Biblio Polis - Vol. 27 (2008) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
RECENZII ŞI CONSEMNĂRI / РЕЦЕНЗИИ И ЗАМЕТКИ / REVIEWS AND NOTES
Sergiu COGUT, lector universitar, UPS „Ion Creangă”
File scrise citeţ pentru universul „texistenţial” românesc

Cunoscutul critic literar şaptezecist, profesorul universitar doctor habilitat în filologie Al. Burlacu a bucurat recent mediul ştiinţific autohton, dar şi pe toţi acei captivaţi de frumosul mit al dragostei de carte, cu o nouă apariţie editorială, subtil intitulată Texistenţe. Vol. I. Drama zborului frânt.* Volumul a văzut lumina tiparului în anul 2007, la întreprinderea editorial-poligrafică „Elan Poligraf”, şi întruneşte 34 de studii dintre care majoritatea au fost publicate pe parcursul mai multor ani în diferite reviste din Republica Moldova şi din România, iar unele sunt inedite. Scrierile sunt grupate în două secţiuni: prima purtând titlul Cu dalta şi bliţul şi a doua – Ocheanul întors. Din cea dintâi fac parte eseuri unite cumva tematic: Drama zborului frânt, Beşleagă despre Beşleagă, Despre (t)existenţa lui Radu Petrescu şi Starea prozei basarabene în anii ’90. Ocheanul întors conţine alte 30 de demersuri critice, printre care remarcăm: Cu Ion Simuţ la un alt Rebreanu, Ion Ciocanu: orizonturile prozei „rurale”, Interpretările şi reinterpretările lui Nicolae Bileţchi, Anatol Gavrilov: structura stratiformă a operei literare, Ion Pop: imaginarul blagian, Eugen Lungu la raftul cu himere, Incursiunile lui Iulian Ciocan în proza basarabeană.

missing image file

Studiul Despre (t)existenţa lui Radu Petrescu, precedat de un motto ales din Jean Starobinski: „...Eu numesc aici privire mai puţin facultatea de a culege imagini, cît pe aceea de a stabili o relaţie”, este consacrat romanului Ocheanul întors, publicat de Radu Petrescu în 1977. Despre acesta criticul nostru afirmă că ar fi „[...] înainte de toate, un roman al privirii, cu un protagonist spectacular şi exemplar, dotat cu un «eu multiplu»”. Astfel, „intriga Ocheanului întors este una cumulativă între privirea introvertită şi privirea extravertită şi e concepută ca un ritual sau un voiaj gnoseologic”. La finele studiului, criticul subliniază că „Radu Petrescu instituie un tip nou de construcţie epică, ce îşi află în Ocheanul întors o argumentare subtilă. Este vorba despre tehnica simultaneităţii aplicată cu atâta rafinament în Matei Iliescu, care rămâne cel mai important text din tot ce a lăsat Radu Petrescu, roman ce are foarte multe afinităţi cu Lolita lui Vladimir Nabokov”.

În articolul Drama zborului frânt se susţine, pentru prima dată în critica noastră, că romanul lui Vl. Beşleagă Zbor frânt „se prezintă ca un permanent dialog de voci ale locutorilor”, Al. Burlacu aplicând astfel pentru întâia oară la analiza acestui roman teoria dialogismului datorată savantului rus Mihail Bahtin, aşa-numita teorie a polifonismului, atribuită la opera, mai exact, la personajele lui Dostoievski. De la M. Bahtin, se pare, este preluată şi ideea de „poetică hibridă”, exegetul de la Chişinău susţinînd că „Zbor frânt este un roman de tranziţie de la forma dorică la cea ionică, un roman cu o poetică hibridă”. Aşa stând lucrurile, „...prin rezumate ale evenimentelor, prin tehnica teleologică, prin forma închisă, inelară, prin modelul lumii răsturnate, Zbor frânt este un roman doric, iar prin nivelul aprecierii faptelor, prin multiplicarea punctelor de vedere, prin discontinuitate şi eşafodajul subiectului care nu coincide cu fabula, prin selectarea şi ordonarea materialului romanesc acesta are o natură ionică”.

În paginile studiului Cu Ion Simuţ la un alt Rebreanu, autorul face o prezentare a eseului monografic al acestui semeţ critic literar de la Bucureşti. Monografia se intitulează Rebreanu dincolo de realism şi Al. Burlacu, accentuând că „despre Liviu Rebreanu pare a se fi spus totul”, Ion Simuţ, iată, „vine să conteste această prezumţie. Redutabilul şi experimentatul revizionist îşi organizează observaţiile într-o structură clasică, punând în lumină «sensurile centripete» şi «sensurile centrifuge» ale realismului rebrenian”. Spre sfârşitul articolului, Al. Burlacu ne atrage atenţia că „ideea fundamentală pe care se bazează investigaţia lui I. Simuţ e că numai o mică parte din opera lui Rebreanu, cu proporţiile-i cunoscute, corespunde unei definiţii clasice a realismului: cele mai multe dintre nuvele, romanele Ion şi Răscoala. Desigur, aceasta e considerată partea cea mai valoroasă, împreună cu Pădurea spânzuraţilor. În cealaltă parte a operei, mult mai întinsă, există indubitabil, conform opiniilor criticului, o tehnică realistă evidentă, dar ea este pusă în slujba unor intenţii ce ies din perimetrul strict al realismului.”

Articolul Ion Ciocanu: orizonturile prozei „rurale” e consacrat volumului Rigorile şi splendorile prozei „rurale”. Studiu asupra creaţiei literare a lui Vasile Vasilache, apărut în anul 2000 şi pe care criticul nostru îl defineşte astfel: „Este un volum deplin sincronizat cu subiectele predilecte ale naratologiei de ultimă oră”. Astfel, Al. Burlacu apreciază (relativ) noua carte a dr. hab. prof. univ. Ion Ciocanu drept un „[studiu] bazat teoretic şi lucrat cu acribie”, care „ia în discuţie o literatură critică bogată, apărută în ultimul deceniu, demonstrând abilităţile criticului în interpretarea nuvelelor Izvodul zilei a patra, Elegie pentru Ana-Maria, Surâsul lui Vishnu. Îndeosebi se remarcă analiza multiaspectuală a romanului Povestea cu cocoşul roşu. Este partea cea mai consistentă a studiului, iar celelalte capitole, Un debut literar îndelungat şi temeinic, Nuvelistica de maturitate a lui Vasile Vasilache, Vasile Vasilache – traducător de proză „rurală”, Promotor al esteticului autentic, sunt redactate şi raportate la contextul relevării tehnicii narative şi ontologiei celui mai interesant roman al prozei rurale de la noi”, roman pe care noi, basarabenii, îl datorăm marelui prozator decedat recent, în luna iulie a anului curent. Chiar dacă face asemenea estimări favorabile, Al. Burlacu nu ezită să polemizeze cu reputatul critic, remarcând că „interesul exagerat” al lui Ion Ciocanu „pentru valorile etice ale romanului, insistenţa cu care se decelează conflictul dintre frumos şi util (care, repetăm, în nici un caz nu trebuie interpretat ca o dimensiune fundamentală a romanului) sunt argumente incontestabile în favoarea unei înţelegeri mai puţin satisfăcătoare, dacă încercăm să susţinem «depăşirea ruralismului»”. Dat fiind faptul că „opera lui V. Vasilache inspiră şi diversifică demersul critic al lui Ion Ciocanu”, Al. Burlacu solicită din partea acestuia noi relecturi în care versatul critic „să-şi «desăvârşească» scriitura printr-o receptare mai intimă cu natura unei opere cu adevărat originale şi, nu ne temem să afirmăm – inepuizabilă, odată cu înaintarea noastră în timp”.

Celălalt articol menţionat de noi, publicat iniţial în Literatura şi arta, nr. 10, 2007, şi intitulat Interpretările şi reinterpretările lui Nicolae Bileţchi, se deschide cu o afirmaţie, în opinia noastră, axiomatică: „Este un dat structural al unui critic autentic şi onest să-şi revadă demersurile şi opiniile în problemele procesului literar curent...” O altă aserţiune ce întăreşte această idee sună astfel: „E un fenomen normal într-o societate anormală ca un critic să treacă prin toate bolile literaturii” şi Nicolae Bileţchi, membru-corespondent al AŞM, prof. univ., după cum atestă Al. Burlacu, „a trecut prin mai multe boli şi rătăciri”. „Mai grav e – constată cu părere de rău criticul – că alţi confraţi de condei, împovăraţi de titluri academice, din păcate, n-au scăpat nici azi de bolile copilăriei”. E lăudabil însă, în opinia lui Al. Burlacu, că N. Bileţchi „îşi supune astăzi opera sa şi valorile literare unor revizuiri, reinterpretări salutare din perspectiva adevărului ştiinţific, a literarităţii, a paradigmei moderniste, demonstrând o dată în plus că proletcultismul nu a dat valori, că literatura realismului socialist este, în ultimă instanţă, o maculatură”. În articol sunt abordate demersurile lui N. Bileţchi „făcute mai ales de la ’90 încoace, pilduitoare prin sinceritate, pasiune şi deplină competenţă. Anume aceste demersuri, obiective şi uneori subtil polemice, mereu delicate şi echilibrate, care urmează a fi însumate într-un volum aparte, îl prezintă pe criticul literar într-o lumină nouă”.

Autorul acestui volum ni-l prezintă pe N. Bileţchi ca pe un adept al teoriei dialogismului, formulată şi vehiculată, după cum am mai amintit, de M. Bahtin, în tratatele sale. Astfel, Al. Burlacu e de părerea că „pline de idei şi analize noi sunt studiile [lui N. Bileţchi] despre opera lui Ion Druţă, dar şi Romanul basarabean între imperativele afirmării şi restricţiile integrării, Receptarea fenomenului basarabean de către cititorul român din dreapta Prutului, Socialul în literatură: avataruri şi adevăruri, în care N. Bileţchi dă o sinteză bine articulată privind evoluţia romanului basarabean în sec. XX, pune probleme şi meditează asupra soluţionării lor. Studiile acestea sunt penetrante, ele remarcă predilecţia constantă a criticului pentru poetica romanului, cronotopii lui, văzuţi dintr-o perspectivă dialogică”.

Merită o atenţie deosebită, în speranţa de a fi conştientizată de către destinatari, concluzia acestui articol, în care se evidenţiază că „Reinterpretările lui Nicolae Bileţchi sunt un exemplu molipsitor pentru noi prin curaj şi responsabilitatea spirituală, demnitate şi mândrie, prin tot ce au în ele frumos şi sfânt”.

Un alt adept al teoriei bahtiniene, precum şi al concepţiei marelui savant rus despre forma conţinutistă, este dr. hab. prof. univ. Anatol Gavrilov, a cărui monografie Conceptul de roman la G. Ibrăileanu şi structura stratiformă a operei literare este analizată în studiul Anatol Gavrilov: structura stratiformă a operei literare. În primul capitol al acestei valoroase lucrări, intitulat Opera literară ca structură stratiformă. Modele teoretice, autorul este, după cum consideră Al. Burlacu, „un filosof, un estetician şi un teoretician al fenomenului romanesc foarte bine dotat, un critic avizat al unor concepţii care au făcut epocă în istoria filosofiei, esteticii şi ştiinţei literare”. Sunt prezentate şi analizate următoarele modele teoretice: cel expus în lucrările filosofului şi esteticianului fenomenolog polonez Roman Ingarden, cel al teoreticienilor americani R. Wellek şi A. Warren; în sfârşit, autorul ne familiarizează şi cu modelul teoretic datorat filosofului şi esteticianului german Nicolas Hartmann. Aşadar, criticul Al. Burlacu menţionează despre primul şi ultimul model următoarele: „Modelul lui R. Ingarden este concurat de modelul lui N. Hartmann (Estetica), care identifică în structura operei literare şapte (opt) straturi. Hartmann şi-a creat un sistem filosofic numit «ontologia critică», blamând în repetate rânduri «ontologia fundamentală» a lui Heidegger”. Tot cu referire la acest model citim că el „este operaţional şi Anatol Gavrilov vine cu descoperirea romanului ca o suprastructură formată din microstructuri stratiforme, deschide noi perspective interpretative asupra imaginii artistice a omului în roman. Cele şapte straturi ale modelului lui Hartmann sunt foarte potrivite pentru analiza caracterului în roman. Despre primul strat (primele două straturi din modelul lui Ingarden reprezintă, de fapt, un singur strat) criticul concluzionează că în roman „evenimentele principale ale comunicării literare se produc nu în straturile limbii, ci în straturile mai adânci ale universului artistic, în acţiunile şi relaţiile personajelor şi în sfera ideilor despre viaţă.”

Cât despre Garabet Ibrăileanu, suntem atenţionaţi asupra faptului că, „oricât de paradoxal ar părea, dar despre sonoritatea cuvântului în proză, subliniază A. Gavrilov, scrie şi G. Ibrăileanu, conştient fiind că în poezie stratul sonor are o importanţă covârşitoare”, iar conceptul de roman al marelui critic român este investigat în 11 subcapitole trecute în revistă la sfîrşitul acestui studiu dedicat monografiei criticului şi teoreticianului literar A. Gavrilov.

Ion Pop: imaginarul blagian se axează pe volumul publicat în 1999 de către acest exeget al operei poetice blagiene şi intitulat Lucian Blaga. Universul liric. Ediţia a doua adăugită. După cum observă criticul Al. Burlacu, „ceea ce aduce fundamental nou Ion Pop în exegeza blagiană ţine de aspectele articulării universului imaginar, «al acelei mişcări structurante ce nu se lasă identificată imediat la suprafaţa textului»”. În acest volum autorul urmăreşte „subtil” ideea de a demonstra că opera marelui poet şi filosof este una organic articulată, fapt confirmat şi de cele trei secţiuni ale volumului analizat: 1. Ipostazele eului; 2. Figurile spaţiului; 3. Mythos şi logos, „iar coerenţa operei blagiene – susţine Al. Burlacu – este relevată sub trei aspecte fundamentale: 1) pornind de la – Cine vorbeşte în poezie? (şi nu ne gândim desigur la eul empiric al poetului); 2) privind felul cum se restructurează spaţiul imaginar, adică universul exterior la care se raportează subiectul liric şi 3) analiza limbajului care construieşte acest imaginar, adică raportul dintre subiectul rostitor şi rostirea însăşi”.

Articolul Eugen Lungu la raftul cu himere, prin însuşi titlul său, indică volumul pe marginea căruia autorul nostru şi-a propus să mediteze în cele aproape şase pagini de carte.

E vorba de Raftul cu himere, apărut în 2004, în colecţia Opera aperta, la Editura Ştiinţa, în care „Eugen Lungu dialoghează cu Adrian Marino, Nicolae Manolescu, Mihai Cimpoi, Alexei Marinat, Nicolai Costenco, George Meniuc, Vasile Coroban sau Simion Cibotaru. Despre ultimii doi reflectează în eseul Câtă literatură atâta critică”. Şi în continuare: „Nimeni de la noi nu a dat dovadă de atâta luciditate la interpretarea literaturii-erzaţ, cum o face criticul cu exponenţii laborioşi ai ideologiei în marş”. La ceea ce scrie criticul despre Vasile Coroban, văzut ca „primul exeget de la noi care refuză «provincialismul ca stare a gândirii, încercând desperate ieşiri spre o Europă greu accesibilă chiar şi prin cărţi»”, Al. Burlacu face o precizare ce nu trebuie trecută cu vederea: „Din păcate, E. Lungu uită de o lucrare fundamentală cum e Dimitrie Cantemir – scriitor umanist (1973), care rămâne şi azi o monografie sclipitoare prin erudiţie şi cu care putem intra în Europa”. În continuare însă autorul articolului adaugă o tristă constatare: „Desigur, monografia Romanul moldovenesc contemporan este o lucrare despre un fenomen inexistent.”

În opinia lui Al. Burlacu, „volumul Raftul cu himere se citeşte cu mare plăcere şi mult folos. Pentru noi este dificil – recunoaşte criticul – să evidenţiem unele compartimente. Superb e Sindromul duducăi de la Vaslui, dar şi: O coloană de tandreţe pentru Meniuc, Spune-mi ce citeşti ca să-ţi spun ce scrii, A fi în cultură,O literatură fără jurnal, Sec, despre cenzură, Postmodernismul la prezent plural, neîntârziind remarca asupra faptului că „O obsesie a lui Eugen Lungu rămâne refuzul provincialismului ilustrat prin postmodernism, care nu înseamnă automat şi cucerirea unui nou Parnas, dar e prima condiţie a competitivităţii unei literaturi”.

Ultimul text critic din cartea Texistenţe. Volumul I. Drama zborului frânt, asupra căruia ne vom opri, este cel intitulat Incursiunile lui Iulian Ciocan în proza basarabeană care, ca şi alte articole din acest volum, deja prin titlu ne familiarizează cu apariţia editorială analizată. Astfel, aici autorul îşi expune opiniile provocate de lectura atentă a Incursiunilor în proza basarabeană ale tânărului critic Iulian Ciocan, tipărite în 2004. Acestea sunt tratate de Al. Burlacu drept „nişte foiletoane caustice, uneori pline de sarcasm, alteori aparent neîngrijite, neordonate, de unde şi impresia că ar putea fi lecturate pe sărite, ca un articol de ziar la o cozerie literară”. Cunoscutul literat de asemenea susţine că „nuanţările se reduc, în discursul critic al lui Iulian Ciocan, la identificarea unor tehnici foarte la modă în romanul occidental, american sau latino-american, dar fără a insista, spre exemplu, asupra raportului dintre tehnica şi ontologia romanului, cum e firesc într-o analiză serioasă. Identificarea noilor tehnici e instructivă, iar un eşec artistic incontestabil este dat ca o mare achiziţie”. În acelaşi timp, „Reflecţiile despre proza lui Ion Druţă sunt – e de părere Al. Burlacu – pe alocuri excelente. Mai exact, observaţiile despre romanele lui Druţă sunt mult mai nuanţate în caracterizarea chintesenţei lor decât sinteza mozaicală cu sămănătoriştii şi postmoderniştii de modă nouă-veche. Poţi avea o sumedenie de critici şi reproşuri la modul cum sunt expuse analizele, dar nu şi la ceea ce spune criticul”.

Cu părere de rău, în această lucrare de valoare a dlui prof. Al Burlacu s-au strecurat câteva greşeli. Unele din acestea ţin de cei care au editat cartea. Dar sunt şi cazuri când citatele sunt prezentate confuz. De exemplu, în articolul despre opera lui N. Bileţchi, se afirmă că „sunt foarte productive opiniile criticului cu privire la încercările impresioniste ale unor literaţi basarabeni, la naturalismul unor romancieri, la neosămănătorismul lui Ion Druţă, despre care demonstrează cu argumente în mână că „opera lui se încadrează nu în aşa-zisa metodă a «realismului socialist», ci în cea a curentului sămănătorist”. Şi mai departe: „Prin viziunea acestui curent ea se şi cuvine studiată. Aprecierile efectuate prin prisma realismului socialist nu au putut duce la nişte concluzii care – azi vedem bine – vin în contradicţie cu spiritul operei”. Aceasta şi alte mici inexactităţi însă nu ştirbesc nivelul înalt şi importanţa estetică a lucrării analizate.

În concluzie, trebuie să menţionăm că lucrările, ideile profesorului Al. Burlacu îşi găsesc implementarea în memorabilele lui prelegeri în faţa studenţilor. E un profesor de înaltă cultură literară şi lingvistică, are o ţinută originală şi se bucură de mare autoritate printre tinerii studioşi.

Această carte a dlui prof. Al. Burlacu prezintă un real interes pentru profesorii de literatură română, pentru scriitori, critici şi teoreticieni literari, precum şi pentru studenţii-filologi, poate în primul rând pentru această categorie de potenţiali utilizatori. Specialiştii în domeniu sunt în aşteptarea publicării volumului al II-lea, a altor lucrări semnate de reputatul istoric şi critic literar.

*Burlacu, Alexandru / Alexandru Burlacu. Texistenţe. Vol. 1. Drama zborului frânt. – Chişinău: „Elan Poligrafic”, 2007. 250 p.