Biblio Polis - Vol. 24 (2007) Nr. 4 (Serie nouă)  
ARHIVA  
VALORI PERENE / ВЕЧНЫЕ ЦЕННОСТИ / PERPETUAL VALUES
Victor PETRESCU, director, Biblioteca Judeţeană „Ion Heliade Rădulescu”, Târgovişte
Petru Movilă, în slujba Ortodoxiei Răsăritene

Personalitate marcantă a Răsăritului Ortodox, mitropolitul Kievului se trăgea dintr-o veche familie domnitoare atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească. De altfel, tatăl său, Simion Movilă, a domnit în Ţara Românească (1601 – 1602) şi în Moldova (1607 – 1608). Dintre fiii săi au mai domnit Gavril, Mihail şi Moise.

Cel care avea să-şi pună pregnant pecetea pe cultura religioasă de sorginte bizantino-slavă în această parte a Europei a fost Petru, cel de al treilea fiu al domnitorului Simion Movilă. Teologul şi marele om de cultură vede lumina zilei la 21 decembrie 1596 în cetatea Sucevei. După moartea tatălui său se află în Polonia, unde va învăţa la Şcoala Frăţiei Ortodoxe din Liov şi la Academia Zamoiska din Zamosc, cu sprijinul cancelarului Stanislas Żolkiewski, care era considerat tutorele său. De altfel, legăturile familiei Movileştilor cu Polonia sunt strânse, aceştia intrând în 1596 în rândul nobilimii polone. Timp de un deceniu, Petru trăieşte în acest climat studiind cu profesori iezuiţi, punând bazele unei trainice culturi latine, fiind cunoscător al limbilor greacă, slavonă, polonă, ucraineană. Se călugăreşte la mănăstirea Lavra Pecerska, în 1627 fiind ales arhimandrit al acestei mănăstiri din Kiev, având sprijinul mitropolitului Iov Bareţki. În 28 aprilie 1633, la Liov, este hirotonisit mitropolit al Kievului şi Haliciului, la ceremonie participând şi mitropolitul Moldovei, Varlaam.

Direcţia principală a activităţii sale a fost aceea de întărire a ortodoxiei într-o perioadă de expansiune a propagandei iezuite, a luteranilor şi calvinilor. Acest crez îl împărtăşea, în 15 iunie 1631, când participă la sfinţirea bisericii cu hramul Uspenia (Adormirea Maicii Domnului) din Liov, ctitorită de ruda sa, domnul Moldovei Miron Barnovschi: „Eu, Petru Movilă, prin voia lui Dumnezeu arhimandrit al mănăstirii Pecerska din Kiev, văzând marea pierdere în sufletele omeneşti care se petrece în biserica ortodoxă din pricina lipsei de învăţătură a duhovnicilor şi a tineretului, cu voia şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin propria mea voinţă, dorind să înlătur această mare lipsă şi voind să îndepărtez rătăcirile de ortodoxie, am hotărât să fondez şcoli pentru a educa tineretul în spiritul credinţei, al bunelor obiceiuri şi al artelor liberale…”1.

În acest scop consideră învăţământul şi tiparul drept instrumente fundamentale în această dispută, Ucraina fiind integrată Regatului Poloniei (între 1569 – 1667). La Lavra Pecerska deschide, în 1631, un colegiu, care un an mai târziu se uneşte cu Şcoala Frăţiei Ortodoxe din Kiev. Sub influenţa învăţământului apusean al Europei aici se studiau gramatica, retorica, poezia, filosofia, teologia, se învăţau limbile latină, polonă, slavonă, greacă.

A dezvoltat activitatea tipografică de aici, tipărindu-se inclusiv cu litere latine, numeroase cărţi răspândite în întreg sud-estul european. Preocupat de această activitate, de răspândirea ortodoxiei, a scris şi corectat texte, a prefaţat, a pregătit meşteri tipografi, unii dintre ei regăsindu-se în activitatea tipografică din Ţările Române. De altfel, neuitând nici un moment că este român, întreţine strânse legături cu personalităţi ale vieţii culturale şi bisericeşti din Moldova şi Ţara Românească. Astfel, trimite meşteri, material tipografic în cele două provincii româneşti, unde s-au pus bazele tipografiilor din Câmpulung (1635), Govora (1637) şi Iaşi (1642), de aici ieşind valoroase cărţi româneşti. Fostul rector şi conducător al tipografiei kievene, Sofronie Poceaţki, este trimis la Iaşi pentru a înfiinţa o tipografie şi un colegiu. Acesta din urmă, cu sprijinul lui Vasile Lupu începe să funcţioneze la 1640. În Colegiul de la „Trei Ierarhi” se predau retorica, filosofia, poezia etc., în limbile latină, greacă şi slavonă.

În prefaţa Cazaniei (1643), mitropolitul Varlaam, prietenul său, sublinia aceste merite: „Preosventitul părinte Petru Moghila, fecior de domn de la Muldova, arhiepiscop şi mitropolit Kievului, Haliciului şi a toată Rosia, care pre pofta Măriei Sale au trimis tiparul cu toate meşteşugurile câte trebuiesc”2.

Îşi revede plaiurile natale în 1645, când oficiază la Iaşi, în biserica „Trei Ierarhi”, nunta fiicei lui Vasile Lupu, Maria, cu nobilul protestant lituanian, Janusz Radziwill. Cu acest prilej ţine o cuvântare, atât în româneşte cât şi în polonă, intitulată: „Cuvântare duhovnicească la nunta prea luminatului pan Janusz Radziwill, cneaz de Birže şi Duhnice, cămăraş al Marelui Ducat al Litvaniei, staroste de Kamenica, de Kazimir, Seywen etc., cu preastrălucita domniţă Maria, fiica strălucitului şi preaputernicului domn Io[an] Vasilie, voievod şi domn al Moldovei, alcătuită de prea venerabilul întru Dumnezeu părintele Petru Movilă, mitropolit al Kievului, al Haliciului şi a toată Rusia, exarh al tronului apostolic constantinopolitan, arhimandrit al Lavrei Pecerska, rostită în Biserica domnească din Iaşi, închinată ierarhilor dumnezeieşti, sfinţii Vasile, Ioan şi Grigore, tipărită în mânăstirea Pecerska, din Kiev, anul Domnului 1645”3.

Moare la 22 decembrie 1646, fiind înmormântat, conform dorinţei sale, la mănăstirea Pecerska, pe care o înzestrase, în 1637, cu o Evanghelie cu miniaturi, din timpul lui Ştefan cel Mare, ca să fie „pe veci neclintită la hramul Prea Curatei Născătoarei de Dumnezeu mănăstirii Pecerska, unde va fi îngropat trupul meu”4.

Personalitatea sa se întregeşte cu ceea ce a scris: prefeţe, memorii, lucrări de erudiţie teologică în latină, slavonă şi polonă.

În 1631, îi dedică fratelui său, Moise Movilă, Triodul ales, unde în prefaţă, redactată în slavonă, îi dă o serie de sfaturi: „să alegi şi să numeşti în slujbe, bărbaţi buni, binecinstitori şi vrednici a conduce; să trăieşti în pace cu toţi cei dimprejur; să lupţi bărbăteşte pentru libertatea patriei şi a supuşilor tăi; să se închine credinţei pravoslavnice celei adevărate; să pui multă sârguinţă, pentru ca învăţătura curată şi dreaptă a bisericii soborniceşti să fie cinstită şi întărită; să fii ctitor, ziditor şi binefăcător al bisericii şi al şcolilor; să fii totdeauna pentru cei supuşi un conducător drept, pildă a bunei cinstiri, a cinstei, dreptăţii şi tuturor virtuţilor; să asculţi buzele Domnului; să păzeşti cu sfinţenie, împreună cu supuşii tăi ceremoniile legiuite de Dumnezeu; tuturor supuşilor tăi să le aminteşti cu osârdie de pocăinţă şi rugăciuni şi să faci aceasta prin porunci scrise”.

Sfaturile date au drept scop „să le întărească [supuşilor, n.n.] dragostea către stăpânul lor; doresc din toată inima ca toţi nu numai să asculte de Prealuminăţia ta, ci, mai mult, să şi înţeleagă şi de aici să se umple de dulceaţă”5.

Tipăreşte, în polonă, cu titlul „Cuvânt duhovnicesc” (Kiev, 1645) cuvântarea rostită la Iaşi, iar cu un an înainte, lucrarea polemică „Lithos sau Piatră din praştia adevărului sfintei biserici ortodoxe ruse”, cu pseudonimul Eusebie Pimen.

Principala sa operă teologică cu caracter narativ, scrisă ca răspuns împotriva celor care acuzau Biserica Răsăriteană de erezie şi decădere, este Mărturisirea ortodoxă, scrisă în latină cu titlul „Ortodoxa Confessio Fidei Catholica et Ap[osto]lica Ecclesiae Orientalis”. Lipsea o astfel de lucrare de construcţie normativă pentru întreaga ortodoxie, ce trebuia statuată printr-un sinod ecumenic, ceea ce se realizează la sinoadele de la Kiev (1640) şi Iaşi (1643). De ce unul din sinoade s-a ţinut la Iaşi? Deoarece domnitorul Vasile Lupu plătea din datoriile patriarhiilor, prezidând de altfel şedinţele care au fost secrete, cu neînţelegeri între greci, care doreau aprobarea poziţiei Constantinopolului de condamnare a lui Chiril Lucaris, şi reprezentanţii clerului rus, care se opuneau unei asemenea poziţii, printre care se afla şi mitropolitul Petru Movilă, deşi el nu participă la adunarea de la Iaşi. Lucrarea propusă de înaltul prelat kievean este primită cu o serie de corecturi şi omisiuni, făcute de Meletie Syrigos. Ea are trei părţi: prima se referă la credinţă, tratată pe baza simbolului Niceo-Constantinopolitan; a doua – speranţa, lămurind rugăciunea duminicală şi cele zece fericiri, iar a treia – mila, cuprinzând învăţăturile ortodoxe despre păcat, despre decalog, despre invocarea sfinţilor şi cultul icoanelor şi al moaştelor6.

Prin aprobarea Patriarhului de la Constantinopol devine act normativ pentru întreaga Biserică Ortodoxă. În 1645 Petru Movilă îşi tipărea opera la Kiev, în polonă şi slavonă, apoi în ruseşte, fără a fi de acord cu modificările făcute. O altă versiune este cunoscută sub titlul de Catehismul cel mic.

Având statutul recunoscut de act normativ, această scriere are numeroase ediţii, dintre care amintim pe cea din 1662 în greacă şi latină, apărută la Amsterdam, cu cheltuiala lui Panait Nicusi. În Ţara Românească se tipăreşte în 1699, la Snagov, o a treia ediţie, în greceşte, sub directa îngrijire a lui Antim Ivireanu, apoi în româneşte în 1691, la Buzău, de către episcopul Mitrofan, la dorinţa domnitorului Constantin Brâncoveanu. În timp urmează alte 18 ediţii, dintre care amintim pe cele de la mănăstirea Neamţu (1844), de la Sibiu (1855, 1914), Iaşi (1874), Bucureşti (1745, 1827, 1853, 1899).

Personalitate de prin rang, contribuie major la afirmarea tradiţiei bizantine în Răsărit, la transformarea celei bizantino-slave în contact cu cultura Occidentului, facilitând apropierea celor două arii culturale. Se evidenţiază plenar legăturile sale cu Ţările Române, sprijinul deosebit pe care-l acordă dezvoltării culturale a acestora, neuitând nici un moment că este român, tipărind la loc de cinste în unele cărţi ale sale, stema cu corbul şi capul de zimbru.


    Note:

    1. Cf. Dan Horia Mazilu. Udrişte Năsturel. Bucureşti: Editura Minerva, 1974, p. 27.

    2. Cf. Varlaam. Cazania. Bucureşti: Fundaţia pentru Literatură şi Artă, 1943, p. 5.

    3. Ibidem, p. 5 – 6.

    4. Cf. George Ivaşcu. Literatura română veche. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1981, p. 164.

    5. Cf. Literatura română veche (1402 – 1647). Vol. II. Bucureşti: Editura Tineretului, 1967, p. 260 – 267.

    6. Cf. George Ivaşcu, op. cit., p. 166.