Biblio Polis - Vol. 24 (2007) Nr. 4 (Serie nouă)  
ARHIVA  
ITINERARELE FRĂŢIEI / МАРШРУТЫ БРАТСТВА / FRIENDSHIP`S ROUTE
VLad POHILĂ
Mînaţi de dor pentru al Bucovinei nord

Simple viziuni pro-bucovinene

La drept vorbind, titlul acestui eseu nu acoperă decît parţial atitudinea noastră faţă de realitatea istorico-geografică şi culturală românească numită Bucovina. Adevărul e că îmi este dragă întreaga Bucovină, nu numai partea ei dinspre miază-noapte; îmi este dor mereu de întreg pămîntul bucovinean, de impresionantele privelişti şi locuri de acolo, ca şi de oamenii ei – fie din trecut, fie din zilele noastre. Aş merge mereu să admir Suceava şi Putna lui Ştefan cel Mare şi Sfînt, azuriul imprimat, parcă, de Însuşi Cel-de-Sus, pe zidurile Voroneţului; să calc pe cărările ce duc spre salba de mănăstiri şi biserici medievale ca Moldoviţa, Suceviţa, Probata, Dragomirna... Spre Ipoteştii cu lacul şi pădurile ce l-au văzut pe copilul şi adolescentul Mihai Eminescu, spre Stupca unde a plîns vioara lui Ciprian Porumbescu...

Aşadar, pînă aici m-am referit la sudul Bucovinei. Iar dacă există o parte de sud, aceasta implică şi alta – de nord. Părţile astea, indivizibile parcă, de vreo şase decenii sunt separate de un hău foarte greu de trecut. Dar nu noi am frînt în două Bucovina... Şi nu e vina noastră că trebuie să mergem acum cu mai multe dificultăţi în Nordul Bucovinei, care mai include şi o bucăţică din Nordul Basarabiei - fostul judeţ Hotin – şi o parte din Ţinutul Herţa, formînd regiunea Cernăuţi, din actuala Ucraină. Cele şase decenii după ruperea acestui spaţiu istorico-cultural de la matca românească au generat mari schimbări, şi multe, vai - în rău. Cu toate astea, nu au schimbat, nu au putut schimba! – esenţa spirituală, esenţa românească a ceea ce numim astăzi, cu totul convenţional, Nordul Bucovinei, referindu-ne, în fapt, la numita regiune Cernăuţi.

Probabil, ca şi alţii care ţin să-şi cunoască mai bine patria istorică, am şi eu faţă de Bucovina mai multe abordări. Prima ar fi o atitudine vădit influenţată de Nicolae Iorga: neasemuitul nostru cărturar a scris, undeva, că din întreg arealul românesc, Bucovina are, la kilometru pătrat, cea mai mare densitate de personalităţi marcante. Nu e cazul să încercăm a face aici o listă cît de cît aproximativă a acelor personalităţi – cu certitudine, nu ne-ar ajunge un număr de revistă pentru înşiruirea numelor lor şi a meritelor lor, nici măcar a celor mai apreciabile. A doua abordare ar fi una de manieră eminesciană: cît de nuanţat a văzut şi a simţit Poetul nostru naţional Bucovina se poate judeca şi după epitetele pe care i le-a aplicat: „dulce”, „frumoasă”, mîndră”, „scumpă”... Toate aceste calificative rămîn valabile şi astăzi, după un secol şi jumătate. Cu regret, rămîne valabil şi tulburătorul îndemn al adolescentului Mihai Eminescu: „Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină...”, dacă e să-l atribuim la altă stare de lucruri, şi ceva mai îngust, exclusiv la Nordul Bucovinei. A treia abordare a Nordului Bucovinei este una pur sentimentală: la Cernăuţi, în anii ’30 ai veacului trecut, şi-a satisfăcut serviciul militar tatăl meu, evident, în cadrul Armatei Române, fiind ordonanţa unui ofiţer originar din chiar capitala Regatului, de la Bucureşti. Acel ofiţer era, printre altele, un mare meloman, şi îşi lua ordonanţa la toate spectacolele cîte se dădeau pe scena Teatrului Naţional din Cernăuţi: de operă, operetă, de revistă... Poate şi de aceea tata a păstrat întreaga-i viaţă o amintire deosebit de călduroasă pentru acest oraş, pe care l-a putut vizita din nou peste vreo 30 de ani, prin 1974, după care ne-a împărtăşit impresiile: „Cînd eram eu sub arme, la Cernăuţi spălau străzile cu săpun... Iar amu... ce-au făcut acolo bosiacii!... Pînă şi pe statuile celea aşa de frumoase, din faţa gării, stuchesc netrebnicii!...”

Ghidat de aceste trăiri, pe la finele lunii noiembrie 2007, am acceptat cu multă plăcere o călătorie în Nordul Bucovinei, pentru ceea ce se numeşte - cumva bagatelizat la noi - „nişte întîlniri de suflet”, cu nişte conaţionali de-ai noştri din această zonă a românismului răstignit dincolo de hotarele lui fireşti, istorice. Eram o delegaţie mică, dar solidară în dragostea pentru frumos şi pentru Bucovina: dr. în economie Vasile Şoimaru, conf. univ. la ASEM, fost parlamentar, cunoscut de cititorii noştri şi ca publicist, dar şi ca autor de magnifice fotografii, unele inserate şi în BiblioPolis; apreciatul regizor de teatru, publicist şi filozof al culturii Andrei Vartic; prozatorul, eseistul, dramaturgul Nicolae Rusu, şi el cunoscut şi preţuit de cei care mai citesc proze scurte, dar şi romane, povestiri, parabole, piese dramatice etc., etc. şi în epoca internetului; în fine, subsemnatul. Ei da, am mers din iniţiativa lui V. Şoimaru, dar şi cu maşina lui; ceva mai mult chiar – şi cu bunăvoinţa şi generozitatea lui, inclusiv, în bună parte, pe cheltuiala lui, şi financiară, şi sufletească.

* * *

Cum e să purcezi la drum spre nişte locuri dragi şi dorite, sfinte nouă? Cum e să călătoreşti într-o zonă în care, la fiece pas ai revelaţia atingerii cu amintirea unor locuri memorabile şi a unor personalităţi marcante ale Neamului? Fireşte, emoţiile îţi dau ghes mereu... Pînă la Cernăuţii lui Aron Pumnul şi ai lui Eminescu, drumul devine mai scurt, mai puţin obositor, atunci cînd treci prin Costiceni, satul de baştină al lui Ion Vatamanu, iar alături e Mălineşti, comuna care a dat literaturii române pe excelentul poet şi traducător Cezar Baltag şi pe fratele acestuia, Nicolae Baltag, ultimul mai puţin cunoscut, dar care a fost, potrivit lui D. Micu, „un strălucitor critic literar”. Urmează Marşinţa, satul în care s-a născut şi a copilărit Sofia Rotaru; apoi vin, rînd pe rînd, localităţi ce ne amintesc de scriitorii Vasile Leviţchi, Serafim Saka, Arcadie Suceveanu, Mihai Morăraş; de criticii şi istoricii literari acad. Constantin Popovici, acad. Nicolae Bileţchi, dr. Dumitru Apetri, de lingvistul prof. univ. dr. hab. Vasile Pavel; apoi – de dragii noştri cîntăreţi Maria Iliuţ şi Ion Paulencu, de economiştii dr. Didina Ţăruş, dr. Mihai Pătraş... Oricît de mult aş stărui, nu cred că am putut face aici o listă cît de cît completă a locurilor şi personalităţilor nord-bucovinene ajunse a fi nume de glorie ale literaturii, artei, culturii şi ştiinţei române, oprindu-mă exclusiv la epoca contemporană şi la un perimetru anume al Nordului Bucovinei. Căci „mai jos”, apar şi Cristineştii, moşia faimosului neam al Hasdeenilor, satul natal al lui B.P. Hasdeu; iar „mai sus”, pe drumul spre Dorohoi, la Herţa, după cum se ştie, s-a născut scriitorul şi omul de vastă cultură Gheorghe Asachi... Iar şi „mai sus”, hăt spre miază-noapte, acolo unde cîmpia se opreşte la poalele Carpaţilor, începe „Maramureşul Mic”, acum parte a regiunii Transcarpatice din Ucraina, cu vreo zece comune româneşti, din care au pornit în lumea largă alţi zeci, alte sute de mari, celebri, fii şi fiice ale spiţei de români de la munte, spiţă cu totul aparte şi care merită şi o povestire aparte!...

La Boian, departe de Vatra Dornei...

Prima escală o facem într-un sat celebru şi graţie Doinei lui Eminescu: „...Din Boian la Vatra Dornii, / Au umplut omida cornii / Şi străinul te tot paşte / De nu te mai poţi cunoaşte...”.

Trebuie să recunosc, însă, că am auzit prima dată de Boian din alte surse decît Doina eminesciană. Eram elev în clasele superioare cînd am citit în revista Nistrul, prin 1969, un roman ce se numea La răspîntia Boianului, scris de Viorica Chibac-Cuciureanu, o profesoară de română, trăitoare în localitatea evocată şi în titlul lucrării.

„Un sat mare şi lung” – circa 6-7 mii locuitori, ale căror gospodării se întind pe parcursul a vreo 4-5 kilometri - Boianul ne întîmpină cu cîteva monumente de excepţie: biserica ctitorită pe moşia urmaşilor lui Ion Neculce, statuia marelui cronicar şi prozator, adevărat predecesor al lui Ion Creangă; în fine - o troiţă în amintirea sătenilor deportaţi, de către ocupanţii sovietici, în Siberia... Un amestec, greu de descris, de pioşenie, frumuseţe şi durere!

Aflăm, sau, mai exact – ni se reaminteşte că vecin cu Boianul e satul Mahala, care a cunoscut şi el toate „valurile” şi toate grozăviile deportărilor - fiind, ca şi majoritatea aşezărilor româneşti din Nordul Bucovinei, populat de oameni harnici, cu un dezvoltat spirit de gospodar, dar şi vrednici cetăţeni ai Regatului. O ţărancă din Mahala, cu cîteva clase româneşti, „ridicată” şi dusă tocmai la Kolîma – dincolo de Cercul Polar rusesc! – avea să devină peste ani, la finele secolului XX, o notorietate printre scriitori, istorici, alţi oameni de suflet. E vorba de Aniţa Nandriş-Cudla, care pînă la moarte nu a ştiut din ce motiv a fost smulsă de la vatra părintească şi dusă de cotropitorii străini acolo unde nici lor nu le plăcea să trăiască: printre reni, urşi polari, lupi cu totul sălbăticiţi... printre deţinuţi politici, dar şi de drept comun, printre troiene mai înalte decît biserica din satul ei şi gheţuri mai adînci decît locurile unde Dunărea e cea mai adîncă. Dumnezeu cu adevărat pe toate le vede şi le rînduieşte, dacă a fost posibil miracolul păstrării manuscrisului cu filele ei de jurnal, numit convenţional 20 de ani în Siberia, în epoca de prigoană sovietică, atunci cînd dacă era depistat, autoarea putea să fie din nou „deschiaburită” şi din nou trimisă la „răcoarea” celor 50-60 de grade sub zero. Scris cu meticulozitatea unei gospodine exemplare, cu demnitatea şi cumsecădenia unei românce de talia Vitoriei Lipan din Baltagul lui M. Sadoveanu, dar şi cu un simţ extraordinar al frumosului, dezvoltat din credinţa în Mîntuitorul nostru şi din tradiţiile populare, Jurnalul Aniţei Nandriş-Cudla este un zguduitor document acuzator al incredibilelor fărădelegi la care s-au dedat ocupanţii sovietici. Concomitent, acest Jurnal e şi un tulburător document de suflet, un argument de o putere ce nu va slăbi nici peste secole, al dreptăţii noastre româneşti. L-am citit, răvăşit, şocat, în prima ediţie, prin 1992, făcîndu-i o scurtă prezentare în revista Glasul şi publicînd acolo nişte fragmente ce mi s-au părut mai impresionante, deşi, ar fi fost normal să tipărim, în foileton, în întregime această spovedanie despre calvarul prin care au trecut bunicii şi părinţii noştri, rupţi mişeleşte, în urma cîrdăşiei sovieto-germane, de la o normalitate – cu bunele şi cu scăderile ei inerente -, şi care se numea România Mare, sau interbelică. Din cîte ştiu, nu de mult, tot la Bucureşti, graţie silinţei urmaşilor ei, a văzut lumina tiparului a doua ediţie a Jurnalului Aniţei Nandriş-Cudla. Credem că ar fi fost cazul să apară încă vreo zece ediţii, în tiraje nu mai mici decît operele lui Paolo Coelho sau cele ale lui Haruki Murakami. Şi nu numai la Bucureşti, dar şi în alte oraşe româneşti, obligatoriu şi la Cernăuţi, neapărat şi la Chişinău. În plus, ar trebui să fie tradus, în limbi de circulaţie universală – engleză, franceză, spaniolă, germană, italiană etc. Nici o altă scriere literară sau istorică românească, cel puţin în etapa actuală, nu ar prezenta lumii mai veridic, mai convingător, mai argumentat sufletul nostru şi sfîşierea la care a fost expus, ca să reziste, totuşi. Ar fi bine să fie tradus şi în limbile rusă şi ucraineană: ruşii, respectiv, ucrainenii, cei de bună-credinţă sau cu un elementar bun-simţ măcar, nu s-ar vedea în nici un fel lezaţi de această scriere. Dimpotrivă, poate - graţie Jurnalului Aniţei Nandriş-Cudla, ei ar percepe, posibil, mai clar, mai adînc, mai dureros, tragedia popoarelor lor, care tragedie, prin nesăbuinţa unor conducători, a fost lăţită - fără vreun drept, fără vreo logică, fără vreo justificare -, şi peste destinul neprihănit al altor naţiuni.

De altfel, acolo, în Nordul Bucovinei, nu prea departe de Mahalaua Aniţei Nandriş-Cudla, poţi întîlni şi alte confirmări ale acelui drum al pătimirilor deschis de Pactul Molotov-Ribbentrop, respectiv, de fatala zi de 28 iunie 1940. Lunca şi Fîntîna Albă sunt două sate ale căror locuitori, după cîteva luni de ocupaţie sovietică, au încercat să treacă paşnic, pe un drum al crucii, noua frontieră sovieto-română, ca să revină la o viaţă omenească. Toţi cei care au făcut acest gest desperat – peste o mie de bărbaţi, femei, bătrîni şi copii – au fost seceraţi de pistoalele automat ale grănicerilor sovietici, alias ale lucrătorilor NKVD-ului, numit ulterior KGB, FSB, SIS ori SBU (Slujba bizbecinstva Ukrainy = Serviciul de Stat al Securităţii Ucrainei). E de remarcat că sătenii de la Fîntîna Albă erau în majoritate ne-români: ruteni, ruşi, poloni, alţi slavi, precum şi evrei şi armeni.

* * *

Să revenim însă la Boian, mijloc de noiembrie 2007. Noi, cei patru „pelerini” basarabeni suntem în căutarea unei gazde: poate găsim pe cineva care să ne primească peste noapte, ca a doua zi să ne putem continua drumul spre Cernăuţi. Căzuse deja, destul de apăsător, înserarea, şi cum nici un telefon din cele două generatoare de speranţă nu răspundea la apelurile noastre, în suflet ni se cuibărea tot mai mult gîndul că iată, nu vom avea norocul de a da peste o casă primitoare în acest sat, oricît de mare şi oricît de lung o fi el... Puteam noi să credem la acea oră că peste puţin timp vom fi solicitaţi în chiar două case - să rămînem la o masă boierească şi să înnoptăm, în cele mai civilizate condiţii urbane?!

Doamna Eleonora Bizovi, a muncit cîteva decenii bune ca profesoară de matematici la şcoala medie de cultură generală din Boian, în prezent, Liceul Ion Neculce („gimnaziul”, cum e la ucraineni). Cuminţenia pămîntului bucovinean, frumuseţea şi înţelepciunea lui se pare că s-au adunat în cel mai fericit mod în chipul şi în sufletul acestei doamne. Ne-a primit ca pe nişte oaspeţi dragi, ca pe nişte fraţi pe care-i aşteaptă mereu... chiar dacă, aşa cum ne-am putut da seama, nu duce lipsă de musafiri: numeroşi foşti discipoli, acum oameni mari la Cernăuţi, la Chişinău, la Suceava, Iaşi, Bucureşti, Kiev, unii risipiţi în patru vînturi ale lumii, îi calcă adeseori pragul, să-i spună un cuvînt de mulţumire pentru că i-a învăţat logica matematică, dar şi logica vieţii, dragostea pentru limba maternă, pentru trecutul, prezentul şi chiar viitorul acestei palme de pămînt românesc. Vin s-o viziteze şi foşti consăteni, unii trec pentru a procura sau pur şi simplu pentru a vedea pe viu faimoasa monografie a satului Boian, alţii – pentru a-i aduce materiale noi, în vederea unei noi ediţii a acestei cărţi cu adevărat capitale. Iar volumul monografic Boianul merită toată atenţia şi maxima preţuire nu numai a locuitorilor Boianului nord-bucovinean sau ai Boianului din Canada... (Există o asemenea localitate şi peste Ocean! - întemeiată, cu aproximativ un secol în urmă, de către oameni plecaţi de aici, din Boianul evocat de Eminescu, în căutarea unei vieţi mai bune... Nu ştiu dacă chiar toţi s-au realizat acolo, dar ce impresionează în mod deosebit e că majoritatea au păstrat şi acolo spiritul românesc, dragostea de baştină, de patria istorică – România Mare, simţindu-se atraşi magnetic de frumuseţea limbii materne, a tradiţiilor populare, a culturii şi istoriei naţionale).

Să aruncăm şi noi, o privire strict bibliografică asupra acestei cărţi: Vasile Bizovi. Boianul: monografie. – Cernăuţi, Editura Bukrek, 2005. – 580 p., il. Pe coperta-faţă a monografiei vedem frumosul monument din Boian, cu bustul lui Ion Neculce, încununat de stema Moldovei medievale, a lui Ştefan cel Mare. Păcat numai că pe coperta-spate lipsesc ceva date biografice şi chipul autorului, cel care a scris monografia Boianului într-o viaţă de om, într-o viaţă de român aflat printre străini – este poate unica obiecţie pe care am îndrăzni să o formulăm la adresa editorilor. Căci amintirea autorului, prof. Vasile Bizovi, ar fi meritat din plin să fie şi pe această cale înveşnicită. Om de o mare înţelepciune, de aleasă cultură şi de o rară modestie, prof. Vasile Bizovi (1926-2000), a avut o existenţă zbuciumată, marcată de o exemplară dăruire cauzei naţionale. Absolvent al Şcolii Normale din Cernăuţi, cînd sovieticii au ocupat din nou Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei, a luat drumul pribegiei în dreapta Prutului. Cu certitudine, ar fi făcut şi acolo o carieră frumoasă – poate didactică, poate de cercetare, poate literară. A revenit însă la baştină, ştiind bine ce riscuri îl pasc, şi a muncit, cîţi ani i-a slobozit Cel-de-Sus, în învăţămînt, educînd zeci de promoţii de copii, adolescenţi şi tineri nord-bucovineni, predîndu-le limba şi literatura română, iar suplimentar – şi istoria românilor. Nu a fost un profesor de română pur şi simplu, nici un oarecare inspector şcolar la baştină, în zisa regiune Cernăuţi. A elaborat programe de studii, suporturi didactice, ghiduri pentru profesorii de română din cele circa 200 de şcoli româneşti cîte erau în Ucraina. La fel, este autorul unor foarte bune manuale pentru elevii acestor şcoli, dintre care un manual de limbă şi literatură, pentru clasa a V-a (coautor – A. Sadovnic, profesor la Universitatea din Cernăuţi), a suportat 20 de ediţii! Din acest manual au învăţat rînduri-rînduri de copii din Nordul Bucovinei, din Maramureşul Mic (regiunea Transcarpatică), din Sudul Basarabiei (raioanele Ismail, Reni, Cetatea Albă – regiunea Odesa), dar şi din RSS Moldovenească, inclusiv generaţia subsemnatului. Noi mai ţinem minte o carte scrisă de V. Bizovi (în colaborare cu prof. dr. Ion Bejenaru, două ediţii, la Chişinău): Victorine literare, o lucrare originală prin concepţie şi extrem de utilă şi eficientă pentru tinerii care doreau să cunoască mai bine limba, literatura, dar şi istoria românilor. Cred că nu prea mulţi din colegii de breaslă ai prof. V. Bizovi – poate doar cei mai apropiaţi, ca şi ai casei - , ştiau că dînsul a mai muncit, de-a lungul cîtorva decenii, la scrierea / elaborarea unei fundamentale monografii a satului natal. Este, desigur, mai mult decît o prezentare – complexă, amănunţită, dar şi foarte pasionantă -, din punct de vedere cronologic, istoric, etnografic, demografic, folcloric, lingvistic etc. a unei comune. Deşi numeroase din paginile scrise de V. Bizovi încă în anii de regim totalitar, prin tăria argumentelor istorice, statistice şi de altă natură demonstrau clar, categoric, românitatea Boianului şi a întregii Bucovine de Nord, în perioadă de deschidere mai largă spre adevăr – chiar şi în Ucraina! – autorul a completat manuscrisul cu noi dovezi ale acestui adevăr, care a fost crezul vieţii sale. Din păcate, prof. V. Bizovi nu şi-a putut vedea lucrarea tipărită... Înainte de a închide pentru totdeauna ochii, nici măcar nu a avut certitudinea că monografia Boianului va fi tipărită cîndva. Inclusiv pentru faptul că unele caiete ale manuscrisului se aflau pe mîini străine, care nu au avut bunul-simţ să le restituie la timp autorului, şi nici măcar văduvei, mai apoi. Dar poate că totuşi a avut V. Bizovi această certitudine, ştiind bine caracterul, firea, sufletul consoartei sale?! După cum menţionează în prefaţa monografiei, dl Ion Jalbă, primarul comunei Boian, tocmai „distinsa doamnă Eleonora Bizovi a găsit putere de voinţă să revadă, să transcrie textele, să pună într-o anumită ordine materialele rămase de la regretatul ei soţ, să contacteze persoane care să-i dea anumite lămuriri, s-o poată ajuta în privinţa editării, dar să şi completeze acele mici goluri din vasta monografie, care s-au creat prin dispariţia unor caiete [...]. S-a bucurat de bunăvoinţa scriitorului cernăuţean Dumitru Covalciu. În vederea ilustrării cărţii a fost ajutată de Maria Botă. A găsit sprijinul şi înţelegerea Consiliului sătesc Boian [...]”. Astfel a văzut lumina tiparului această carte de excepţie: graţie simţului deosebit de acut al datoriei – de intelectuală, de patriotă, de româncă, dar şi de soţie – al dnei Eleonora Bizovi, asistată, încurajată, mîngîiată de sprijinul poetului Dumitru Covalciu, al prietenei sale Maria Botă, al dlui primar de Boian, Ion Jalbă, al întreprinzătorilor locali Ion Semeniuc şi Nicolae Hauca, patronii SRL „Izvoraşul – Rodnyciok”; să fim iertaţi, dacă în graba scrierii acestui eseu, am trecut cu vederea alte persoane implicate în apariţia unei excelente lucrări, de un tulburător românism, luminat de netrecătoarele culori nord-bucovinene ale acestui înalt sentiment.

Cît timp ne încălzeşte cu vorba-i blîndă şi foarte frumos aşezată româneşte, dna profesoară Eleonora Bizovi pune pe masa din faţa noastră diferite bunătăţi pe care le pregăteşte şi le are mereu la îndemînă numai o bună gospodină cum este dînsa, o gazdă „cu vechime” apreciabilă în a primi oaspeţi, diferiţi intelectuali români de la nord, de la sud, de la vest şi de la est de celebra-i comună Boian. Admirăm biblioteca adunată de-a lungul deceniilor de către soţii V. şi E. Bizovi... Cred că nici nu merită comentarii deosebite ce poate cuprinde biblioteca unui cuplu de profesori, pentru care cultura naţională a fost, este o parte importantă a existenţei, a doi apostoli ai românismului într-o zonă peste care s-au făcut stăpîni nişte străini – şi de Neam, şi de cultură. Apoi ne arată dna E. Bizovi, cu neprefăcută mîndrie, numeroase trimiteri poştale (cărţi, broşuri, fotografii, acte de identitate, alte documente, tăieturi din ziare şi reviste etc.), primite din actuala Ucraină, de la Bucureşti, Suceava, Rădăuţi şi Chişinău, din Canada, Elveţia, Rusia... Primeşte continuu asemenea documente, dar şi scrisori de mulţumire, recunoştinţă, admiraţie pentru monografia Boianul – de la consăteni, dintre care mulţi foşti elevi de-ai dumneaei -, în vederea tipăririi unei noi ediţii, completate, a acestei cărţi de vizită a satului natal. „Cine ştie cînd şi cum va fi posibilă scoaterea unei noi ediţii...”, oftează doamna, amintindu-şi de greutăţile pe care le-a avut de înfruntat pînă a trăi bucuria de a răsfoi, în 2005, Boianul mirosind încă a vopsea tipografică.

Poate că se va reedita această carte, totuşi... Posibil, cineva, se va mai apuca să elaboreze o monografie paralelă a satului natal. Cert e că ce a realizat prof. V. Bizovi, cu sprijinul din timpul vieţii lui, şi cu silinţa, simţul răspunderii, devotamentul, pasiunea dnei Eleonora, după decesul autorului, a intrat deja în istoria Nordului Bucovinei, iar mai larg – şi în istoria satelor româneşti de pretutindeni. Monografia Boianul e o dovadă în plus că veşnicia nu numai că s-a născut la ţară, dar şi că, deocamdată, acolo se şi menţine cel mai sigur, la români.

* * *

Uliţele întortocheate ale Boianului ne duc spre altă casă de gospodar – cea a dlui Vasile Bota, agronom, funcţionar la serviciul fito-sanitar al vămii de la hotarul ce desparte actualele state R. Moldova şi Ucraina. Casa familiei V. Bota e o adevărată bijuterie de arhitectură rustică şi, totodată – un argument în plus că românii din partea locului întotdeauna au muncit în sudoarea frunţii, dar au şi ţinut, cu tot dinadinsul, să trăiască pe potriva trudei lor. Dar interiorul acestei case! – e ca un muzeu, începînd de la uşile, coloanele, scaunele, mesele, alte piese de mobilier lucrate în lemn şi pînă la covoarele, ţolurile şi păretarele ţesute de mîini dibace de ţărance. Între aceste elemente de interior ni se deschide adevăratul muzeu al casei - ceva absolut unic, măcar şi pentru impresionanta expoziţie de ceramică – farfurii, străchini, ulcioare, alte vase. Nu ştiu exact cît timp a adunat stăpînul casei această minunată colecţie... Nu pot spune cu precizie care este geografia provenienţei obiectelor de artă adunate de domnia sa... – deşi, punctele geografice mai importante pot fi „detectate” cu o anumită uşurinţă, completate de comentariile pline de vervă ale dlui Vasile Bota: Nordul şi Sudul Bucovinei, Carpaţii româneşti şi cei zişi acum ucraineni - din satele populate de urmaşii păstorilor huţuli; cîteva piese îşi au originea tocmai în Caucaz, dar cele mai multe, am impresia, reprezintă diferite zone ale României, culminînd cu faimoasa ceramică de Horezu (judeţul Vîlcea). Expoziţia este completată de cîteva icoane şi de obiecte lucrate în lemn. Cum spuneam, Vasile Bota e de profesie agronom, dar ca simţire este un om al artelor şi al literaturii. Şi mai e un mare pasionat de istoria noastră şi de cea universală. Plus, un sincer iubitor al limbii, al folclorului şi al poeziei româneşti. M-a frapat una din primele întrebări pe care ne-a pus-o: „Ce mai face poetul cela basarabean care a scris versurile cîntate de Mihai Volontir: Moldovenii cînd se strîng / Şi-n petreceri se avîntă, / La un colţ de masă plîng, / La alt colţ de masă cîntă?” Că frumos a mai scris-o!...” I-am spus că, iată, după vreo 25 de ani de la moartea acelui poet, şi abia la vreo 15 ani după revenirea noastră la grafia latină, a apărut la Chişinău o primă plachetă cu versuri de ale lui Petru Zadnipru, cu litere latine. I-am promis să-i facem rost de un exemplar... Spun şi mărturisesc şi în aceste rînduri: voi face tot posibilul ca să ajungă la Boian un exemplar al acestui volum liric de P. Zadnipru, cît mai curînd posibil.

Între atîtea obiecte de mare valoare artistică, în casa lui Vasile Bota nu ocupă un loc oarecare biblioteca familiei, completată cu cărţi de poezie şi proză românească, multe volume de specialitate – agronomie, dar şi de istorie şi de politică curentă. De altfel, ca şi altor oameni vrednici, politica nu-i place nici dlui
V. Bota – prea de tot i se pare ticăloşit acest domeniu, acum, prin părţile noastre. Totuşi, ca om înţelept şi sensibil ce este,
nu poate să nu spună o vorbă bună, ba chiar de admiraţie, despre preşedintele Traian Băsescu. Despre liderii de la Kiev, care tocmai atunci, în noiembrie, după alegerile parlamentare, se certau cel mai aprig pentru împărţirea fotoliilor-portofoliilor, auzim o judecată ce amuză, dar şi pune pe gînduri: „De la aceştia, nici nu ai la ce te aştepta...”. Ca peste un minut, să auzim o întrebare ce provoacă durere mai multor basarabeni: „Dar la Chişinău... la conducere parcă se află de-ai voştri... Şi atunci, de unde atîta duşmănie faţă de valorile propriei naţiuni?...”

Împărtăşind soarta altor conaţionali de-ai noştri – fie ei din Nordul Bucovinei, din Basarabia sau România post-decembristă -, cînd unul din părinţi e plecat la munci peste hotare, iar copiii – la studii, tot departe de casă, Vasile Bota a rămas, temporar, unicul stăpîn al acestei case de basm. Am scris intenţionat „unicul stăpîn”, şi nu „unicul locatar”, pentru că soţia e mereu prezentă acasă, prin desele telefoane pe care le dă, sau le primeşte, de la soţ; iar flăcăii lor, studenţi la Chişinău, îi bucură nu numai cu note bune la studii şi purtare exemplară în societate, dar şi cu dese vizite în zilele de vacanţă. Nu cred însă că această situaţie provizorie a făcut din dl Vasile Bota un iscusit culinar; e la mijloc încă o pasiune a gazdei noastre: nu avea cum să-l ajute nici măcar o gospodină cum e doamna profesoară E. Bizovi, cît dînsul pregătea masa „pentru dragii oaspeţi, fraţii noştri români din Basarabia”, cum s-a exprimat. O masă boierească, trebuie să repet neapărat, cu cele mai alese specialităţi ale bucătăriei româneşti, cu o ţuică şi un vin „din care beau numai popii, şi cei mai dăruiţi Domnului” - toate de producţie proprie! Am părăsit această casă atît de frumoasă şi ospitalieră în zori de zi, cu gîndul să revenim, neapărat, dînd glas sincerei invitaţii, de o rară omenie, a stăpînului ei. Şi cu încă un gînd, ceva mai năstruşnic: cine păşeşte pragul casei familiei Vasile Bota, cu greu pleacă mai departe!...

Anatomia unui oraş: splendori şi anomalii la Cernăuţi

În pofida aşteptărilor, Cernăuţii, unul dintre cele mai frumoase oraşe din centrul Europei, nu-şi mai întîmpină de mult oaspeţii cu aerul european, austriac, care l-a definit vreo 150 de ani, inclusiv în epoca de trăiri romantice, pe care le adoptase şi Mihai Eminescu, pe cînd păşea zi de zi pe caldarîmul acestei urbe. Harababura de tip sovietic se face simţită la fiece pas, mai ales la intrarea în Cernăuţi: lipsesc indicatoarele, gropile se cască la orice intersecţie de stradă, fiece rafală sau boare de vînt ridică, de pe asfalt, praf înecăcios, gunoaie, altă murdărie. Maşinile, unele luxoase, dar în majoritate, totuşi, de fabricaţie rusească, nu au învăţat încă, nici cît la Chişinău, a da prioritate pietonilor... Dar şi trecătorii, cei mai mulţi, par a fi ori nedormiţi, ori în căutarea unui loc sau a unui prilej de a se drege după beţia de-aseară. Nimeni nu ştie cum se ajunge pînă la strada cutare... deşi – spre deosebire de Chişinău, de exemplu – denumirile de străzi nu au fost schimbate, la Cernăuţi. (Poate doar cu excepţia străzii Lenin, care a devenit, ca şi în alte oraşe din Ucraina – Şevcenko; tot aşa cum monumentele lui Lenin au fost înlocuite, peste tot, acolo, prin sculpturi cu chipul mustăcios al acestui poet). Se spune că nu e tragedie că locuitorii unui oraş nu-şi cunosc localitatea în care trăiesc, ba poate e mai curînd o regulă valabilă pentru cam toate oraşele mai mari. La Cernăuţi însă, această situaţie îşi are o explicaţie suplimentară: autorităţile stimulează stabilirea în municipiu a tinerilor din satele şi orăşelele regiunilor cu populaţie preponderent ucraineană, pentru a consolida elementul etnic „oficial”, rutean. Astfel că acele fete durdulii şi rumeioare, sau acei tineri nici blonzi, nici bruneţi, ce înjură savuros într-un oribil jargon ruso-ucrainean, nu-şi cunosc prea bine nici localităţile lor de baştină, de unde au plecat, nu că geografia unui oraş în care se simt infinit mai comod, dar care oricum le este şi le va fi străin.

În fine, ajungem la faimoasa universitate cernăuţeană, cu o veche istorie, fondată în 1875 şi dislocată, după 1945, în fosta reşedinţă a Mitropoliei Ortodoxe a Bucovinei. Prin 1989-1991, românii din Nordul Bucovinei sperau – în contextul schimbărilor generate de prăbuşirea imperiului sovietic -, să obţină măcar cîteva facultăţi cu predare în limba lor maternă, cum sperau să aibă şi un Teatru Naţional, un Centru cultural românesc, un ansamblu folcloric în cadrul Filarmonicii... Nimic din astea nu s-a putut realiza, ba dimpotrivă, de cîţiva ani, sunt ucrainizate, din chiar clasele primare, şi cele vreo sută de şcoli medii şi licee româneşti... Un recensămînt al populaţiei din Ucraina, efectuat cu cîţiva ani în urmă, i-a divizat pe băştinaşii de aici în români şi „moldoveni”, astfel încît cele 20 de procente de români au fost fragmentate într-un stil de greu imaginabilă ticăloşie, lipsindu-i de drepturile ce le reveneau ca minoritate etnică cu un număr mare de reprezentanţi, a doua după etnicii ruşi, în statul ucrainean. Aceste şi alte „isprăvi” ale „fraţilor” ucraineni îi fac pe românii de la Cernăuţi, din comunele carpatine sau din cele de la sud, de pe ţărmul Mării Negre, să constate cu amărăciune: „Hai că era „bine” şi cu sovieticii, dar acum e şi mai rău... - în Ucraina independentă, în statul acesta care parcă vrea să fie unul de tip european...”

La Universitatea din Cernăuţi mai funcţionează o Catedră de filologie română, numită ceva mai complicat, probabil pentru a nu supăra autorităţile. Anual aici intră cîte vreo 20 de tineri – viitori profesori de română, redactori de carte, ziarişti, scriitori, traducători... Ne aşteaptă o sală plină cu studenţi, din toţi cei patru sau cinci ani de studii, şi mai mulţi profesori de ai lor. Iniţiatorul şi moderatorul întîlnirii, dl conf. univ. dr. Gheorghe Jernovei ne oferă cu frăţească amabilitate cuvîntul. Şi deşi nu ne permitem să spunem decît nişte sincerităţi pur omeneşti şi intelectuale (ca şi în alte circumstanţe, excelează prin discursul său Andrei Vartic; emoţionează mult intervenţia lui Nicolae Rusu...), suntem ascultaţi cu o impresionantă atenţie: tinerii nu comentează spusele oaspeţilor, cît a durat manifestarea nu s-a auzit nici un apel la telefoanele mobile, pe care cei de la Cernăuţi le au, desigur, cum le au şi tinerii universitari de la Chişinău... Primesc, emoţionaţi, donaţiile de carte pe care le-am făcut, pentru uzul studenţilor şi profesorilor nord-bucovineni: volume tipărite recent la editurile Prometeu, Litera, Prut Internaţional, Museum etc. (Între volumele donate şi-au găsit locul cuvenit şi cîteva editate de BM „B.P. Hasdeu”, în acest an jubiliar, precum şi unele numere de BiblioPolis). Profesorii şi studenţii cernăuţeni comentează frumos, din suflet, mai ales cărţile donate de Vasile Şoimaru – fie volume de autor (monografiile Cornova, Neamul Şoimăreştilor, albumul Poeme în imagini), fie volume din „proiectul editorial Şoimăresc” (Poezii şi traduceri de Mircea Vulcănescu, Cugetări de Nicolae Iorga, culegerea omagială de articole despre teologul şi istoricul Paul Mihail etc.). Unele din cărţile prezentate sunt cunoscute deja şi aici, cum V. Şoimaru, acest pelerin prin românimea risipită prin lume a fost şi mai înainte, nu o singură dată, şi pe la Universitatea din Cernăuţi. Grigore Gherman, unul dintre cei mai buni studenţi de la filologia română şi al treilea, ca medie, între tinerii studioşi de la celebra cîndva universitate cernăuţeană, beneficiază de un set de cărţi româneşti editate la noi – este un premiu de încurajare (sau de consolare, totuşi?!), donaţie personală din partea generosului profesor de la ASE Chişinău.

* * *

La Catedra de română, ni se oferă şi nouă nişte suvenire, între ele fiind şi o carte de excepţie: Pagini de literatură română. Bucovina, regiunea Cernăuţi. 1775-2000: compendiu şi antologie. - Cernăuţi: editura „Alexandru cel Bun”, 2000. – 638 pagini. Această lucrare fundamentală, deosebit de valoroasă – o frescă vastă, o panoramă atotcuprinzătoare a culturii şi literelor din partea bucovineană a spaţiului spiritual românesc - este opera unui cuplu de savanţi: regretatul prof. univ. dr. hab. Grigore C. Bostan, membru de onoare al Academiei Române, şi dna prof. univ. dr. Lora Bostan; redactor fiind dna prof. dr. Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române. A apărut sub egida Institutului Român „Eudoxiu Hurmuzachi” – Cernăuţi, cu sprijinul Guvernului României.

Volumul se deschide cu un solid studiu introductiv de Gr. C. Bostan şi Lora Bostan: Un component indisolubil al patrimoniului cultural-literar românesc (Din istoria scrisului românesc în Bucovina şi în actuala regiune Cernăuţi), urmat de o bogată bibliografie (70 de titluri) şi de versiunile alăturate, în limbile germană şi în ucraineană, ale acestei istorii sintetice a spiritualităţii româneşti din respectiva provincie. Ni se pare nu numai semnificativă, dar şi extrem de inspirată ideea de a fi tradus studiul introductiv şi în alte două limbi, dintre care germana a fost limba oficială şi de cultură a Bucovinei de-a lungul a circa 150 de ani, iar ucraineana fiind impusă tuturor nord-bucovinenilor, după 1945, cu deosebire în ultimele două decenii. Graţie acestor versiuni, occidentalii au la îndemînă un argument în plus al românităţii Nordului Bucovinei; apoi, poate şi ucrainenii, măcar unii dintre ei, s-ar putea convinge care este aportul românilor la cultura din actuala regiune Cernăuţi, inclusiv dacă e să comparăm această contribuţie cu cea a rutenilor, delicat vorbind – prea de tot modestă.

Este structurată cartea în trei compartimente (părţi), după cum urmează: a) Pe făgaşul unei puternice culturalităţi (sec. XIX – începutul sec. XX); b) O epocă de mare efervescenţă literară (1918-1940; 1941-1944); c) Călătorie spre sine (a doua jumătate a sec. XX).

Din partea întîi, care ar putea fi numită convenţional şi Începuturile, vom reţine prezenţa unor remarcabili cărturari şi folclorişti ca Ion Gh. Sbiera, Simion Florea Marian, Elena Niculiţă-Voronca, Leca Morariu. Lor li se alătură: unul dintre primii prozatori bucovineni - Iraclie Porumbescu (1823-1896), autorul povestirii Zece zile de haiducie; este tatăl celui care ne-a lăsat tulburătoarea Baladă, prima capodoperă a muzicii culte româneşti - Ciprian Porumbescu. Apoi, îl găsim în antologie pe tatăl lui B.P. Hasdeu - cărturarul şi scriitorul Al. Hâjdeu (1811-1872), prezent cu poeziile Satul Cristineşti, Codrii Moldovei, Lăpuşna; urmează memorialistul T. V. Ştefanelli (1849-1920) - cu fragmentele de aduceri-aminte despre Eminescu în şcoală şi la liceu; Eminescu în afară de şcoală şi alţii.

Cel de al doilea compartiment include opere de mulţi autori mai mult sau mai puţin cunoscuţi şi la noi: Mircea Streinul, Iulian Vesper, Traian Chelaru, B. Fundoianu - acesta din urmă a cîntat chiar şi în versuri franţuzeşti frumuseţile Herţei, unde fusese arendaş taică-său.

Şi mai multe nume notorii întîlnim în partea a III-a a volumului: poeţi, prozatori, eseişti, critici şi istorici literari, traducători, toţi originari din „Nordul Bucovinei”, dar care s-au afirmat în trei puncte geografice: Cernăuţi (Mircea Lutic – ca traducător s-a impus totuşi în capitala basarabeană, Ilie Motrescu, Gr. C. Bostan, Vasile Tărîţeanu, Ilie T. Zegrea, Arcadie Opaiţ, Ştefan Broască, Dumitru Covalciu, Ştefan Hostiuc...); Chişinău (foarte mulţi, totuşi – Vasile Leviţchi, Ion Vatamanu, Ion Gheorghiţă, Serafim Saka, Arcadie Suceveanu, Mihai Morăraş, Ion Bejenaru, Nicolae Spătaru...); Bucureşti sau alte centre culturale din Ţară (Simion Gociu, Mihai Prepeliţă, care a debutat la Chişinău, a activat şi la Moscova...). Se încheie volumul cu un subcompartiment intitulat Nouăzeciştii de Cernăuţi, unde este prezentată creaţia a opt tineri scriitori, dintre care Vitalie Zâgrea şi Dumitru Mintencu sunt cunoscuţi întru cîtva şi la Chişinău, posibil şi la Bucureşti. Aşadar, mai nasc talente literare şi actualmente în Nordul Bucovinei...

Autorii şi editorii Paginilor... merită toată laudă, toată preţuirea eventualilor cititori / utilizatori care, neîndoios, sunt cu mult mai numeroşi decît studenţii de la filologia română ai Universităţii din Cernăuţi, această carte, ca mesaj, ca valoare estetică şi documentară depăşind categoric cadrul unui uz pur didactic sau chiar culturalizator. Personal, ţin mult să-mi exprim admiraţia faţă de autorii impresionantului volum, prezentat, sumar, aici, şi pentru faptul de a fi inclus, printre scriitorii nord-bucovineni de seamă, ai secolului trecut, şi pe Aniţa Nandriş-Cudla (1904-1986), cea atît de scumpă sufletului meu. Am recitit, cu aceeaşi tulburare – ca şi la prima lectură – cele patru pagini selectate din jurnalul ei, 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean. Nu am putut să nu aleg, măcar cîteva alineate, şi pentru cei care vor citi acest eseu, în semn de adînc omagiu pentru suferinţele trăite, nespus de grele, şi pentru tăria demnităţii acestei ţărance române, deportată din Nordul Bucovinei dincolo de Cercul Polar. Precizez că în fragmentul de mai jos autoarea se referă la o „etapă” – şi nu cea mai groaznică! - una din multele „etape”, adevărate cercuri ale Infernului lui Dante Alighieri, prin care i-a fost dat să treacă Aniţei şi altor milioane de deportaţi în Siberia... Mai adaug că editorii au respectat ortografia manuscrisului, felul propriu de a scrie al Aniţei.

„[...] Dar ce să vezi, vine într-o zi miliţia, ne chiamă şi ne spune să ne pregătim, că ne duce de acolo, dar unde nu ne spune nimic. Noi de acuma am îngheţat iarăşi, dar ce poţi face, ne păria rău, că de acum ni-am deprins cu lucrul şi cu lumia, dar nu te roagă nime, nu-i aşa cum vrei. Mai era cîte unul mai îndrăzneţ, îşi făcia singur curaj: dar unde încă mai departe să ne ducă, decît în Siberia? Un bătrîn, de acolo de loc, ni-a spus: are să vă ducă pe drum de ţarnă, pe drum rău, peste cîmpuri prin mlăşniţi, prin apă, pînă o să ajungeţi la o şosea bună. Acolo o să vedeţi, dacă în şosea îţi porni la driapta, o să vă ducă la loc bun, dar dacă vă duce spre stînga, o să fie prost, vă duceţi la lucruri grele. [...] Peste cîteva zile vine miliţia, ne încarcă pe căruţă şi pornim. Adevărat, aşa cum ni-a spus bătrînul, ni-a pornit pe unde era drum de ţarnă, pe unde nu era deloc drum, peste cîmpuri, peste mlaştini, prin apă. Aşa ni-a dus aproape două săptămîni. Caii au slăbit, noi mergiam mai mult pe jos.

[...] Am ajuns pe malul unei ape care se chema Iartîş. Am rămas acolo pînă a venit vaporul să ne încarce. Am stat vreo cinci zile sub cerul liber. A şiasa zi a venit un vapor mare, care era plin de lume aşa ca noi, şi ne-am întîlnit cu multă lume de prin părţile noastre, dar mai era şi străină. Erau filandeji din Filanda, erau poloni din Polonia şi era şi din ţara asta, un feli de naţie, calmîci şi tătari. Vaporul era destul de mare, dar era bucşit. Ni-a urcat şi pe noi în vapor, ni-a înghesuit de şediam aşa ca peştele în poloboc.

[...] S-a oprit şi a descărcat lumea pe mal. Pe mal ce era? Tundra cu mlaştini şi pădure. Era o zi liniştită, fără vînt şi cu soare. Tînţarii au început să ne mănînce. La început ni-a părut şiagă, dar pe urmă ni-au scos din răbdări. Nu mai putiam suferi. Aşa erau de mulţi ţînţari, cum ai sta în faţa unui stup de albini cînd scot roiul în zbor. Copiii au început să plîngă, căci nu dovediau să se apere. [...] Ne gîndiam atunci ce o să fie mai departe cu noi. De bună siamă că ni-a lăsat aici, în pustiul ista, fără mîncare, fără nici un adăpost, ca să murim. Dar mai bine făciau să fi tras cu o mitralieră. Te culcă deodată şi nu mai vediai atîta chin. Copiii au început să plîngă în jurul meu: mamă ni-i foame, mamă nu mai putem răbda foamia şi mîncărimia ţînţarilor. Mi se rupia inima, dar nu le putiam da nici un ajutor [...]”.

* * *

Edificiul Universităţii din Cernăuţi, cum am mai amintit - fosta reşedinţă a Mitropoliei Ortodoxe a Bucovinei - este, neîndoios, una dintre cele mai impresionate realizări ale epocii, finele sec. XIX. Este una din capodoperele arhitectului ceh Josef Hlavka, celelalte putînd fi văzute la Praga, Budapesta, Viena, alte oraşe din fostul Imperiu Habsburgic (austro-ungar), dar şi în alte părţi, cum ar fi Opera de la la Odesa. Un bust al arhitectului se află în curtea Universităţii, pe soclu
s-ar putea citi o inscripţie de recunoştinţă, incrustată în timpul României Mari. S-ar putea citi... dacă „n-ar fi ştearsă, nu se ştie de cine mai mult: de ploi, de vînt, sau de neglijenţa autorităţilor locale”, după cum observă cu fineţe ghidul nostru, un tînăr şi foarte documentat profesor. În Aula Magna a Universităţii, unde la 28 noiembrie 1918 s-a proclamat unirea Bucovinei cu Vechiul Regat, la fel şi în fosta biserică a Universităţii, s-au mai păstrat nişte inscripţii şi alte dovezi, documentar-artistice, ale acelui eveniment. Şi aceste însemne, mai mult decît simbolice, dacă nu au fost atinse „de ploaie şi de vînt”, oricum sunt cumva ascunse de ochii lumii... „Şi poate că aşa e mai bine”, ne spune acelaşi simpatic ghid. În context, nu pot să nu amintesc încă un amănunt: biblioteca universitară are, avea cel puţin, un fond de carte românească de excepţie, unic în URSS, pe care-l invidiau şi-l jinduiau lucrătorii şi beneficiarii Bibliotecii Republicane (Naţionale) sau ai celei de la Academia de Ştiinţe, din Chişinău. Aici, în această bibliotecă de la Cernăuţi, în anii mei de studenţie, am putut vedea pe viu colecţii perfecte ale unor valoroase (şi glorioase!) periodice ca Albina românească, Dacia literară, Steaua Dunării, Convorbiri literare, Timpul eminescian, Viaţa Românească, Neamul Românesc, Criterion, Curentul, Universul, Dimineaţa etc., etc.; ediţii academice din opera marilor clasici ai literaturii, istoriei şi filozofiei româneşti; numeroase traduceri din literatura universală, ca să nu mai spun de colecţia de documente istorice, bisericeşti, manuscrise ale unor poeţi, prozatori, dramaturgi, eseişti din secolul XIX şi din perioada interbelică... Astăzi, colecţia la care ne-am referit se află într-o „stare de comă”, avînd un regim de acces voalat semi-deschis, şi nu mai ştiu dacă e bine să fie aşa...

Prin contrast, în perimetrul Universităţii sunt puse în evidenţă mulţime de însemne ale celui al cărui nume îl poartă acum această faimoasă instituţie de cultură europeană, devenită ucraineană prin ironia sorţii, dacă nu chiar printr-o grimasă a istoriei. Se numeşte „patronul spiritual” al universităţii de la Cernăuţi Osip Fedkovici, de care însă nu ştiam nimic. Am căutat prin enciclopedii... însă nici Larousse sau Robert, nici Britannica sau Meiers Lexikon, nici dicţionarele enciclopedice româneşti, nici alte surse similare nu înregistrează acest nume. A trebuit să ajung la Bolşaia sovietskaia enţiklopedia, apoi la Ukrainska radianska enţiklopedia, în fine – la Kratkaia literaturnaia enţiklopedia (vol. 7, Moscova, 1972) pentru a afla cîte ceva şi vă spun şi Dvs. A fost acest Osip-Iuri Fedkovici (1834-1888) un prozator şi traducător ucrainean, născut la Storeneţ-Putilov, cam departe de Cernăuţi, şi semna unele scrieri cu nişte ciudate pseudonime: Guţul (Huţul), Cosovan ş.a.

* * *

În anii `70 - `80 ai secolului trecut, mergînd la Cernăuţi – cel mai des, după cărţi româneşti – la piaţa agricolă auzeam numai vorbă românească; lucru firesc, doar îşi vindeau roadele muncii cei care munceau acolo... În stradă, pe atunci, vorbeam româneşte „din principiu”: nu-mi răspundea oricine, însă al doilea, al treilea trecător oricum vorbea româneşte - care mai bucuros, care mai mohorît. Acum, poate doar la Roşa, sau în altă comună suburbană a Cernăuţilor, se poate întîmpla aşa ceva.

Ucrainizarea Cernăuţilor, dar şi a întregii regiuni, se face în forţă, mai de mult, însă ritmurile adoptate în prezent depăşesc orice imaginaţie, orice logică – formală sau pur şi simplu normală. Dacă cineva pune la îndoială că aici e un pămînt românesc – nu are decît să o facă, dar ultimele două secole, pînă la intensificarea, în forme demente, a ocupaţiei sovieto-ucrainene, Cernăuţii a fost o urbe eminamente cosmopolită. Acest adevăr iese în evidenţă şi la o familiarizare superficială cu configuraţia actuală a oraşului: numeroase străzi poartă numele tuturor scriitorilor ucraineni, dar chiar în centru mergi pe străzi ce se numesc Schiller, Goethe, Puşkin, Lermontov, Mickiewicz, Petofi, dar şi Eminescu. O serie de monumente, de regulă impresionante mai ales prin dimensiuni, sunt consacrate ostaşilor sovietici, dar şi lui Taras Şevcenko, prozatoarei Olga Kobîleanska, poetei Lesia Ukrainka; vezi în oraş, de asemenea, busturi şi plăci comemorative pentru O. Fedkovici, M. Koţiubinski, I. Neciui-Leviţki, Panas Mirnîi, Ivan Franko, Marko Vovciok... (se pare că am epuizat lista scriitorilor ucraineni). Însă poţi vedea şi un monument în stil romantic, al dragului nostru Eminescu, apoi un monument stilizat în spirit modernist, pe potriva creaţiei sale – al lui Paul Celan (1920-1971), evreu bucovinean, născut chiar la Cernăuţi, ajuns unul dintre cei mai mari poeţi ai Europei secolului XX, creator de factură simbolistă tranzitînd spre expresionism, aparţinînd parcă literaturii austriece, dar revendicat de întreaga literatură de expresie germană.

Personal, am avut o dovadă extrem de curioasă, dar şi memorabilă, a spiritului de multiculturalitate a Cernăuţilor de altă dată. Era în noiembrie 1989, şi împreună cu doi colegi de la Academie, dr. Vasile Bahnaru şi dr. Galaction Verebceanu, ţineam în acest oraş binecuvîntat nişte cursuri de ortografie românească, pentru profesorii şi învăţătorii din regiunea Cernăuţi. Luam masa, organizat, într-un modest restaurant din Piaţa Primăriei, dacă nu mă înşel - se numea Teatral. Cum am putut afla ulterior, personalul restaurantului fusese prevenit de un funcţionar de la partid sau din altă parte că au a face cu nişte „naţionalişti români”, „frontişti” de la Chişinău, şi că trebuie să manifeste faţă de noi maximă vigilenţă şi demnitate sovietică, eventual - ucraineană. Eram ca la o stînă, cu cîini total credincioşi baciului: şefii de sală şi ospătarii ne înţelegeau perfect, unii fiind chiar români din partea locului, dar se îndărătniceau să ne răspundă numai în ucraineană, sau, mai frecvent - într-o mixtură lexicală ruso-ruteană. Într-o seară, cînd ieşeam totuşi bine dispuşi din local, la vestiar, o doamnă trecută de mult de tinereţe, ne-a întrebat în cea mai frumoasă limbă românească: „De unde sunteţi, domnilor, că înjuraţi atît de pitoresc româneşte?!” La rîndu-ne, am întrebat-o de unde ştie atît de bine limba noastră. „Ah, cum să nu ştiu, cum să nu vorbesc limba noastră – cînd „mult e dulce şi frumoasă”! a exclamat doamna. Doar am făcut liceul românesc! Chiar dacă mulţi considerau că e mai prestigios să mergi la un liceu german!...” „Înseamnă că erau în România Mare, la Cernăuţi – funcţionau şi licee germane, ca pe timpul lui Eminescu?”, am întrebat-o. „Era chiar şi liceul în care a învăţat Mihai Eminescu, am fost cu toată clasa în excursie, acolo... Dar erau şcoli de tot felul: şi germane, şi polone, şi rutene, şi evreieşti, şi ruseşti, ba chiar şi un liceu armenesc funcţiona. Numai liceu tătărăsc nu am auzit să fi fost! Tata însă, chiar dacă era coborîtor din Galiţia, a decis să ne dea la Hurmuzachi, la liceu românesc - şi pe sora mai mare, şi pe mine. Şi ce liceu era, Doamne, ce profesori ne învăţau carte! Chiar şi părintele Nicolae Grigorescu – da, era tizul total al marelui pictor! - dacă eu ştiam bine şi religia, îmi dădea numai nota 10, nu-l deranja că eu sunt de cult mozaic!” Am mai întrebat-o dacă pe atunci, pînă la 1940, la Cernăuţi, se vorbea numai româneşte. „Ei, sigur că se vorbea numai româneşte – în orice instituţie de stat! Da, şi în stradă, dar în stradă se vorbea în tot felul, fiecare cum dorea: toţi ştiau, pe lîngă română, şi ceva nemţeşte, şi ceva în polonă, şi în ruteană ceva, ba chiar şi evreieşte o rupeau unii, fie români, fie ruteni, fie poloni... Ne-evrei, dar nu se scîrbeau de limba idiş, evreiască! Pentru că şi noi le respectam limbile, obiceiurile... Acum... acum, iată... nu se ştie cine şi ce mai respectă...” „Deci, era bine „la români”, se respectau drepturile minorităţilor conlocuitoare?...”, am provocat-o noi. „Cum să nu fi fost bine... Tata avea patru prăvălii, una lîngă alta, chiar pe strada Regina Elisabeta... Şi pe atunci eu eram Ester, exact ca acea Ester din Biblie, salvatoarea noastră de nimicirea pusă la cale de regele perşilor... Iar cînd au venit ruşii, „m-au făcut” peste noapte Fira... Rîdea de mine rabi Leibowitz, la sărbătoarea noastră de Purim: „Cum ai devenit, copilă, din Ester – Fir-a-i... să fii?!...” Pe urmă l-au deportat şi pe bunul nostru rabin, ca şi pe tata, iar sinagogile le-au închis, toate – 30! Au lăsat deschisă numai una, ia aşa, de ochii lumii au lăsat-o...” Cînd a rostit „de ochii lumii”, ochii mari ai acestei femei cu nume biblic, stricat şi numele acesta de ocupanţi, s-au împînzit de lacrimi...

În condiţiile unei atît de bizare multiculturalităţi, „în stil ucrainean”, astăzi, la Cernăuţi, în afara bibliotecilor ucrainene, se mai află cîteva ruseşti, semioficiale, căci nu au statutul respectiv, şi una evreiască, gestionată de Societatea culturală a evreilor locali, de fapt – de Joint sau altă organizaţie sionistă de calibru mondial. Nici vorbă de vreo bibliotecă austriacă, germană sau polonă, cu atît mai puţin – românească. Mai mult încă. În anii de ocupaţie sovietică, în centrul acestui oraş, în chiar Piaţa Primăriei, dacă nu mă înşel, funcţiona o librărie numită Mîsteţtvo (Arte frumoase), dar pe care noi, basarabenii, o numeam „librăria românească”. Aici ne completam fericit, cu carte românească, bibliotecile personale, vizitînd-o adeseori – orice s-ar spune, Cernăuţii ne este şi geografic mai aproape decît Kievul, Moscova, Petersburgul sau Novosibirskul, pe unde existau de asemenea librării cu raioane de carte românească. Astăzi, acea librărie, aducătoare nouă, cîndva, de mari bucurii pentru suflet, se numeşte, parcă sfidător, Ukrainska knîha... În aceeaşi piaţă centrală a Cernăuţilor mai funcţiona, pînă prin 1991, o librărie numită chiar româneşte – Luceafărul! – în care se comercializau cărţi editate la Chişinău. Acum, în localul acelei librării e un centru comercial, specializat în vinderea cosmeticalelor, a bijuteriilor şi a altor obiecte de lux... Cele cîteva ziare şi reviste de limbă română: Zorile Bucovinei, Plai românesc, Arcaşul, Septentrion literar, şi chiar Concordia, gazetă oficială - , o duc de azi pe mîine, apar mai mult graţie elanului unor intelectuali patrioţi, dar ce e şi mai grav – nu pot fi găsite nici cu lumînarea prin chioşcurile de tipul Presa, de la noi. Şi doar atîţia români din Nordul Bucovinei duc dorul cărţii, presei în limba română... Nu ştiu ce ar putea face Uniunea Scriitorilor din Moldova, cu mulţi membri de obîrşie nord-bucovineană - în sensul difuzării la Cernăuţi şi în regiune, a cărţii şi presei de limbă română. Poate că problema aceasta, acută, gravă, tragică, ar putea fi soluţionată mai norocos de către Departamentul Cultură al Primăriei Chişinăului, în noua ei alcătuire, prin semnarea unui acord de intenţii, de conlucrare pe tărîm spiritual, cu autorităţile de la Cernăuţi?

Părăsim oraşul ce a auzit paşii lui Eminescu copleşiţi de sentimente dintre cele mai contradictorii. Şi abia cînd ajungem la vama de la Mămăliga – Criva, realizăm că aşa cum am plecat spre Cernăuţi mînaţi de dor pentru fraţii noştri, pentru nişte locuri sacre ale istoriei şi culturii noastre, tot aşa, aceleaşi sentimente, ne vor mai conduce iarăşi şi iarăşi spre Nordul Bucovinei. Tristeţea e trecătoare, pe cînd valorile naţionale, cele ale sufletului, sfidează şi timpul, şi regimurile, şi frontierele.

Noiembrie - Decembrie 2007