Biblio Polis - Vol. 24 (2007) Nr. 4 (Serie nouă)  
ARHIVA  
EDITORIAL / ПЕРЕДОВАЯ СТАТЬЯ / EDITORIAL
Vlad POHILĂ
Arta de a scrie pentru cititori

În nr. 2 din acest an al revistei noastre, am inserat un editorial despre felul cum ar trebui, cum ar fi bine ca bibliotecarii să vorbească, să comunice cu utilizatorii, eventual – şi cu colegii de breaslă, cu alţi concetăţeni. Aminteam atunci doar în treacăt despre importanţa altui aspect al relaţiei bibliotecar – beneficiar, şi anume: măiestria sau arta, meşteşugul de a scrie ceva pentru utilizatori, dar şi pentru alte persoane interesate de carte, de lectură, de bibliotecă. Acum, vom încerca să abordăm ceva mai pe larg acest subiect.

Oricît ar părea de ciudat, dar fiecare dintre noi, odată şi odată, devine scriitor, eventual – redactor, stilizator, corector de texte; altfel spus, toţi suntem puşi în situaţia de a scrie un text „pe cont propriu”, „pe propria răspundere” – fie că e vorba de o cerere, un demers, un aviz; dar şi o scrisoare unui om, mai apropiat sau mai îndepărtat; o teză sau un eseu la vreo probă de promovare, un raport de serviciu sau o comunicare la vreo întrunire, o conferinţă; în fine – un articol de ziar, de revistă. Bibliotecarii, ca oameni eminamente ai cărţii, a căror activitate este legată în modul cel mai direct şi mai strîns de munca scriitorilor, a altor autori din cele mai diferite domenii – bibliotecarii, zic, probabil că imediat după scriitori, jurnalişti, lucrătorii editurilor şi alţii. asemenea, sunt puşi cel mai des în situaţia de a scrie ceva, în ultimul timp, tot mai des, tot mai mult. De aici şi răspunderea deosebită ce revine bibliotecarilor pentru textul scris.

De fapt, a vorbi despre o răspundere deosebită a bibliotecarilor pentru cuvîntul scris nu e chiar corect, sau, de vreţi, - nu tocmai exact, precis. Avem cu toţii o responsabilitate sporită faţă de cuvîntul scris! – această responsabilitate ţinînd de două aspecte esenţiale: a) legătură intrinsecă cu poporul şi limba de care ţinem şi b) necesitatea de a dovedi, în cele mai diferite situaţii, că suntem nu numai lucrători ai unui domeniu al culturii, dar şi, „pur şi simplu”, oameni de cultură. Mihai Eminescu, acel geniu tutelar al limbii, literaturii, dar şi al naţiunii noastre, nota cu aproximativ un secol în urmă: „Măsurariul civilizaţiunii unui popor astăzi este o limbă sonoră şi aptă a exprima prin sunete [ - ] noţiuni, prin şir [= construcţia frazei; topica, ordinea cuvintelor] şi accent logic [- ] cugete, prin accent etic [ - ] sentimente”. E de menţionat că atunci cînd Eminescu scrisese acest gînd, limba literară română se afla într-un stadiu de formare, de cristalizare: în lipsa unui învăţămînt generalizat, a presei general accesibile, oamenii simpli (ţăranii, tîrgoveţii, „proletarii”...), vorbeau încă „aşa cum îşi ducea capul”, limitîndu-se la graiuri, dialecte, argouri; iar reprezentanţii categoriilor mai instruite – mulţi dintre aceştia, preferau să vorbească în franceză, în germană, ba chiar şi în maghiară – era cazul Transilvaniei, aflată de secole sub dominaţie maghiară; ori în rusă, cum se proceda în Basarabia anexată, de la 1812, imperiului ţarilor. Astfel încît această cugetare eminesciană, a fost un memento, o atenţionare a întregii naţiuni. Însă Eminescu are şi multe gînduri adresate fiecărui dintre noi. Vom reţine doar unul dintre acestea: „Limba, alegerea şi cursivitatea expresiunii în expunerea vorbită şi scrisă e un element esenţial, ba chiar un criteriu al culturii”. Nimic mai simplu, mai clar şi mai edificator! - dorim să fim oameni culţi, dorim să fim trataţi ca atare şi de alţii – trebuie să vorbim, să scriem corect, frumos, recurgînd dacă nu la toate, apoi la cît mai multe mijloace pe care ni le oferă generos limba literară!

A propos de nivelul de cultură... Ce se poate scrie despre un funcţionar care, fie la bibliotecă, fie la un spital sau chiar la un liceu va „scăpa” inscripţii de felul:

Păstra-ţi [corect: păstraţi] liniştea în sală!, Ânchide-ţi [corect: închideţi] uşa!, Citi-ţi acestia cărţi noi [corect: citiţi aceste cărţi... sau, în cazul unei inversări – cărţile acestea, noi], La sărbătorile de anul Nou [corect: Anul Nou] v-om [corect: vom] lucra după următorul program etc., etc. Chiar şi un licean, mai bine pregătit, sau mai sensibil la scrierea corectă, va da imediat verdictul: cine scrie în aşa hal, este o persoană incultă, de o cultură suspectă! – şi nu ştiu cine va îndrăzni să-l contrazică.

A scrie corect nu e numai dovada unui grad de cultură, dar şi a unui nivel de profesionalism. Acest grad, respectiv, acest nivel, nu se atinge dintr-o dată, şi nici chiar uşor: e nevoie de timp, de experienţă, dar, în primul rînd – de un efort continuu. Totul începe, desigur, de la cunoaşterea normelor ortografice, a regulilor de dreaptă scriere, deoarece a scrie corect, conform normelor limbii literare, este o datorie profesională a fiecărui bibliotecar, mai larg – a fiecărui om de cultură, a fiecărui cetăţean care îşi respectă profesiunea, limba maternă, istoria şi cultura naţională, poporul din care se trage. Observaţiile, sugestiile noastre din acest articol îi au în vedere pe vorbitorii de limbă română, însă ele sunt perfect valabile şi pentru vorbitorii altor limbi, pentru cei care, în virtutea specificului de serviciu, utilizează în activitatea lor şi alte limbi: engleză, germană, rusă, bulgară, ucraineană, ebraică, polonă, găgăuză – ca să mă refer numai la limbile utilizate în sistemul BM „B.M. Hasdeu”.

Ortografia limbii române, bazată pe alfabetul latin, are o istorie de circa două secole, perioadă în care s-a schimbat de mai multe ori – de la greu la uşor, însă uneori şi invers. De mai bine de un secol – din 1904, avem o ortografie / o scriere mai mult sau mai puţin stabilă, întemeiată pe principiul fonetic: cuvintele se scriu aşa cum se rostesc. La 31 August 1989, după aproape 50 de ani de interdicţie, s-a revenit la grafia latină şi la noi – în R. Moldova, dar şi în regiunile populate de români ale actualei Ucraine (Cernăuţi, Transcarpatică, Odesa). S-a dat ascultare atunci unui adevăr pus în evidenţă de numeroşi cărturari şi scriitori de ai noştri, dintre care poate cel mai clar l-a expus Titu Maiorescu: „[...] Acel alfabet este mai bun pentru o limbă, care îi arată mai bine schimbările cuvintelor, şi numai din acest punct de vedere se poate afla măsura pentru o preferinţă între două alfabete diferite. Numai cu litere latine însemnate după trebuinţele flexiunii se pot înţelege schimbările gramaticale în limbă şi prin urmare numai cu acele litere se poate scrie această limbă”. (Persoanele interesate de istoria stabilirii ortografiei noastre au suficiente surse de referinţă, un articol pe această temă am publicat şi noi, a se vedea: Vlad Pohilă. Două veacuri şi mai bine de ortografie românească // BiblioPolis. – 2004. – Vol. 10, Nr. 2. – P. 40-43). Or, această abordare – că pentru limba română ar fi valabil exclusiv principiul fonetic /fonematic, că toate cuvintele din limba noastră s-ar scrie tot aşa cum se rostesc, este una simplificată. Multe cuvinte româneşti se ortografiază după criteriul logic: dacă se scrie el iartă, se va scrie şi ierte / iertăm; păstrîndu-se acel -i- iniţial, chiar dacă unii nu-l rostesc; de la pribeag, pluralul este pribegi, nu pribeji; de la verbul a îngenunchea participiul / adverbul este îngenuncheat, nu îngenunchiat; la fel, se diferenţiază în scris unele cuvinte şi / sau îmbinări: odată = cîndva, dar o dată = o singură dată, nu de mai multe ori; defel = deloc, în nici un caz, dar de fel = originar, din partea locului (El nu se grăbeşte defel, dar El este de fel din Nordul Bucovinei) etc., etc. În fine, anumite cuvinte româneşti se scriu după principiul etimologic, adică la fel sau cît mai aproape de felul cum se scriau ele în latină: eu (chiar dacă se rosteşte ieu), după forma latină ego; subţire (pronunţat: supţire), după forma originară, din latină, subtilis ş.a.

Majoritatea neologismelor, a cuvintelor străine recent intrate în limba română, de regulă se scriu ca în limba de origine: plain-air, tete-a-tete, vis-a-vis (din franceză), business, hobby, week-end, whisky (din engleză), junta (citit: huntă) – din spaniolă; kitsch (din germană), azerbaidjan, kirghiz, tadjik (după modelul rus de scriere). În fine, numele proprii străine – de persoane, geografice, de cele mai diferite instituţii – la noi se scriu ca în limbile de origine: Charles Baudelaire, Jean-Jacques Rousseau, Gustave Flaubert, Albert Camus, Johann Wolfgang von Goethe, Friedrich Schiller, Miguel de Cervantes Saavedra, William Shakespeare, Jack London, Henryk Sienkiewicz; Bordeaux, Leipzig, Stockholm, Glasgow, New York etc. (Excepţie face o serie de toponime = nume geografice intrate mai de mult în uzul limbii române: Polonia, Spania, Suedia, Londra, Moscova, Viena, Marsilia etc.).

Aceste ultime observaţii ale noastre pot duce la gîndul unei greutăţi deosebite a scrierii multor cuvinte din română. Cine însă cunoaşte franceza, germana, engleza, polona, sau chiar spaniola, rusa, va confirma că ortografia limbii noastre este una relativ uşoară. În toate limbile, de fapt, există anumite greutăţi la scrierea anumitor categorii de cuvinte, dar pentru a uşura aspiraţia oamenilor de a scrie corect, toate limbile literare - cu tradiţii, dar şi mai noi -, au dicţionare ortografice. Un bibliotecar – ca şi un scriitor, un ziarist, un redactor de carte, un traducător -, trebuie să aibă mereu la îndemînă Dicţionarul ortografic, ortoepic, morfologic al limbii române (numit abreviat DOOM, ed. 1 – 1982, ed. 2 şi ultima - 2005), elaborat şi tipărit sub egida Academiei Române. La Chişinău, cu cîţiva ani în urmă, a văzut lumina tiparului o variantă a DOOM-1 (editura Litera, 2002), apoi, aceeaşi editură a tipărit în cîteva ediţii, Dicţionar ortografic al limbii române (abreviat: DOR), pentru elevi (colecţia Biblioteca şcolarului). De un real folos este şi aşa-numitul Corector de la calculator, care ne atenţionează la scrierea corectă a cuvintelor, inclusiv atunci cînd, din grabă sau din alte motive, utilizăm o literă în locul alteia, cînd avem greutăţi la formarea formelor de genitiv, de plural, la ortografierea unor neologisme etc. Nelispit în munca bibliotecarului, ca şi a oricărui alt intelectual, om de cultură, trebuie să fie şi DEX-ul: Dicţionarul explicativ al limbii române, editat sub auspiciile Academiei Române, sau alte surse lexicografice similare: Dicţionarul universal al limbii române de L. Şăineanu, alte diferite ediţii de dicţionare explicative, unele apărute la Bucureşti, altele – la Cluj-Napoca, Iaşi sau Chişinău. De altfel, în ultimii ani la Chişinău au fost înregistrate două realizări de seamă ale lexicografiei româneşti: Dicţionar explicativ universal al limbii române – ed. Litera, 2005, şi Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române (abreviat: DEXI) – ed. ARC şi Gunivas, 2007. Chiar numai răsfoind aceste dicţionare, încet-încet, ne vom îmbogăţi vocabularul, vom învăţa cuvinte şi sensuri noi, vom preciza înţelesuri de care nu suntem siguri, ale unor cuvinte, ne vom obişnui cu scrierea cam ciudată pentru noi, de manieră străină, a unor lexeme (cuvinte). Pentru o cunoaştere mai subtilă a limbii, vom recurge şi la alte categorii de dicţionare: de neologisme, de sinonime, de antonime, de expresii frazeologice etc. Există şi un excelent dicţionar de specialitate: Mircea Regneală. Dicţionar explicativ de biblioteconomie şi ştiinţa informării. Vol. 1, 2. Ed. a II. – Bucureşti, 2001, datorită căruia ne putem familiariza cu termenii specifici muncii de bibliotecar, dar şi a altor activităţi adiacente (editorială, de redactare, machetare, marketing ş. a.). Aşadar, o altă îndatorire profesională a bibliotecarului este de a cunoaşte temeinic terminologia de specialitate, de a-şi îmbogăţi continuu vocabularul, ceea ce constituie o parte importantă a procesului de acumulare a cunoştinţelor de cultură generală.

Cum am menţionat şi mai sus, bibliotecarii sunt puşi adeseori în situaţia de a scrie – nu numai pentru sine, nu numai pentru uzul şi / sau interesul propriu, dar şi al altora, eventual – al colegilor de breaslă, al comunităţii. Fără a face avansuri exagerate, vom spune că numeroşi bibliotecari scriu şi mult, şi bine. Ne referim atît la diverse relatări, reportaje, interviuri inserate în presa periodică, în reviste de cultură, dar şi la articole, studii, analize, sondaje etc. publicate în presa de specialitate: Magazin bibliologic, BiblioPolis, Confluenţe bibliografice, Calendar Naţional, Aniversări culturale, BiblioCity, Gazeta bibliotecarului etc. Colegii de la revistele Biblioteca, Biblioteca Bucureştilor, Lectura, Rafturi, Lector, Curier, Lumina cărţii ş.a., de la Bucureşti, Cluj-Napoca etc., ne oferă adeseori modele de scrieri frumoase din punct de vedere al limbii literare, şi documentate – în ceea ce priveşte conţinutul articolelor.

Unii consideră că a scrie un articol pentru mass-media este o sarcină pe care nu o poate realiza chiar oricine. E o afirmaţie discutabilă: nu oricine poate scrie poezii sau povestiri, cum nu oricine poate compune un cîntec sau desena un tablou. Dar a scrie un articol de specialitate, o relatare de la un eveniment cultural, o informaţie de genul unei dări de seamă (de felul unui raport de activitate) – credem, îi stă în putere oricui. Într-o scriere pe tema muncii profesate, un bibliotecar nu face decît să spună ceea ce gîndeşte, ceea ce îl preocupă, ceea ce consideră că merită să spună şi pentru alţii. Nu în zadar, sinonim cu verbul a scrie, în cazul lucrărilor scrise de specialitate, se utilizează şi noţiunea a elabora. „Reţeta” elaborării unui articol de specialitate nu diferă mult de cea a scrierii unui eseu la liceu, la colegiu, la facultate. În plus, angajaţii BM – cei care doresc cu adevărat să participe la elaborarea unui articol (a unei comunicări, a unei relatări etc. pentru BiblioPolis, BiblioCity ori altă publicaţie similară, dar şi pentru alt ziar sau revistă care au rubrici de tipul Viaţa bibliotecilor), pot beneficia de un îndrumar de uz intern / colegial, numit chiar aşa: Unele rigori de scriere a unui articol de presă, autor Genoveva Scobioală, manager al Departamentului Marketing. Sfaturile, sugestiile, ideile din acest îndrumar nu fac, desigur, concurenţă unui curs de prelegeri pentru studenţii de la jurnalism sau pentru cei de la activitatea editorială, însă nici nu credem că este cazul: cine va dori să persevereze pe cîmpul creaţiei, a ascuţirii măiestriei de a scrie şi a diversificării genurilor, speciilor gazetăreşti – are la dispoziţie un număr impresionant de cărţi, manuale, studii, suporturi didactice.

Pentru uzul lucrătorilor BM (şi al altor mari biblioteci), se impune elaborarea şi tipărirea unor mici îndreptare de redactare, stilizare, corectură a textelor (sau poate a unuia ce ar viza aceste domenii îngemănate), însă pînă la realizarea acestui proiect, nu ne rămîne decît să perseverăm „pe cont propriu”. Cert e că atunci cînd dorim, intenţionăm să scriem pentru alţii – pentru colegii de breaslă, pentru vreun ziar sau vreo revistă, respectiv – pentru cititorii acestora, este necesar să ne formulăm bine atît gîndurile pe care vrem să le expunem în scris, cît şi subiectele, temele abordate, mesajul principal, care îşi va găsi reflectare în titlul scrierii noastre.

A scrie pentru mijloacele de informare în masă este doar parţial o datorie profesională a bibliotecarilor, dar este, în schimb, o chestiune de onoare, de prestigiu şi, cu certitudine, o sursă importantă de mare satisfacţie sufletească.

Scrierea unui articol implică un efort intelectual, iar aceasta înseamnă – a pune la contribuţie cunoştinţele noastre de limbă maternă (de ortografie, de gramatică, topică etc.), bruma de cultură acumulată, clarificarea şi punerea într-o anumită logică a gîndurilor, ceea ce se mai numeşte şi coerenţă sau fluenţă a expunerii. Odată înşirat de hîrtie (pe ecranul calculatorului), textul, varianta lui pe care o considerăm ultimă sau finisată, trebuie citită încă o dată, poate de două ori... – tocmai în această fază se observă cel mai bine carenţele, greşelile, scăpările; uneori aici ne vin în minte completări, precizări şi concluzii importante.

După cum am stăruit să vă demonstrăm, comunicarea în scris cu cititorii este o artă specifică şi ea, la rîndu-i, comportă mai multe particularităţi, unele mai complicate decît în cazul altor forme de comunicare: prin viu grai, vizuală, virtuală etc. Dar arta de a comunica prin scris pare a fi – dacă nu cea mai însemnată, apoi cu certitudine, cea mai temeinică. Nu degeaba spuneau strămoşii noştri romani: Verba volant, scripta manent. Adică: vorbele zbor, pe cînd cuvinte scrise rămîn mereu. Sau, potrivit înţelepciunii populare: ce-i scris cu peniţa, nu tai (nici) cu bărdiţa! Comunicarea prin scris rămîne o formă ce sfidează scurgerea neliniştită, neoprită, a zilelor pe care le trăim... – măcar şi pentru aceasta merită să-i acordăm atenţia cuvenită, ar fi păcat să o ratăm!