Biblio Polis - Vol. 27 (2008) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
IN MEMORIAM
CRONICAR
A plecat Aleksandr Soljeniţîn, lăsînd în Rusia un mare gol moral
missing image file
Aleksandr Soljeniţîn
(11.XII.1918 – 3.VIII.2008)

„După decesul lui Aleksandr Soljeniţîn, Rusia nu mai are pe nimeni care să pretindă la rolul de conştiinţă a naţiunii, de autoritate morală a ţării. Într-un stat unde bun naţional nu sînt nici scriitorii, nici oamenii de ştiinţă, ci o companie a gazelor naturale, nu este loc nici pentru idealuri, nici pentru eroi”, nota, în ziua morţii marelui scriitor rus, prestigioasa publicaţie electronică Gazeta.ru. Cine cunoaşte cît de cît Rusia, va cădea de acord cu această constatare a unei triste, alarmante realităţi, care a ieşit în evidenţă,
şi mai penibil, la doar cîteva zile după decesul celebrului scriitor, cînd armata rusă – sute de tancuri şi rachete, zeci de mii de măcelari înarmaţi pînă în dinţi – a invadat Georgia, iar 75 la sută din cetăţenii ruşi aclamau atrocităţile comise în satele şi oraşele gruzine, de către soldaţii şi ofiţerii cu stele roşii pe chipiu.

Aleksandr Soljeniţîn a plecat, lăsînd un mare gol moral, un pustiu în care poporul şi liderii Rusiei vor trebui să-si găsească vechile lor ţinte călăuzitoare, să creeze noi oaze de moralitate şi, posibil, alte mituri, alte simboluri. Niciodată Soljeniţîn nu a tăcut, nu a fost auzit şi ascultat ca în ultimii ani ai vieţii lui. Acest aspect reprezintă un diagnostic semnificativ al Rusiei de astăzi.

Aleksandr Isaevici Soljeniţîn s-a născut la 11 decembrie 1918, la Kislovodsk, în nordul Caucazului „rusesc”. Tatăl murise la 15 iunie 1918, rănit la o vînătoare. În 1924 se mută cu mama, Taisia Soljeniţîn, la Rostov pe Don, în sudul Rusiei. Din 1936, urmează aici Facultatea de Matematică şi Fizică. Participă la al Doilea Război Mondial, desigur, în Armata Roşie, ca pe 9 februarie 1945, în Prusia Orientală, căpitanul de artilerie Al. Soljeniţîn să fie arestat, interceptîndu-i-se corespondenţa cu un prieten, căruia îi scria despre unele nemulţumiri ce i le provoca regimul. Este anchetat de NKVD, viitorul KGB/FSB, în cele mai temute închisori: Lubianka şi Butîrki. Primeşte opt ani de lagăr de muncă. Provizoriu, reuşeşte să rămînă lîngă Moscova, într-o şaraşka, închisoare specială în care savanţii arestaţi erau puşi să facă cercetare în beneficiul economiei sovietice şi, mai ales, – al militarizării URSS. Din 1950, munceşte în lagăre „de reeducare” din Karaganda (Kazahstan). Soţia, Natalia Reşetovskaia, divorţează; este chinuit de o tumoare malignă... În februarie 1953 i se fixează exil pe viaţă, în aulul (satul) Kok Terek, regiunea Djambul, Kazahstan. Abia după „dezgheţul” hruşciovian, declanşat în 1956, revine în partea europeană a URSS, se recăsătoreşte cu Natalia, un timp lucrează ca profesor de matematici într-o şcoală de cultură generală de lîngă Reazan.

În 1959 scrie povestirea O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, publicată abia în 1962, cu permisiunea lui Hruşciov. Totuşi, riscul cel mai mare şi l-a asumat poetul Aleksandr Tvardovski, redactor-şef al revistei Novîi mir, care i-a inserat această proză. Deşi era şi anterior destul de apreciată, după 1962, „revista lui Tvardovski”, Novîi mir, deţine un loc de frunte, constant, printre publicaţiile literare din Rusia.

Corespondenţa primită de la foştii zeki (deţinuţi politici), în urma apariţiei povestirii de debut, îi va întări lui Soljeniţîn imboldul de a scrie, în parte şi pe baza ei, Arhipelagul Gulag. Timpurile însă evoluează în defavoarea scriitorului. În 1965 i se face o percheziţie la domiciliu şi i se confiscă manuscrisul Primul cerc, în care este evocată şaraşka. Conflictul cu autorităţile atrage implicarea confraţilor de breaslă, şi tocmai atunci, marele scriitor Mihail Şolohov (laureat al Premiului Nobel pentru romanele Pe Donul liniştit şi Pămînt desţelenit) cere ca să i se interzică să mai scrie lui Soljeniţîn... Romanele Primul cerc şi Pavilionul canceroşilor sînt publicate în Occident (1968), unde ajunge şi microfilmul cu Arhipelagul Gulag. Soljeniţîn este însă tentat, obsedat chiar, să scrie un roman istoric în care să restabilească adevărul despre Revoluţia (puciul bolşevic) din octombrie 1917. Demersul este notat R-17 sau Roata Roşie.

În 1970 i se acordă Premiul Nobel, în domeniul literaturii, pentru Pavilionul canceroşilor. Scriitorul este constrîns de autorităţile sovietice să refuze premiul; în orice caz, nu i se permite plecarea la Stockholm. În URSS începe o furibundă campanie anti-Soljeniţîn, mai întîi în presă, la Radio şi TV, apoi în diferite şedinţe ale comuniştilor, ale comsomoliştilor, ale membrilor de sindicate şi la întruniri pur şi simplu populare, de cele mai multe ori organizate ad-hoc. Condamnarea lui Soljeniţîn devenise „datorie de onoare a fiecărui cetăţean sovietic”. În acei ani „cazul Soljeniţîn” a bulversat întreaga societate civilă din URSS, aidoma unei puternice „revoluţii paşnice”. Concomitent, tot mai mulţi scriitori sînt suspectaţi de disidenţă, eterodoxie sau deviere de la „realismul socialist” – prilej cu care se înăspreşte cu mult cenzura literar-artistică în activitatea editorială, dar şi în viaţa culturală, şi în cea obştească în general.

Publică Arhipelagul Gulag (1973), grăbit şi de sinuciderea/lichidarea Elizavetei Voronianskaia, dactilografa textului, care, anchetată, a divulgat la KGB ascunzătoarea unui exemplar. Cele trei volume despre atrocităţile din lagărele sovietice, despre coşmarul prin care trecuseră şi mai treceau „constructorii comunismului” în URSS, consternează intelectualitatea occidentală, cunoscătoare doar a sistemului concentraţionar nazist, şi năruie imaginea orbitoare despre „paradisul sovietic”, construită cu atîta trudă de agenţii de influenţă ai Kominternului, ai PCUS şi ai KGB-ului. Scriitorul este expulzat din URSS în februarie 1974, tot atunci ridicîndu-i-se cetăţenia sovietică. După un scurt popas în Elveţia, se stabileşte lîngă Cavendish, Vermont, SUA. Conferinţele şi intervenţiile sale, primite cu mult interes la început, mai tîrziu prind a irita Occidentul, din cauza lipsei de menajamente critice.

Schimbările ce se produc între timp în URSS îl lasă rece pe Al. Soljeniţîn. Astfel, nu ia în serios perestroika decît după publicarea Arhipelagului Gulag în URSS şi după ce liderul reformator şi demolator al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, îi redă cetăţenia sovietică (august 1990). Oricum, îşi amînă revenirea în patrie, aceasta producîndu-se abia în vara lui 1994. A avut o întoarcere triumfală, mergînd cu trenul de-a lungul Rusiei, din Extremul Orient şi pînă la Moscova fiind primit cu incredibile onoruri în fiece staţie, mai mare sau mai mică. Ce a mai scris după revenirea în patrie nu s-a ridicat la cota primelor sale proze. Unele eseuri şi alocuţiuni la TV sau în aule universitare, la întîlniri cu admiratorii săi, erau percepute de unii ca o revenire la ideile fundamentale ale unei Rusii patriarhale, blînde, idilice, „la sînul căreia” s-ar simţi foarte bine şi alte popoare, inclusiv cele care în 1991 şi-au proclamat independenţa. (O excepţie făcea Soljeniţîn pentru Ţările Baltice, pe care nu le mai putea vedea în cadrul imperiului rus, refăcut; la fel, nu se arăta nici ca un partizan al menţinerii Basarabiei – Republicii Moldova – la cheremul Rusiei. L-o fi ajutat, în acest sens, experienţa din GULAG, unde a cunoscut mulţi rebeli baltici, precum şi basarabeni consideraţi „spioni români” – unul din aceştia apare în chiar povestirea sa de debut, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici). Studiul monografic Două secole împreună (2 vol., circa 1000 de pagini), consacrat raporturilor dintre ruşi şi evrei în imperiul ţarist, în URSS şi în Rusia de după 1991, a fost perceput de unii ca o scriere cu accente antisemite. Atacat de mai multe organe media, Soljeniţîn un timp a tot dat replici, s-a apărat, după care a lansat decizia de a nu mai polemiza cu nimeni, deoarece, nota el, „despre evrei poţi să scrii numai de bine sau să nu scrii defel”. Deşi parcă a avut rezerve faţă de actuala conducere a Rusiei, faţă de apucăturile dictatoriale ale lui Putin, în 2007 primeşte, de la însuşi Putin, Premiul de Stat al Rusiei, pentru literatură, şi aceasta în condiţiile în care scriitorul însuşi acorda un Premiu literar, menit să susţină tinerele talente. Devenise un simbol al energiei inepuizabile – de scriitor, de cetăţean... S-a stins din viaţă la 3 august 2008, în urma unei insuficienţe cardiace severe. A fost înmormîntat, cu binecuvîntarea Patriarhului Rusiei Alexie II, la cimitirul de la mănăstirea Donskoi din Moscova, loc de odihnă veşnică pe care şi-l alesese chiar scriitorul, testamentar.

...După revenirea sa în Rusia, în 1994, Aleksandr Soljeniţîn a fost recunoscut drept un clasic în viaţă, fiind adorat de zeci de milioane, solicitat mereu de intelectuali şi ţărani sau muncitori, de tineri şi de bătrîni. Se pare, însă, că cel mai mult era curtat şi solicitat de politicieni – de la preşedinţi, la guvernatori, lideri a tot felul de partide şi mişcări. În acelaşi timp însă, în toţi aceşti ani, influenţa lui asupra Rusiei elţîniene şi, ulterior, putiniene, nu poate fi nici pe departe comparată cu efectul pe care l-au avut asupra URSS, dar şi a Occidentului, operele sale O zi din viata lui Ivan Denisovici sau Arhipelagul GULAG. Nici chiar Soljeniţîn, cu toată recunoaşterea lui naţională şi mondială, cu creaţiile şi cu viaţa lui, nu a reuşit să devină o reală autoritate morală pentru naţiunea rusă post-sovietică. De vină nu a fost Soljeniţîn, a cărui sinceritate au pus-o la îndoială adversarii lui convinşi, dar foarte rar – admiratorii săi, susţinătorii părerilor lui politice, destul de controversate. De vină este însăşi naţiunea rusă şi conducătorii ei – de ieri şi de azi, poate chiar şi de mîine…

Opera lui Aleksandr Soljeniţîn a fost tălmăcită în numeroase limbi ale lumii, „ora de vîrf” a traducerilor fiind anii ‘70-’80 – în ţările din Occident, şi anii ‘90 – în ţările ce au scuturat jugul sovietic sau pe cel al comunismului de factură sovietică. Vom aminti unele titluri de cărţi de Soljeniţîn, ce au văzut lumina tiparului în română – cine nu a citit (încă) ceva de acest autor, nu are cum să ştie decît vag trecutul statului în care au trăit bunicii, părinţii noştri, dar în care mai trăim şi noi (încă...):

  • O zi din viaţa lui Ivan Denisovici. – Bucureşti: Ed. Quintus, 1991.
  • Pavilionul canceroşilor. – Bucureşti: Ed. Albatros Ed. Universal Dalsi, 1997.
  • Arhipelagul Gulag. 3 vol. – Bucureşti: Ed. Univers, 1998.
  • Viţelul şi stejarul. 2 vol. – Bucureşti: Ed. Humanitas, 2002.

În reviste de la Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara etc., i-au fost tipărite numeroase povestiri, eseuri, interviuri, precum şi „lecţia nobeliană” – prelegerea pe care a ţinut-o, în faţa Juriului, la Stockholm, cînd şi-a ridicat, totuşi, Premiul Nobel, acesta avînd pe atunci o valoare de circa 700 000 dolari SUA. La Chişinău a fost tipărit Sălaşul Matrionei („Matrionin dvor”), în versiunea românească a maestrului Vasile Vasilache.