Biblio Polis - Vol. 24 (2007) Nr. 4 (Serie nouă)  
ARHIVA  
RECENZII ŞI CONSEMNĂRI / РЕЦЕНЗИИ И ЗАМЕТКИ / REVIEWS AND NOTES
Vlad POHILĂ
Pledoarie pentru umanizarea chimiei, a ştiinţei, a societăţii

Intersecţiile mele cu chimia sunt sporadice şi tocmai de aceea, posibil - prea puţin edificatoare. Totuşi, cîteva întîmplări şi circumstanţe m-au făcut să văd cu alţi ochi, mai altfel, această ştiinţă.

La şcoală, am avut o profesoară de chimie nemaipomenit de simpatică – Raisa Onilov-Cărare, era chiar cumnata poetului Petru Cărare. Poate şi această legătură, de rubedenie, fie ea şi prin alianţă, o făcea să ne insufle că ar avea şi chimia o poezie a sa... Cum însă pe atunci chimia se studia din clasa a VII-a, era prea tîrziu să mă convingă şi pe mine de posibila dreptate a acestei abordări – îndrăgisem prea mult, deja, poezia autentică, literatura în genere şi nimeni, şi nimic, nu-mi mai putea schimba opţiunea.

Curios, dar peste aproape două decenii, soarta a vrut să mă aflu un timp în preajma unui mare poet care, se spune, era şi un foarte bun chimist: Ion Vatamanu. Nu ţin minte să fi cunoscut în lumea literară un suflet mai curat şi mai drept ca maestrul Ion Vatamanu... - poate doar alt maestru, Gheorghe Vodă, în preajma cărui am muncit, ceva mai tîrziu, în aceleaşi condiţii, aceeaşi redacţie, la Glasul primelor, marilor noastre speranţe. Cînd i-am povestit lui Ion Vatamanu despre crezul profesoarei mele de chimie, de la şcoala generală, ţin minte, a exclamat în stilul său de un frumos şi cald patetism: „Păi ai avut o învăţătoare genială, la chimie!” Deci, şi dînsul credea la fel, credea într-un fel de poezie a ştiinţei chimice. Nu-mi amintesc dacă i-am spus acelui om atît de bun şi rafinat, acelui talentat intelectual şi fervent patriot pe nume Ion Vatamanu că am avut norocul să învăţ într-o şcoală în care cam fiecare al doilea profesor avea virtuţile „chimistei” noastre... Fac acum această precizare, cu toată dragostea, recunoştinţa şi pietatea pentru corpul didactic al şcolii medii de cultură generală din comuna mea natală, Putineşti-Floreşti (judeţul Soroca).

Simt însă că trebuie să revin la pseudosubiectul „Chimia în viaţa mea”, deoarece, am mai avut o intersecţie cu chimia, una incredibil de emoţionantă. Absolvisem deja facultatea, lucram ca ghid şi translator, mai mult în marile centre culturale ale Rusiei, Moscova şi Leningrad (Petersburg). Cunoşteam bine excepţionalele muzee de artă din aceste oraşe, dar poate cel mai bine – librăriile de acolo. De fapt, mă opream, fie şi pentru o singură dată, cam în fiece librărie ce-mi apărea în cale. Aşa s-a întîmplat şi cu o librărie din unul dintre blocurile-turn ale Universităţii „Lomonosov” de la Moscova. Nu ştiam ce cărţi se vînd acolo, dar m-am oprit şi din cauza că se formase o coadă mare, la care stăteau tineri de mai multe culori: albă – erau, deci, ruşi, dar şi europeni get-beget; galbeni – mai ales vietnamezi, pe atunci, la Moscova şi în alte centre universitare din URSS; în fine, de culoare neagră – studenţi din Africa, posibil şi din Cuba. Mare mi-a fost decepţia cînd am înţeles că acolo se vinde exclusiv literatură ştiinţifică, şi era să merg hotărît mai departe, de nu m-ar fi oprit un nume românesc, ce se zbătea pe buzele mai multor din acei tineri ce stăteau agitaţi la imensa coadă. Neniţescu. Nu-mi spunea nimic, dar îmi era suficient că e un nume de al nostru şi, prin urmare, era cazul să aflu cine-i. Se vindea acolo un manual de chimie organică (sau poate de chimie generală), scris de românul cu acest nume, manual obligatoriu pentru studenţii ruşi, sovietici, de la facultăţile de chimie ale tuturor universităţilor. Unii dintre tinerii ceia de trei culori părăseau coada avînd în braţe mai multe exemplare ale acestui manual de Neniţescu! Atunci am trăit, poate prima dată, cu o putere deosebită, ceea ce se numeşte acum mîndria de a fi român: ca să vezi numai, în patria lui Mendeleev, studenţii învaţă dintr-un manual scris de un savant de al nostru! Pe urmă era să aflu că autorul acelui manual, Costin D. Neniţescu (1902-1970), fusese un remarcabil savant, multiacademician, autor de solide tratate de chimie organică şi generală, cu importante contribuţii la chimia izomerilor, halogenilor, acizilor, polimerilor etc., dar şi că tot el a adaptat nomenclatura (terminologia) chimică la specificul limbii române!

Recent, în decembrie 2007, am participat la lansarea unei cărţi scrise de un conaţional de-al meu, de-al nostru, dar şi al acad. Costin D. Neniţescu, un savant basarabean din ale cărui manuale învaţă studenţii unor universităţi nu numai de la Chişinău, dar şi de la Bucureşti, Roma, Moscova, New York, posibil şi din alte mari capitale. Acest savant este prof. univ. dr. hab. în chimie acad. Gheorghe Duca, preşedintele Academiei de Ştiinţe a Moldovei, iar volumul expus atenţiei publice se numeşte Contribuţii la societatea bazată pe cunoaştere (Knowledge Society)[1]. M-a intrigat chiar titlul cărţii lansate, pentru că am crezut întotdeauna că cel care învaţă şi cunoaşte este un om puternic şi liber, respectiv, că o societate bine instruită, cultă, are mai multe şanse de a evolua drept, în beneficiul tuturor membrilor ei.

Am amintit mai sus despre faptul că am fost martor la un succes remarcabil în Rusia al unei cărţi scrise de un savant chimist din România: manualul lui C. D. Neniţescu se vindea la Moscova, sub ochii mei, ca pîinea caldă. Prin contrast, tot cam pe atunci, prin anii ’80 ai sec. XX, am putut vedea - în mai multe librării de la Bucureşti, Constanţa, Sibiu, din alte mari oraşe româneşti pe unde mai fusesem – tomuri solide, foarte elegante, şi în română, şi traduse în diferite limbi de largă circulaţie în lume. Erau tratatele de chimie atribuite „tovarăşei savant, inginer doctor academician” Elena Ceauşescu. Zăceau prăfuite în vitrinele librăriilor; undeva, pe Calea Victoriei sau pe Bălcescu, am văzut o librăriţă ştergînd de praf, scîrbită, un set din aceste „tratate”. Simbolica opoziţie C.D. Neniţescu – tovarăşa E. Ceauşescu este cea mai bună dovadă că adevărata ştiinţă este oriunde şi oricînd solicitată, pe cînd pseudoştiinţa, sau ştiinţa politizată, nu e luată în seamă nici măcar din teamă, din instinct de autoapărare de teroarea dictatorilor, sau a guvernanţilor cu pretenţii de cercetători sau atoatecunoscători. Şi că, mai devreme sau mai tîrziu, asemenea „maculatură savantă” oricum e aruncată la coşul de gunoi al istoriei.

La noi, lucru ştiut - se face ştiinţă de mare calitate, dar tot la noi, nu mai e un secret pentru nimeni - se face şi destulă „maculatură ştiinţifică” , cea mai multă derivată dintr-o păguboasă modă a retoricii pseudosavante, a demagogiei paraştiinţifice, politicastre. Şi mă refer numai la domeniul umanistic, la problemele limbii, literaturii, istoriei, filozofiei, sociologiei şi etnologiei, chiar ale artelor, ale practicii de cult, bisericeşti, alte domenii peste care dau iama mulţime de politicieni şi ideologi care, la un test mai serios, nici în politică nu ar fi acceptaţi. Este ridicol, dar şi tragic să vezi cum vreun individ zis politician, care abia de leagă nişte fraze, dar şi acelea incoerente - fie în rusă, fie în graiul moldovean -, încearcă să polemizeze cu multiacademicianul Eugeniu Coşeriu, român originar din părţile Rîşcanilor, lingvistul cel mai mare al lumii – acum. Sau cum alt pigmeu intelectual, graţie carierei politice, ori poate că tocmai de dragul acestei cariere, insultă mojiceşte vastitatea şi profunzimea intelectuală a lui Nicolae Iorga. Cazul Elenei Ceauşescu – dar şi al lui Nicolae Ceauşescu! – ar trebui să le fie de învăţătură, să le servească drept memento pentru a se ogoi cît nu e tîrziu.

Ferice de chimie, de matematici, de medicină şi alte sfere „dificile”, de care nechemaţii îndrăznesc foarte rar să se apropie! Tocmai din acest motiv, mai bine să reiau subiectul „de bază”: cartea dlui acad. Gh. Duca, contribuţiile Domniei sale la această ştiinţă.

Din cîte ştiu, la noi se fac cercetări serioase, temeinice în domeniul chimiei şi îndrăznesc să spun că dl acad. Gh. Duca este în acest sens un exemplu, un model. Cum am menţionat mai sus, din unele manuale, monografii, studii şi suporturi ale Domniei sale studiază tineri de la prestigioase universităţi din mai multe ţări. De altfel, dl acad. Gh. Duca s-a impus de timpuriu printr-o frumoasă carieră didactică în cadrul Universităţii de Stat din Moldova, al cărei licenţiat este şi unde şi-a luat doctoratul. Aici organizează în 1992, şi consolidează, în anii următori, Catedra de chimie industrială şi ecologică, apoi şi un Centru de chimie aplicată şi ecologică. Startul său în munca didactică şi de cercetare, marcat de un real succes, l-a motivat să prezinte cicluri de prelegeri la universităţi din Roma, Texas, Moscova, Budapesta, Praga, Timişoara etc., acestea bucurîndu-se de o frumoasă audienţă printre studenţi, fiind apreciate mult de profesori-colegi de breaslă. A pregătit 20 de doctoranzi, care şi-au susţinut tezele de doctor în chimie, unii au mers şi mai departe, ajungînd doctori habilitaţi, conferenţiari şi / sau profesori universitari. În calitate de deputat al Parlamentului R. Moldova, apoi ca ministru al mediului înconjurător, a participat la elaborarea şi promovarea a nouă legi de importanţă majoră pentru dezvoltarea, la noi, a unor ramuri ale ştiinţei, economiei, învăţămîntului şi culturii. Ca preşedinte al Academiei de Ştiinţe, dar şi înainte de a deţine această demnitate, Gh. Duca elaborează peste 100 de proiecte, dintre care cam fiecare al zecelea are cîştig de cauză, ceea ce lărgeşte posibilităţile de cercetare, atît ale Domniei sale, cît şi ale colegilor de breaslă. Este semnificativ faptul că în activitatea sa, acad. Gh. Duca pune mereu cercetarea ştiinţifică alături de dezvoltarea societăţii, de prezentul şi de evoluţia comunităţii. Graţie acestei viziuni, studiile la universităţi, activitatea didactică universitară, sunt sudate mai mult cu cercetarea academică; catedrele universitare, respectiv tezele de an şi de licenţă ale studenţilor - cele mai reuşite, desigur -, sunt percepute ca o trambulină, ca o punte durabilă spre cercetarea ulterioară în laboratoarele şi institutele AŞM. În context, ţin să evoc un amănunt legat cumva de această abordare. Cu un deceniu în urmă, am riscat să public în săptămînalul Mesagerul, în serial, un studiu consacrat cercetării – dezvoltării, această publicaţie trezind proteste violente din partea unor cercetători de la AŞM, care acuzau şi redacţia, şi pe autorul studiului, de „tentativă de distrugere” a Academiei. Peste nici un deceniu, abordarea îngemănată a cercetării şi dezvoltării devine, iată, un principiu de bază al activităţii majorităţii institutelor AŞM, iar autorul acelui studiu insolit, dl prof. dr. Veaceslav Afanasiev, este un colaborator de seamă al Academiei de la Chişinău, membru de onoare, membru corespondent sau membru plin al unor academii din Rusia, din Ucraina şi din SUA.

Ca specialist în chimie, Gheorghe Duca a făcut această ştiinţă mai utilă, mai apropiată oamenilor, a putut-o umaniza şi mai mult, aş zice. Şi chimia polimerilor, de pildă, este un domeniu de cercetare al cărui obiectiv, destinatar este omul, dat fiind că produsele din polimeri fac viaţa oamenilor mai comodă, le oferă un plus de avantaje în muncă, în cercetare, în explorarea unor noi domenii, sfere, spaţii. Însă chimia ecologică – ramură a chimiei care e şi obiectul de predilecţie al cercetărilor dlui acad. Gh. Duca -, are tangenţe şi mai multe, şi mai directe, cu viaţa omului, a comunităţii, a fiecărui sat, fiecărui oraş, a oricărui colţ de natură, a apei pe care o bem, a produselor alimentare pe care le consumăm etc. Mai larg, în calitatea sa de preşedinte al AŞM, Gheorghe Duca a contribuit şi la umanizarea ştiinţei în ansamblu, în sensul că face tot posibilul, şi reuşeşte, în cele mai multe cazuri, să reabiliteze demnitatea omului de ştiinţă, a cercetătorilor – elementar, prin crearea unor condiţii de muncă şi prin ameliorarea sistemului de remunerare a cercetării. După cum confirmă şi unii lucrători ai diferitelor institute din cadrul AŞM, în ultimul timp aici s-a instaurat o atmosferă de echilibru, de conlucrare şi, ceea ce e deosebit de important în epoca noastră – de deschidere spre colaborare cu colegii din mai multe ţări ale lumii, cu care se fac schimburi de experienţă, se realizează proiecte comune, tinerii cercetători avînd tot mai numeroase şanse de a-şi testa şi consolida capacităţile în prestigioase instituţii academice din ţări dezvoltate.

S-a înviorat mult activitatea editorială a AŞM, care cu şapte-opt ani în urmă se mai afla într-o grea derivă – suficient să amintim că nu mai apărea unica revistă de filologie de la noi. Chiar în acest an, 2007, mi-a fost dat să particip la editarea unei monografii de excepţie: Eugen Doga. Compozitor, academician, scoasă de editura „Ştiinţa”. Cu această ocazie, am putut să mă conving de existenţa şi menţinerea unei corelaţii, a unei conlucrări eficiente între editori, pe de o parte, şi cercetătorii şi savanţii de la AŞM, personal dl preşedinte al Academiei, pe de altă parte.

Şi acest volum - Contribuţii la societatea bazată pe cunoaştere (Knowledge Society) nu e altceva decît rodul corelaţiei, colaborării la care mă refer. Structurată în cinci capitole, pe un principiu mixt, cronologico-tematic, noua carte a dlui acad. Gh. Duca este o culegere a celor mai recente sinteze, luări de atitudine, pledoarii, lansate de la catedra universitară pe care o conduce, de la tribuna Parlamentului, a Adunării Generale a AŞM, a ministerului de resort, dar şi de la diverse foruri ştiinţifice internaţionale. Nu mai e cazul să insistăm că autorul este întru totul motivat să prezinte comunităţii noastre, dar şi în alte ţări, puncte de vedere, jaloane, repere vizînd starea şi necesitatea ştiinţei, cercetării-dezvoltării la noi, în R. Moldova. Despre unele merite de ale Domniei sale am scris mai sus, de altfel, beneficiind şi de informaţii din excelentul studiu introductiv – Ştiinţa e putere. Schiţă de portret [al acad. Gh. Duca], scris de dna Viorica Cucereanu, apreciată publicistă, cu o frumoasă vechime în mediile radio şi TV, dar şi în presa scrisă. Despre alte contribuţii, împliniri ale lui Gh. Duca putem afla din paginile cu genericul Un talentat savant-organizator, pagini în care îşi expun opiniile academicieni de talie mondială, inclusiv acad. Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române, şi omologi de ai săi din Rusia, SUA, Ucraina.

Din articolele, studiile, comunicările incluse în acest volum, aş vrea să pun în evidenţă cîteva, citînd doar titlurile lor, care mi se par cu totul semnificative: „E nevoie de o strategie sectorială a cercetării-dezvoltării”, „Adevărata generozitate faţă de viitor constă în a dărui totul prezentului”, „Obiectivele strategice ale dezvoltării sferei ştiinţei şi inovării”, „Fiecare cetăţean trebuie să dea dovadă de dragoste pentru patrie prin atitudine grijulie faţă de mediu, faţă de tot ce ne înconjoară”, „Să aducem Europa acasă”, „NATO, partner of Moldavian scientists” etc. Avem a face nu numai cu nişte sugestii ale unui savant şi cetăţean, ci, mai curînd cu nişte lucrări ce exprimă crezul dlui acad. Gh. Duca. Şi încă două articole / alocuţiuni se cer amintite în acest context, poate chiar e bine să le punem în prim-plan: „Intelectualii trebuie să se simtă onoraţi şi protejaţi”; „Nimic altceva decît adevărul despre ştiinţă şi cercetători”.

Astfel încît, cartea Contribuţii la societatea bazată pe cunoaştere (Knowledge Society) e o pledoarie clară şi neclintită pentru dezvoltarea ştiinţei, a cercetării - ca o şansă sigură pentru buna evoluţie a societăţii noastre, pentru dezvoltarea ei ca să ajungă la jinduitele standarde europene, recte ale unei abordări prin care omul e pus în faţă, şi abia după el se află statul, politicienii. Avînd grijă primordial de viaţa omului, se protejează, inerent, şi activitatea sa, roadele muncii şi aspiraţiilor sale, inclusiv ale celei de cercetare. Contează mult şi faptul că aceste opinii ale lui Gh. Duca, graţie demnităţii pe care o deţine, reprezintă, în temei, atitudinea unei instituţii de deosebit prestigiu – Academia de Ştiinţe, care oriunde, în orice spaţiu şi în orice timpuri, trebuie să se afle deasupra tuturor suveranilor, liderilor de stat, mai sus decît orice comitete zise centrale sau departamente, servicii pretinse – ale securităţii statului.

Este întru totul firesc că în volumul prezentat de noi savantul chimist Gh. Duca, apărînd ştiinţa şi demnitatea cercetătorului ştiinţific, o face prioritar prin prisma chimiei, ecologiei, protecţiei mediului înconjurător. Deşi, atunci cînd am spus că un merit aparte al preşedintelui AŞM e să fi umanizat ştiinţa, am avut în vedere şi grija pe care o manifestă pentru ameliorarea existenţei omul de ştiinţă şi, nu în ultimul rînd – deschiderea Domniei sale spre ştiinţele umanistice (a se vedea, în chiar această carte, un frumos studiu despre Constantin Stere şi altul, de-a dreptul emoţionant, despre Eugen Doga).

La noi, din fericire, nu se simte o nevoie stringentă de a proteja chimia, matematicile sau fizica. Chimia este una dintre nu prea numeroasele domenii de cercetare ce nu implică numai cheltuieli, dar mai aduc şi venituri concrete. Iar regimurile totalitare agreează tot ce aduce profit, lor le place ocice şi oricine face bani. Din nefericire, la noi trebuie apărate – primordial, continuu, cu dăruire, dar şi cu dîrzenie, cu intransigenţă, cu cele mai ascuţite arme – limba română, literatura, arta, cultura, istoria naţională, ca şi simbolurile noastre naţionale. Unde mai pui că acesta e şi rostul primar, primordial, al unei Academii, dacă e să pornim de la modelul netrecător, universal, al Academiei Franceze, care, de la fondarea sa a pus în fruntea preocupărilor grija pentru ocrotirea şi dezvoltarea limbii, literaturii, altor sfere ale spiritualităţii naţionale. De altfel, simpatia mea, creditul meu de încredere pentru AŞM se întemeiază şi pe faptul că, în pofida existenţei, de prin 2001 încoace, a unor presiuni de sus, forul nostru academic suprem nu a atentat – şi, sper, nu va atenta niciodată – la decizia sa din 1994, privind denumirea corectă – română – a limbii vorbite la noi. Voi scrie cu multă plăcere o recenzie, şi mai inspirată, la o nouă carte a dlui acad. Gh. Duca, alias o nouă carte a AŞM, în care accentele pledoariei vor fi plasate mai mult pe aceste sfere extrem de delicate, fragile şi totodată – de o necesitate vitală pentru dăinuirea noastră.

Vlad POHILĂ

[1]* Acad. Gheorghe Duca. Contribuţii la societatea bazată pe cunoaştere (Knowledge Society).– Chişinău: Î.E.P. „Ştiinţa”, 2007. – 288 p. – (Col. „Strategia schimbării).