, dar în 1937 e nevoit să părăsească oraşul şi pînă în 1945 locuieşte nu departe de gara din Saviolovo şi în oraşul Kimrî, unde lucrează ca pedagog la şcoală. Din 1945 se află din nou în Saransk, unde predă la catedra de literatură universală a aceluiaşi Institut Pedagogic [6, 96]. Între timp, în 1929, a apărut prima carte tipărită cu numele său şi intitulată Problemele operei lui Dostoievski, iar în 1940 termină lucrarea Franois Rabelais în istoria realismului, prezentată în 1946 ca teză de „candidat în ştiinţe şi doctorat”. Consiliul ştiinţific îi acordă ambele titluri, dar cel de-al doilea îi este refuzat la Comisia Superioară de Atestare. Cartea apare abia în 1965 cu titlul Franois Rabelais şi cultura populară în evul mediu şi Renaştere, căci timp de 34 de ani M. Bahtin a fost „excomunicat din literatură”[3, 1973]. În 1969 el părăseşte Saranskul, este tratat la o clinică moscovită, apoi împreună cu soţia se stabileşte cu traiul într-un azil de bătrîni din regiunea Moscovei. După decesul soţiei, în 1971, savantul trece cu traiul la Moscova, unde prietenii şi discipolii săi, studenţi la Facultatea de Filologie a Universităţii din Moscova, îl ajută să înfrunte boala şi singurătatea. M. Bahtin închide ochii pentru totdeauna la 6 martie 1975. Mai tîrziu, în 1979, Tz. Todorov avea să remarce „paradoxul” că „un om invalid şi mutilat scrie acel elogiu al corpului fizic” din Franois Rabelais şi cultura populară în evul mediu şi Renaştere [4, 1979].

Tendinţa unor exegeţi de a-l integra pe Bahtin şcolii formale ruse se datorează unei regretabile peripeţii a operei sale, aproape toată scrisă între 1920 şi 1940, dar publicată mult mai tîrziu. În arhiva sa a fost descoperită relativ recent o lucrare amplă, nefinisată, referitoare la relaţia dintre autor şi personaj în opera literară, elaborată în jurul anului 1925, în care se evidenţiază poziţia sa antiformalistă. Aici Bahtin spune, de pildă, că „eroul” şi lumea acestuia formează „centrul axiologic al activităţii artistice”. Sensul acestei afirmaţii, după cum menţionează M. Vasile în studiul deja citat, ni se relevă numai prin substratul ei polemic [2, 10]. E cunoscut faptul că formaliştii ruşi ca Şklovski, Tomaşevski vedeau în personaj o apariţie întîmplătoare, nenecesară, subordonată mecanismului de înlănţuire a motivelor şi procedeelor formale, lipsită de orice semnificaţie axiologică. Bahtin, însă, percepe eroul prin disociere nu numai de formalişti, dar totodată şi de teoria empatiei din estetica germană, unde imaginea personajului se constituie prin retrăirea acestuia de către autor. Astfel, marele savant menţionează că reproducerea psihologiei eroului în conştiinţa auctorială nu e decît o etapă, căci îi urmează obligatoriu desprinderea autorului de erou şi plasarea lor în spaţii diferite, unul în afara celuilalt. Bahtin denumeşte acest proces prin termenul de „vnenahodimost’”, tradus de Tz. Todorov prin „exotopie” [4, 1979]. Acest termen semnifică faptul că personajul şi autorul se află în „locuri” diferite, atît psihologic, cît şi ideologic, şi axiologic. Această idee va fi dezvoltată în „polifonia” din Problemele operei lui Dostoievski. E o metodă de a evita demersul formalist, în care „se pierde” eroul, dar şi demersul psihologist, în care „se pierde” autorul. În ambele cazuri „se pierde” „evenimentul estetic”. Şcoala formală rămîne punctul de reper negativ şi în lucrările ulterioare. J. Kristeva vedea în aceste „analize” ale lui Bahtin „unul dintre evenimentele cele mai marcante şi una dintre tentativele cele mai puternice de devansare a acestei şcoli” [5, 1967].

Aşadar, în pofida persecuţiilor şi diverselor încercări ale regimului totalitar de a-i interzice activitatea ştiinţifică, M. Bahtin continuă, în condiţii nefaste, să cerceteze şi să îmbogăţească patrimoniul culturii cu noi concepte, idei de valoare colosală. Dintre acestea, conceptul central al gîndirii lui Bahtin este cel de „dialog”- „supracategorie cu valoare concomitent estetică, etică şi cognitivă: mai întîi, dialogic e limbajul romanului dostoievskian, apoi romanul în genere, iar mai tîrziu orice text poetic, deci toate genurile; dialogică e conştiinţa umană, ea trăieşte la frontiera cu o altă conştiinţă, dialogică e cultura universală (textele dialoghează peste veacuri), dialogică sau ambivalentă e viaţa naturii înseşi (în Rabelais...). Ni se vorbeşte despre o <>, specifică ştiinţelor umaniste, spre deosebire de <> din ştiinţele exacte. Debutînd prin a caracteriza specificul genului romanesc, dialogul devine, cu timpul, în concepţia lui Bahtin, o cheie universală, capabilă să rezolve nu numai problemele culturii, ci şi structurile cosmosului. <> este expresia unui cogito profund şi original, propriu personalităţii intelectuale a lui Bahtin, mult mai complexă decît aceea pe care o căutăm în criticul Bahtin.[...] Dialoghez, deci exist – iată dictonul potrivit gîndirii lui Bahtin. De altfel, îl formulează Bahtin însuşi, doar că i-l atribuie lui Dostoievski, cum îl va atribui mai tîrziu romanului în genere, culturii carnavaleşti sau lui Rabelais: <>; << O singură voce nu duce la un sfîrşit şi nu rezolvă nimic. Minimumul de viaţă, minimumul de existenţă îl oferă dialogul>>” [2, 25-26].

Un alt concept de larg răsunet şi pe care l-am menţionat deja este acel de "polifonie", prin care ilustrul savant înţelege:

    a) diversitatea vocilor, a limbilor, a stilurilor care se manifestă în enunţurile succesive ale unui discurs, în particular în discursul romanesc; un termen sinonim propus pentru această situaţie este dialogism. Astfel Bahtin afirmă că orice discurs concret (enunţ) descoperă întotdeauna obiectul spre care este orientat, dinainte condiţionat, contestat, apreciat, învăluit în negura sau, dimpotrivă, în lumina cuvintelor străine care s-au spus în privinţa lui. El este înfăşurat şi pătruns de ideile generale, de punctele de vedere, de aprecierile şi de accentele străine, ale altuia. Discursul orientat spre obiectul său intră în acest mediu agitat şi încordat din punct de vedere dialogic al cuvintelor, al aprecierilor şi al accentelor străine, se implică în corelaţiile complexe, se contopeşte cu unele, respinge altele ori se intersectează cu altele. Toate acestea pot modela discursul în mod substanţial, pot să se sedimenteze în toate straturile lui semantice, să-i complice expresia, să influenţeze întregul lui aspect stilistic. Aproape pe teritoriul fiecărui enunţ are loc o interacţiune încordată, o luptă între cuvîntul propriu şi cel „străin”, un proces de delimitare sau de punere în lumină dialogică reciprocă. Enunţul este, astfel, un organism mult mai complex şi mai dinamic decît pare;

    b) pluralitatea vocilor în interiorul unui singur enunţ. Printre procedeele creării imaginii limbajului în roman se numără hibridizarea, stilizarea şi, deja cunoscutul, dialog; într-un discurs hibrid (termenul bahtinian pentru una dintre actualizările stilului indirect liber) cuvintele raportorului apar alături de cuvintele emiţătorului citat. Bahtin discută acest tip de polifonie în legătură cu stilul indirect liber, fără a-l considera însă caracteristic pentru acesta. Savantul vorbeşte aici despre caracterul difon al unui enunţ, enunţ ce poate avea limitele unui cuvînt, atenţionînd asupra faptului că raporturile dialogale pot exista nu doar între exprimări (relativ) întregi; noi putem aborda prin dialog orice parte de exprimare avînd un înţeles, ba şi cuvîntul izolat dacă nu este perceput ca un cuvînt impersonal din limbă, ci ca un semn al unei poziţii logice, străine, ca exponent al unei exprimări aparţinînd altcuiva, cu alte cuvinte - dacă sesizăm în el un glas străin. Drept care raporturile dialogale pot pătrunde înăuntrul unui cuvînt izolat, dacă două glasuri se ciocnesc în el într-un dialog;

    c) un caz particular de dualitate a vocilor în enunţ: reluarea şi integrarea discursului interlocutorului în discursul locutorului.

Un nou concept introdus de genialul teoretician literar este cel de cronotop, ilustrat cu precădere în culegerea sa de eseuri de poetică istorică Formele timpului şi ale cronotopului în roman. Bahtin utilizează acest termen pentru a desemna imaginea spaţio-temporală prin care se defineşte personajul în diferitele tipuri de roman. Savanţii bahtinieni Caryl Emerson şi Michael Holquist afirmă că cronotopul este o „unitate de analiză pentru studiul limbii conform corelaţiei şi caracteristicilor categoriilor temporale şi spaţiale reprezentate în acea limbă”(vezi articolul despre cronotop de pe www.wikipedia.org). Acelaşi Holquist menţiona că lucrările lui Bahtin au devenit „un eveniment deschis” al contemporaneităţii, au iniţiat cercetarea noilor aspecte ale teoriei culturii şi ale omului [7, 62]. Cît despre cronotop, acesta este atît un concept cognitiv, cît şi o trăsătură narativă a limbajului. După cum aflăm chiar din primele pagini ale studiului, cronotopul exista ca termen în fizică, pentru a defini teoria relativităţii a lui Einstein, şi în biologie. Bahtin s-a inspirat în cazul dat şi din filozofia kantiană cu ale ei categorii transcendentale de timp şi spaţiu. În fine, termenul e adoptat de către marele teoretician literar cu sens metaforic, pentru a defini imaginea spaţio-temporală prin care e reprezentat omul în literatură. Dar în procesul analizei diferiţilor cronotopi constituiţi în variate forme romaneşti, atenţia lui Bahtin e concentrată asupra conceptelor de devenire, unitate şi identitate. În romanul antic grec sau „sofistic”, bunăoară, avem un „timp al aventurii”: între două momente reale (întîlnirea celor doi eroi şi, respectiv, regăsirea lor în final) „se scurge timpul aventurii, total aistoric, nelegat de timpul fizic, biologic...” La sfîrşit, protagoniştii se dovedesc a fi identici cu acei care apar la începutul romanului: aceeaşi pasiune, vîrstă, psihologie. Aici avem a face cu un timp abstract, căruia îi corespunde un spaţiu la fel abstract : „legătura între spaţiu şi timp este, aici, mecanică, tehnică, nu organică” – ţări străine, mări, drumuri, dar nu contează ce ţară, care mare, ce drum, ele fiind lipsite de orice determinaţie. „Cronotopul romanului grec este cel mai abstract din numeroşii cronotopi romaneşti. Acest cronotop foarte abstract este, totodată, şi cel mai static. În el, universul şi omul apar ca produse absolut finite şi imuabile. Aici nu există nici un fel de posibilităţi de devenire, de dezvoltare, de modificare. Ca rezultat al acţiunii înfăţişate în roman, nimic în acest univers nu e distrus, refăcut, modificat, creat din nou. Se confirmă doar identitatea a tot ce a fost la început. Timpul aventurii nu lasă urme” [1, 323-324].

Alt cronotop ni se relevă în romanul lui Apuleius şi cel al lui Petronius (Măgarul de aur şi, respectiv, Satiriconul). Drumul vieţii protagonistului Lucius din romanul lui Apuleius e prezentat sub aspectul metamorfozei: eroul e transformat în măgar, apoi e readus, dar pe un plan superior, la ipostaza de om. Astfel, la Apuleius avem o „reprezentare a întregului vieţii omeneşti”, dar nu avem încă o „devenire în sens strict”, ci doar o criză şi o renaştere. Totuşi, „lanţul aventurii” devine mai activ, schimbă eroul, precum şi destinul acestuia. Ca rezultat, „dispare abstracţiunea” specifică cronotopului romanului grec. Suntem însă departe de un timp şi o devenire autentică: omul e încă „izolat, privat, particular”; soarta lui nu se leagă de mediul exterior şi nu-l influenţează, mediul rămînînd neschimbat. „Metamorfoza are un caracter particular, necreator”. Aici ilustrul savant caută relaţia dintre individ şi mediul exterior, dintre om şi natură. Caută şi „timpul istoric, continuu, cu contradicţii, modificări”, fiind nemulţumit de „timpul cotidian”, „rupt de unitate şi integritate”, reflectat în romanul lui Apuleius. În mod straniu apreciază şi cronotopul din epopeea clasică. La Homer, eroii „rîd, plîng în gura mare. Viaţa e toată în exterior. Nu există exterior şi interior, omul e întreg în totul”, adică în mediu. Mai este abordată şi plinătatea timpului, de origine folclorică, pierdută în romanul grec.

Toate aceste dimensiuni ale existenţei: devenire, unitate, plinătate sunt ilustrate exemplar în capodopera lui Fr. Rabelais Gargantua şi Pantagruel. Referitor la aceasta, Bahtin menţionează că mai întîi trebuie să luăm în consideraţie neobişnuitele întinderi spaţio-temporale din romanul marelui umanist francez, care ies în evidenţă foarte pregnant. Aici însă nu e vorba doar de faptul că acţiunea romanului încă nu s-a concentrat în spaţiile camerale ale vieţii privat-familiale, şi se desfăşoară sub cerul liber, în deplasări pe pămînt, în campanii militare şi călătorii, cuprinzînd ţări diferite; toate acestea le întîlnim şi în romanul grec, şi în cel cavaleresc, le întîlnim, de asemenea, în romanul burghez de aventuri şi călătorii din secolele XIX şi XX. Este vorba de o legătură specială a omului, a tuturor acţiunilor sale şi a tuturor evenimentelor vieţii sale cu lumea spaţio-temporală. Bahtin defineşte această relaţie deosebită ca adecvare şi proporţionalitate directă a gradelor calitative (a „valorilor”) la mărimile (dimensiunile) spaţio-temporale, menţionînd că între o valoare de orice fel (mîncare, băutură, adevăr, bine, frumuseţe) şi dimensiunile spaţio-temporale nu există ostilitate reciprocă, nu există contradicţie, ele sunt direct proporţionale. De aceea binele creşte sub toate raporturile şi în toate direcţiile, el nu poate să nu crească, deoarece creşterea e proprie naturii lui. Răul însă, dimpotrivă, nu creşte, ci degenerează, se piperniceşte şi piere, dar în acest proces el îşi compensează diminuarea reală prin falsul ideal al lumii de apă. Categoria creşterii, a creşterii spaţio-temporale reale, este una din cele mai importante categorii ale universului rabelaisian.

Ultimul cronotop asupra căruia se opreşte ilustrul cercetător în studiu său e cel idilic. În legătură cu acest cronotop autorul susţine că oricît ar fi ele de diferite, tipurile de idilă şi variantele lor au – din unghiul de vedere al problemei care ne interesează – unele trăsături comune, determinate de poziţia lor generală faţă de unitatea totală a timpului folcloric. Aceasta se exprimă mai întîi în relaţia specială a timpului cu spaţiul în idilă; îngemănarea organică, ataşamentul vieţii şi evenimentelor ei faţă de un anumit loc – ţara natală cu toate colţişoarele ei, munţii, văile, cîmpiile, rîurile şi pădurile natale, casa natală. Viaţa idilică şi evenimentele ei sunt inseparabile de acest colţişor spaţial concret, unde au trăit părinţii şi bunicii, unde vor trăi copiii şi nepoţii. Acest microunivers spaţial este limitat şi suficient sieşi, nu este legat cu alte locuri, cu restul lumii. Dar, localizată în acest microunivers spaţial limitat, seria vieţii generaţiilor poate fi infinit de mare.

În sfîrşit, cel de-al patrulea concept enunţat de Bahtin şi devenit un instrument de muncă indispensabil ştiinţei literare, este cel de „carnavalesc”. Conceptul dat este, în accepţia ilustrului savant, descrierea unui fenomen istoric, precum şi denumirea unei tendinţe literare. Bahtin era interesat de marile carnavaluri ale Europei medievale. El le vedea drept ocazii în care autoritatea politică, legală, şi ideologică a bisericii şi a statului era răsturnată, fie şi temporar, pe parcursul perioadei anarhice şi eliberatoare a carnavalului. Marele om de cultură recunoaşte că tradiţia carnavalului în Europa a decăzut în perioada ulterioară Renaşterii şi înlocuirii treptate a feudalismului prin capitalism. În consecinţă, spiritul public al carnavalului s-a metamorfozat în „carnavalesc” care este spiritul carnavalului exprimat în formă literară. Persoana care, fiind în fruntea acestei revoluţii sociale, a reprezentat din plin acest spirit, a fost Franois Rabelais, iar cartea care a avut cea mai mare putere asupra imaginaţiei bahtiniene a fost celebrul roman Gargantua şi Pantagruel al acestuia. Violenţa comică, limbajul vulgar, exagerarea, satira, modificarea formei, care abundă în această carte, sunt pentru Bahtin cel mai reuşit exemplu de literatură carnavalescă. După cum afirma D. Hayman, „...noi trebuie să-i mulţumim lui M. Bahtin pentru că a tratat în Rabelais şi lumea sa (1940) reprezentările tradiţionale ale dezordinii şi nelegiuirii antisociale ca fenomene estetice cu modele şi convenţii recognoscibile” [8, 101].

Iar acum să ne oprim puţin şi asupra filozofiei lui Bahtin. În ontologie cugetătorul pune accentul pe problema omului. Fiinţarea acestuia, conform concepţiei bahtiniene, este existenţa lui într-un mediu socio-cultural, care e compus din activitatea omului. Componentele fiinţării sunt însăşi personalitatea, existenţa ei spirituală, precum şi faptele ei. Fiinţarea este actul personalităţii.

În concluzie, am dori să accentuăm că ideile lui Bahtin au o răspîndire largă în toată lumea. În multe ţări, printre care Franţa, S.U.A., Japonia, există şcoli bahtiniene şi neobahtiniene. Cu părere de rău, opera acestui savant nu este editată în Republica Moldova. Întîlnim numai unele lucrări editate în România, dar şi acelea în cîte un exemplar la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” şi la Biblioteca Naţională. Credem că ar fi binevenit ca lucrările lui să fie prezente în bibliotecile universităţilor, colegiilor, liceelor, în toate bibliotecile orăşeneşti. A venit timpul ca şi la noi să se realizeze studii profunde de analiză a capodoperelor literaturii naţionale prin prisma conceptelor de mare valoare ale ilustrului gînditor de talie universală.


Bibliografie:

    1. Bahtin, M. Probleme de literatură şi estetică, Bucureşti, 1982

    2. Vasile, M. M.M. Bahtin – estetician şi filosof // Bahtin, M. Probleme de literatură şi estetică, Bucureşti, 1982

    3. Şubin, L. Umanismul lui Dostoievski şi „dostoievskianismul” // Voprosî literaturî, nr. 1, 1973

    4. Todorov, Tz. Bakhtine et l’altérité // Poétique, nr. 40, nov. 1979

    5. Kristeva, J. Bakhtine, le mot, le dialogue et le roman // Critique, avril 1967

    6. Alekseev, P.V. Filosofî Rossii XIX-XX stoletii, Moskva, 2002

    7. Noveişîi filosofskii slovar’, Rostov-na-Donu, 2006

    8. David Hayman. Toward a Mechanics of Mode:Beyond Bakhtin // NOVEL: A Forum on Fiction, vol. 16, No. 2 (Winter, 1983), pag. 101