Biblio Polis - Vol. 24 (2007) Nr. 4 (Serie nouă)  
ARHIVA  
RECENZII ŞI CONSEMNĂRI / РЕЦЕНЗИИ И ЗАМЕТКИ / REVIEWS AND NOTES
Gheorghe PÂRLEA
Un destin, via Dachau şi Erfurt

Profesorul colonel Grigore Dominte este absolvent al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti. Are respectabila vârstă de şaptezeci şi cinci de ani, dar spiritul îi e mult mai tânăr decât o spune vârsta biologică, dedusă din actul de stare civilă. E colonel (acum, în rezervă) pentru că întâmplarea, pe care Sadoveanu o numeşte „cel mai tainic şi mai iscusit meşter al lui Dumnezeu”, i-a îndrumat paşii către un sector profesional, cu nevoi pedagogice speciale, diriguit de Ministerul de Interne de atunci. Cum a făcut-o ucenicul acesta tainic, aflat în slujba Tatălui Ceresc? Cu mijloacele omeneşti ale trăitorilor vremii. Proaspătul absolvent de istorie, secţia de arheologie, a primit repartiţie pe un post de muzeograf care... nu exista. Sau, mai degrabă, era ţinut rezervat pentru un candidat „cu pile”. În asemenea situaţie, aspirantul la o slujbă justificată de studiile sale superioare a trebuit să aleagă între un post de profesor într-un sătuc cu tren, dar fără gară, şi un post de profesor la o... închisoare. Are dreptate Sadoveanu. Aici e mâna Atotputernicului. Altfel, cum poţi găsi un raţionament omenesc la frecvenţa închisorii în viaţa acestui om, fără a exista pentru aceasta motivaţia firească, legată de instituţia mult damnată? Lagărele naziste din timpul copilăriei au fost preludiul pentru ceea ce i-a rezervat soarta acestui misionar special al Proiectantului de destine. Aici l-a călit, aici i-a evaluat şi omologat forţa interioară pentru misiunea ce i-a programat-o acestui Macarenko al nostru: o viaţă (o covârşitoare parte a ei) închinată reeducării a mii de copii vagabonzi din şcolile de corecţie.

Dincolo de exerciţiul meu de misticism, destinul lui Grigore Dominte,[1] într-o primă parte a sa, e demn de a rămâne drept „caz particular” în memoria unui segment al neamului nostru (fie el limitat, raportat la numărul volumelor editate, deci la numărul cititorilor săi) pentru că, într-o anume parte a sa (a destinului), Grigore Dominte, prin copilul de demult, simbolizează, în cadrul naţiunii noastre, victima precoce a fascismului. Prin rememorarea în pagini de carte a dramei sale timpurii, Grigore Dominte ne furnizează, iată, în calitate de victimă, un caz edificator de crimă împotriva umanităţii, provocată de politicienii Lumii, cei vinovaţi de declanşarea celui de al Doilea Război Mondial, şi săvârşită de acei monştri ai ororilor aşa-zis colaterale războiului, dincolo de identitatea naţională a victimei. Aşadar, uneori n-a fost nevoie să fii circumcis, ca să împărtăşeşti soarta neamului care se identifica prin acest semn masculin.

Apoi, într-o altă parte a destinului său, forţa morală a normalistului asistat social de Stat, a studentului de la arheologie care supravieţuia prestând munci umilitoare în pieţele Bucureştiului, a profesorului cu gradele didactice obţinute şi a directorului puternic motivat de la şcolile de minori vagabonzi şi delincvenţi, respectiv a ofiţerului de Interne incoruptibil din judiciar (în ultimul deceniu de activitate, după desfiinţarea şcolilor de corecţie) justifică să privim cartea la care fac referire ca pe un recurs la memorie, ca pe un recurs la istorie.

Cartea de memorii a profesorului colonel Grigore Dominte are valenţe extrapersonale pentru că nu e doar o carte de familie, scrisă pentru nepoţii şi strănepoţii autorului. Ea este echivalentul unui veritabil vernisaj al unui zugrav inedit care, cu ajutorul unui penel debutant în breaslă, surprinde crud de realist, ca fond pentru ipostazele autoportretului pe care şi-l dedică, contextul social-politic al existenţei sale tumultuoase. E cartea unui om căruia i-a fost dat să trăiască în cele trei dictaturi succesive ale României din ultimul secol al celui de-al doilea mileniu. Pe primele două, desigur, le-a trăit în inocenţa copilăriei sale „fără copilărie”, dar pe ultima, aflăm citindu-i cartea, a trăit-o într-o luciditate expresă. Cu ochii sufletului şi ai minţii cumplit de deschişi. Cu aceeaşi montare zeloasă scrutează, din foişorul său de veghe târzie, şi lunga perioadă de tranziţie postcomunistă. Cu abilitatea unui memorialist consacrat, strecoară observaţiile sale critice, referitoare la actuala etapă istorică (încă în tranziţie) a societăţii româneşti, în contextul celor care descriu jumătatea trăită atât de intens a secolului abia încheiat.

Experienţele sale precoce de deportat în lagărele hitleriste zguduie din toată fiinţa cititorul, iar cele ale adolescentului şi ale adultului angajează o diversitate considerabilă de aspecte ale societăţii „multilateral dezvoltate”, perioadă aflată sub atâtea lupe, fără a avea însă certitudini că aceste instrumente, aparent din inventarul fizicii, au parametrii corespunzător legilor opticii. Grigore Dominte, însă, e un „operator” pe ale cărui instrumente putem conta. E un observator sincer şi curajos. Nu ocoleşte răspunsurile la propriile întrebări, chiar dacă e convins că-şi va face duşmani printre cititorii vorbelor lui (confirmarea e un fapt consumat deja, aflu din fermecătoarele sale scrisori către cititorii săi din părţile baştinei). E remarcabil că nu abuzează de întrebările retorice, cum o fac mulţi mânuitori de condei, care, procedând astfel, se eschivează (cu o oarece laşitate) de la calitatea de respondent, în cazul întrebărilor izvorâte din propriile frământări. Nu e cazul autorului aflat în modesta mea atenţie, care, odată decis să comunice prin mijloacele specifice cărţii, a considerat că trebuie să aibă şi curajul concluziilor categorice, fie ele personale, deci subiective. De fapt, această atitudine îi este specifică autorului, ca un element de inventar din natura personalităţii sale. Încă de copil, Grigore Dominte a început să aibă adevărurile proprii. Viaţa ne învaţă că adevărul „superior” (n-am zis „absolut”) e echivalentul mediei aritmetice (evident, un „calcul” fără cifre) a adevărurilor subiective emise de observatorii ad-hoc. De aici şi... „adevărul e undeva la mijloc”. Prin urmare, prof. col. Grigore Dominte, dezvăluindu-ne itinerarul său pe potecile şi magistralele vieţii, îşi aduce contribuţia personală la scrierea şi rescrierea Istoriei - această sinteză de fapte, fapte privite în cauzalitatea şi în consecinţele lor, pe care noi o căutăm în biblioteci ca pe un adevăr superior.

Sunt sigur, în cazul că aceste gânduri vor fi tipărite, că autorul va riposta la ideea că el ar fi intenţionat să completeze sau să corecteze istoria. Va spune că el ne-a dezvăluit caractere, oameni - pur şi simplu - şi fapte după chipul şi asemănarea acestora. Mai mult, intuiesc că nu pretinde că personajele sale sunt creaţia sistemului politic. Fiindcă, cel puţin referitor la un segment din pleiada personajelor sale, oamenii sunt ceea ce sunt, în mare măsură, graţie „fondului genetic cu care creatorul universal i-a înzestrat”. Că organismele resping grefele de organe incompatibile. Iar el e un exemplu în acest sens, fără a face caz de calitatea aluatului entităţii umane care poartă numele şi prenumele său.

În eventualitatea supoziţiei de mai sus, vă voi recomanda cartea lui Grigore Dominte ca pe un roman care rememorează o... viaţă. O viaţă de om între oameni, pusă în palmă şi, în consecinţă, dezgolită de atributele intimităţii, nu spre compătimire, nici spre bravare (vezi forţa interioară a eroului), ci spre relevarea dimensiunii diversităţii, în ceea ce noi numim, generic, destin.

O recomand, în calitate de modest cititor, şi fraţilor basarabeni, conaţionali pe care, dacă nu i-aş asocia cu cei trei basarabeni speciali – prof. dr. Vasile Şoimaru, scriitorul Nicolae Rusu, publicistul Vlad Pohilă, - ce mi s-au dezvăluit în splendida lor delicateţe spirituală (atunci când m-au învrednicit cu distinsa lor companie, în sânul Ţării-mamă),
i-aş privi ca pe o lume metafizică, o lume căreia i-am aparţinut şi eu într-o viaţă a mea anterioară.

înv. Gheorghe PÂRLEA,

comuna Miroslăveşti, judeţul Iaşi

[1]*Dominte, Grigore. De la Dachau şi Erfurt, director la corecţie şi ofiţer de miliţie: [amintiri, reflecţii] /Grigore Dominte. – Bucureşti: Ed. Irecson, 2006. – 387 p.

P. S. Profesorul colonel Grigore Dominte nu va fi mulţumit cu aprecierile mele entuziaste (exprimate şi în numele unor cititori ai cărţii sale). El aşteaptă, motivat prin structura caracterului său, şi cuvântul „opoziţiei”. În cartea sa există un pasaj în care protagonistul (recte autorul), într-un concediu, se afla cazat în aceeaşi cameră cu o faţă bisericească. Pe toată durata sejurului, laicul nu i-a adresat nici o vorbă călugărului. De ce? Pentru că tovarăşul său, un dogmatic, evident, n-ar fi putut accepta în dialog cele două elemente atitudinale (pro sau contra) care dau „energie” cuvântului.

Şi încă ceva: un fapt de context care ar motiva autorul să aspire ca printre cititorii cărţii sale să se numere, simbolic, şi câţiva fraţi basarabeni. Când proaspătul profesor de la închisoarea de deţinuţi politici a dat cu ochii de unul din cei 14 deţinuţi minori, l-a întrebat pe un biet copil care-i motivul pentru care va sta 15 ani în închisoare. Imberbul deţinut politic i-a răspuns că n-a făcut altceva decât să ducă la şcoală, colegilor săi, o carte intitulată „Adevărata Istorie a Basarabiei”.