Biblio Polis - Vol. 27 (2008) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
LA ANIVERSARĂ / ГОДОВЩИНA / ANNIVERSARY
Vlad POHILĂ
„...Împătimită de vibraţia coloristică, de armonie, de echilibru, de texturi plastice”

Ceva de domeniul misticului s-a produs în existenţa unei copile din Basarabia în primii ani după al Doilea Război Mondial. Era spaimă şi oroare de cotropitori, era foamete, era mizerie pe toată linia şi se apropiau nopţile celea groaznice când oamenii erau „ridicaţi” şi duşi în vagoane de vite spre Ural, Kazahstan, Siberia, Extremul Orient. Tocmai în acele zile, aflarea la o mănăstire de maici a salvat-o pe acea copilă de deportare, căci părinţii, şi alte rude apropiate, au fost împinşi în „bou-vagoane”, fiind forţaţi să ia cel mai lung şi mai chinuitor Drum al pătimirilor noastre, ale celor aflaţi sub un regim barbar, inuman, la mijloc de secol XX, când Europa şi America puneau temelia unei vieţi civilizate, libere, ferite de teroare... Poate că acea accidentală aflare la mănăstirea Tabăra i-a asigurat fetişcanei la care ne vom referi în continuare şi o carieră impresionantă în lumea artelor? Căci toate sînt în voia Domnului, chiar şi destinul omului de talent.

Copila se numea, ca multe alte româncuţe, Elena. Astăzi e bine cunoscută ca Elena Bontea – pictoriţă, critic de artă, „o strălucită individualitate artistică [...], de prim-plan [...] dintre pictorii care s-au format în anii ‘60 ” (Ada Zevin).

S-a născut la 10 noiembrie 1933 (conform altor surse – 1936), în com. Drăgăneşti, jud. Bălţi. Face Şcoala Republicană de Arte Plastice Ilia Repin (1952-1957; actualmente – Colegiul de arte Alexandru Plămădeală). Îşi continuă studiile la Facultatea de istoria şi studiul (teoria) artei, din cadrul Institutului de Arte Frumoase Ilia Repin din Leningrad (Sankt Petersburg), a cărui licenţiată devine în 1966. (În prezent, această prestigioasă instituţie se numeşte Academia de Arte Frumoase a Rusiei).

Este colaborator ştiinţific la Muzeul de Arte Plastice din Chişinău (1957-1967), apoi profesoară la Şcoala Republicană de pictură pentru copii Alexei Şciusev (1968-1972; azi Liceul de arte plastice Igor Vieru). În ambele ipostaze s-a arătat ca excelentă cunoscătoare a istoriei şi rosturilor artei – ruse, din Basarabia şi din întreg spaţiul românesc, din Europa de Vest – dezvăluindu-le şi altora. Astfel, la Şcoala de pictură Al. Şciusev preda unor copii talentaţi, veniţi cu precădere din satele basarabene, selectaţi prin concurs, sau trimişi cu recomandările unor profesori din şcoli incomplete de cultură generală, adeseori însă depistaţi de chiar profesori sau pictori de la Chişinău. Dintre acei discipoli mulţi au ajuns peste ani artişti plastici de seamă, unii amintindu-şi cu recunoştinţă de buna şi atotştiutoarea lor profesoară.

Totuşi, adevărata vocaţie şi satisfacţie sufletească Elena Bontea le-a găsit în pictură; oricum, acesta e segmentul de traiectorie a vieţii pe care s-a produs plenar şi cel mai frumos. Lucrează preponderent în ulei (pe pânză, pe carton), realizând pictură de şevalet în diverse genuri; are şi lucrări în ulei, aluminiu, bronz pe carton (Crini de august, Bujori în vază); a făcut schiţe, crochiuri, dar şi lucrări finisate în tuş, peniţă, acuarelă, creion, tempera-hârtie; în sfârşit, vom menţiona cel puţin un goblen memorabil: Luceafărul (1979).

Sub aspectul genurilor („speciilor”, „grupurilor”) picturale, creaţia Elenei Bontea s-ar preta relativ uşor unor clasificări de tip tradiţional, „clasic”, chiar dacă în unele cazuri există interferenţe derutante. S-a impus în arta portretului: Mireasă din Camenca (1967), Arhitect georgian (1968), Dan (1972), Femeie în roşu, Olga Rudacova (1980), Amintiri, amintiri... (1981), Portretul unei tinere (1985) etc. Un loc distinct în acest compartiment revine unui Autoportret (1985); la fel, pe o linie mai aparte se situează portretele unor scriitori: Liviu Damian, Ion Vatamanu, Grigore Vieru, Andrei Burac, Arhip Cibotaru...

Poate şi mai mult decât în portret s-a putut manifesta în realizarea unor naturi- moarte: Natură statică pe un covor vechi (1964), Natură statică cu floarea-soarelui (1965), Sticle în bar (1975), Natură statică cu fructe (1980), Natură statică cu rodii (1982), Natură statică cu fructe şi floarea-soarelui (1984), Natură statică cu cactus (1984), Natură statică cu scoică (1985), Natură statică cu migdal (1985), Natură statică cu flori în vază (1990) ş.a.

A scris cineva că Elena Bontea ar fi o „pictoriţă de flori” şi nu credem că a greşit. Floarea-soarelui este prezentă încă în unele lucrări de la debuturi (de ex., în una din 1964); ulterior se face simţită o predilecţie pentru crini şi bujori, alte flori, inclusiv pentru buchete: Crini portocalii (1967), Crini de august (1986), Crini regali (1999); Bujori în vază (1988), Bujori (1989), Bujori albi (1996); Buchet de cale (1976), Buchet de astre (1985), Buchet alb (1998). Întru câtva aparte se situează tabloul Crizanteme albe şi cu totul singulară ni se pare lucrarea Cârciumărese (1991). „Afiliate” florilor ar fi peisajele Elenei Bontea, mai puţine, dar care fac o dovadă clară a unei metamorfoze în ascensiune în evoluţia artistei: de la un realism „blând”, aproape că fotografic (Peisaj la mănăstirea Tabăra, 1957), prin cultivarea unui cvasistil specific pop-art-ei, prin căutări de sinteze abstractizate (Cântec de toamnă, 1984; Peisaj din Gurzuf, Crimeea, 1990), până la găsirea unor soluţii la cota împlinirilor picturale cele mai relevante (Peisaj. Interferenţe, 1995). (Aici am alătura şi unele picturi ţinând de alte genuri, cu impresionante „accente abstracţioniste”, missing image file
Elena Bontea.
Autoportret. 1985
inclusiv cubiste: Sticle în bar, Motive populare, Revelaţie (1990), Metamorfoză (2004). Ar fi de menţionat şi picturile inspirate de schimbarea anotimpurilor: Iarna, Elegie (1985) ş.a. O prezentare a creaţiei pictoriţei ar fi incompletă fără a se aminti şi de compoziţiile ei tematice de mari dimensiuni: Decretul despre pământ (1970), Malanca – teatru popular (1973), Tragedia de la Drăgăneşti (1974-1975), Bucuria muncii (1975), Balada „Mioriţa” (1977), Călătorie în basm (1981), Cântecul toamnei (1984) etc.

Unele tablouri de E. Bontea se pretează mai greu clasificărilor la care am recurs până aici. Bunăoară, lucrările: Mireasă din Camenca (1967) Malanca (1972), Balada „Mioriţa” (1977), Ritual de nuntă (jucatul zestrei) la Camenca (1987), Luceafărul (1989) etc. s-ar încadra anevoie pe o singură linie – fie aceasta tematică, fie ea de specie / gen. Cu o doză de risc, cu o marjă largă de convenţional, le-am putea califica drept „etno-filozofice”.

Deşi a făcut studii ruseşti (la Petersburg, dar şi la Chişinău – anterior), deşi a trăit decenii la rând într-o ambianţă rusificată (şi) din punct de vedere spiritual, într-un mediu în genere ostil identităţii sale etnice şi culturale, potrivit unei judicioase observaţii, „interesul ei [al Elenei Bontea] faţă de problemele legate de expresia figurativă şi faţă de moştenirea spirituală a culturii naţionale a fost mereu alimentat de contactele cu artiştii din România, la început prin intermediul cărţilor şi revistelor [de artă], apoi prin călătorii şi participări active la taberele de creaţie” (dr. în studiul artelor Ludmila Toma). Nu poate fi vorba de nişte ecouri, nici de anumite reminiscenţe sau „amprente” (cu atât mai puţin – de influenţe), şi totuşi, găsim (sau intuim) în unele picturi de Elena Bontea câte o „umbră tutelară” – fie din Nicolae Grigorescu (în unele portrete), fie din Ion Andreescu (peisaje), fie din Ştefan Luchian sau Dumitru Ghiaţă (flori, dar nu numai), până la Ion Ţuculescu (unele lucrări din cele categorisite de noi ca „etno-filozofice”, în Goblen). „Umbrele” acestea „tutelare” par a se lăsa uneori şi peste culorile din pânzele Elenei Bontea, cromatica fiind, în opinia criticului de artă dr. Vladimir Bulat, una din virtuţile ei relevante. Menţionând că are „un stil al său propriu împlinit din chiar anii în care se vorbea intens despre existenţa, la Chişinău, a unei „şcoli moldoveneşti de pictură”, astfel încât, „alături de Ada Zevin, Valentina Rusu-Ciobanu, Ludmila Ţoncev, Inessa Ţîpin, Sergiu Galben, Dimităr Peicev, Sergiu Cuciuc ş.a.”, situându-se ”într-o generaţie foarte compactă, inventivă, temerară în preferinţa pentru autoritatea absolută a cromaticii”, Vl. Bulat identifică în personalitatea Elenei Bontea „un artist împătimit de vibraţia coloristică, de armonie, de echilibru, de textri plastice”, pentru care „orice pretext este bun pentru experienţe cromatice”.

Creaţia Elenei Bontea a beneficiat, de-a lungul anilor, de mai multe calificări: de la acuzaţii de „formalism” burghez până la epitete pe cât de elogioase, pe atât de judicioase. Vom reţine câteva aprecieri de ultimă oră, ce ni se par şi justificate, şi relevante: „pictură sfioasă”, „suavă”; marcată de un „extaz latent” (Vl. Bulat). Se poate întrezări în picturile ei o puritate, o armonie, o gingăşie, o ritmicitate etc. – calităţi incontestabil proprii mai curând poeziei, celei alese, de factură simbolistă ori expresionistă. Nu e întâmplător faptul că despre creaţia Elenei Bontea au scris inspirat şi precis unii scriitori (Mihai Cimpoi, Dumitru Ciobanu, Vlad Zbârciog), cu deosebire poeţi: Emil Loteanu, Vitalie Tulnic, Leo Butnaru, Efraim Bauh... În stil simbolisto-expresionist Elena Bontea este şi o „rebelă”, o „non-conformistă”; şi din acest motiv, abia de a fost amintit numele ei în cele 8 (opt!) volume ale Enciclopediei sovietice moldoveneşti (1970-1978), iar prima expoziţie personală şi-a putut-o organiza târziu de tot – abia la finele anului 1985. Această premieră a coincis cu anii de relativă liberalizare a sistemului politic din URSS, care i-a priit şi artistei noastre: peste un an organizează o nouă expoziţie personală la Chişinău (1986), în 1988 are un vernisaj „peste mări şi ţări”, la Bamako (statul Mali din Africa de Vest). În 1995 expune la Neusiedler, în Austria, apoi din nou la Chişinău (1996, 2007). A participat la mai multe expoziţii de grup: în România, Algeria, Japonia, Polonia, Bulgaria, Germania etc.

Lucrări de Elena Bontea se află în colecţiile Muzeului Naţional de Artă al Moldovei, ale Fondului UAP, Muzeului Literaturii Române „M. Kogălniceanu” din Chişinău; în colecţii particulare – la Chişinău, Bucureşti, în Rusia, în diferite ţări europene, în Israel, SUA. Unele tablouri de-ale dânsei, remarcabile, se aflau în colecţia particulară a poetului şi regizorului de film E. Loteanu, care a scris şi un tulburător eseu despre creaţia Elenei Bontea, surprinzând încă în 1968 harul ieşit din comun al pictoriţei. Este membră a Uniunii Artiştilor Plastici din Moldova (1965); laureată a Premiului tineretului din Moldova (1987), a Premiului Naţional al R. Moldova (1996). Maestru în Artă (2001), deţine ordinul Gloria Muncii, medalia Meritul Civic (1996), Premiul pentru Excelenţă al UAP (2001).

Vlad POHILĂ