Biblio Polis - Vol. 27 (2008) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
ESEU / ЭССЭ / ESSAY
Vlad POHILĂ
Modelul (multiplu) Tomas Venclova la Chişinău,
Ne-a vizitat unul dintre cei mai mari poeţi ai contemporaneităţii

Dacă e să căutăm o justificare, apoi vina cade pe seama vacanţei: era vară (13 august!), era o vreme splendidă, care scoate oamenii din case, îmbiindu-i să meargă la mare, la munte... Oricum, e regretabil că vizita la Chişinău a unui dintre cei mai mari poeţi ai contemporaneităţii a trecut aproape că neobservată. În treacăt fie spus, asemenea discreţie e pe placul protagonistului nostru: Tomas Venclova, poet, eseist, profesor universitar, filozof, disident – lituanian, forţat de împrejurări să emigreze (oricît ar părea de bizar, dar aceasta e formula potrivită) în SUA.

Pentru a se înţelege anvergura personalităţii lui, vom aminti că în mediile literare T. Venclova este comparat cu grecul Konstantinos Kavafis (1863-1933), cu Wyston Hugh Auden (poet şi dramaturg american de origine engleză, 1907-1973), cu Joseph Brodski (poet şi eseist evreu din Rusia, emigrat în SUA, laureat al Premiului Nobel, 1940-1996), cu Czeslaw Milosz (poet polon de origine lituaniană, laureat al Premiului Nobel, 1911-2004). Sînt nişte creatori extrem de diferiţi, dar cu certitudine foarte valoroşi, importanţi pentru evoluţiile poeziei contemporane de pe mapamond. De altfel, cu J. Brodski şi cu Cz. Milosz T. Venclova a avut strînse legături personale şi de creaţie. Pe ambii i-a cunoscut înainte de a-şi părăsi patria: încă prin 1966, cu recomandarea Annei Ahmatova, se apropie de tînărul poet Iosif Brodski, din Leningradul de atunci; cu Cz. Milosz a scris în colaborare unele articole, inclusiv un eseu devenit notoriu, Vilniusul ca mod de viaţă spirituală. Ulterior, în primii ani de emigraţie, a beneficiat de sprijinul lor, mai tîrziu le-a tradus opera în lituaniană; la rîndul lor, aceştia i-au tălmăcit poeme şi eseuri – în rusă, respectiv, în polonă, apoi în engleză şi franceză; şi Brodski, şi Milosz au dedicat lui T. Venclova (iar prin el – şi Lituaniei) mai multe poezii şi eseuri. În critica rusă, de după 1991, T. Venclova este adeseori numit „Un Joseph Brodski al Lituaniei”. Iată însă că recent am citit şi o comparaţie sau, de vreţi – o definiţie tocmai inversă, ori inversată: că Joseph Brodski ar fi un Tomas Venclova al Rusiei. Precizez că am citit aşa ceva nu oriunde, ci în revista Ex-libris / Sredi knig – un superb supliment săptămînal, consacrat cărţii, lecturii, literaturii, al prestigiosului cotidian Nezavisimaia Gazeta din Moscova.

Să le luăm însă pe rînd. Ar fi nedrept, totuşi, să afirmăm că a fost neglijată vizita lui Tomas Venclova în Basarabia (pentru că a mers şi la Orhei, apoi şi la sud, în Bolgrad, de unde era originară maică-sa, descendentă a unei dinastii nobiliare lituano-polone). Mai mult, sosirea la Chişinău a marelui scriitor a fost anticipată, prin publicarea în Literatura şi arta, a unui ciclu de versuri, traducerea lor, ca şi prezentarea autorului aparţinînd lui Ion Hadârcă. Despre aflarea lui T. Venclova aici – mai exact, despre întîlnirea sa cu cititorii, în sala de lectură de la Sediul Central al BM „B.P. Hasdeu” –, au relatat cel puţin două publicaţii de real prestigiu de la noi, Timpul şi Jurnal de Chişinău, Jurnalul... inserînd şi un excelent interviu, pe care i l-a „smuls” lituanianului poeta şi eseista Irina Nechit.

missing image file
Vilnius

Bine cunoscut şi foarte mult apreciat în patria sa, Lituania, Tomas Venclova este tradus în circa 30 limbi, devenind un nume de referinţă al poeziei şi eseisticii contemporane, deosebit de popular – precizez, mai ales în cercurile literar-estetice, căci nu are un scris general accesibil – în ţări ca Polonia, Rusia, Letonia, Estonia, Suedia, Finlanda, Franţa, Germania, Marea Britanie, SUA etc. În română i-au fost traduse şi publicate, în reviste gen Lettre Internationale, unele eseuri – din cele considerate cîndva antisovietice, precum şi unele scrieri culturologice. Am căutat în cîteva portaluri româneşti informaţii despre T. Venclova şi am găsit vreo două numai, inclusiv una despre Zilele Lituaniei la faimosul Tîrg de carte de la Frankfurt pe Main. La acest eveniment cultural „au participat, în octombrie 2002, preşedintele lituanian Valdas Adamkus, scriitorii Ricardas Gavelis, Jurga Ivanauskaite, Jurgis Kuncinas, iar ca invitaţi de onoare – celebrii exilaţi Tomas Venclova şi Jonas Mekas”. Atît...

Personal, am auzit de Tomas Venclova încă pe la mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut, tocmai cînd se afla în plină disidenţă şi despre el relatau aproape că zilnic posturile de radio „inamice”: Europa Liberă, Vocea Americii, BBC, Deutsche Welle – Unda germană, Radio Vatican, ba chiar şi Kohl Israel (Vocea Israelului) şi Radio Tirana. Peste ani, graţie unei familiarizări mai largi cu Lituania, cu limba, cultura şi istoria lituanienilor, am stăruit să-l cunosc mai îndeaproape şi pe acest scriitor, iar prin extensiune – şi opera tatălui său, Antanas Venclova.

Tatăl şi fiul: acelaşi nume, opţiuni diferite

Dacă un scriitor mare oferă sau prezintă – pentru potenţialii săi admiratori sau chiar simpli cititori – un model, apoi, în Tomas Venclova vom găsi, concomitent, cîteva modele, astea aflîndu-se într-o insolită şi energică competiţie. „Lăuntric”, adică cu referire exclusivă la Lituania, el este un exemplu elocvent de locuitor al Vilniusului, din valul postbelic. Şi care-i treaba? se vor întreba, pe drept nedumeriţi, contrariaţi, aici, unii cititori. Scriitorul s-a născut la 11 septembrie 1937 (observaţi? nu de mult Tomas Venclova a împlinit 71 de ani), în oraşul-port Klaipeda, cunoscut pe atunci mai ales ca Memel, şi disputat îndelung de germani, francezi şi ruşi. Însă după cel de al Doilea Război mondial părinţii săi se stabilesc la Vilnius, astfel contribuind la re-lituanizarea acestui oraş, populat în proporţie absolut majoritară de evrei, polonezi şi „tutejsze” – lituanieni (poate şi unii bieloruşi) polonizaţi. Dacă în 1940, curînd după invadarea de către Armata Roşie a Lituaniei, cînd Vilniusul ia locul capitalei „burgheze”, Kaunas, lituanienii abia de alcătuiau trei la sută din populaţia noii capitale, deja în anii ’70 ai sec. XX ponderea lor se ridică, spectaculos, la 40 de procente, iar în prezent lituanienii formează cam 60 la sută din locuitorii acestui superb oraş.

Privit şi „lăuntric”, şi „din exterior”, T. Venclova oferă un exemplu mai puţin obişnuit de relaţie tată-fiu. În istoriile mai sumare sau în trecerile în revistă ale literaturii lituaniene, tatăl şi fiul Venclova de obicei sînt amintiţi alături... (A se vedea, în acest context, şi eseul nostru În Ţara basmelor total fantastice, consacrat literaturii şi culturii lituaniene // BiblioPolis, nr. 2, 2007, p. 95-97). La Vilnius există şi o casă-muzeu, după 1991 numită „a familiei de scriitori Venclova”. Realitatea este, însă, alta: tatăl şi fiul Venclova s-au aflat alături prea puţin – şi temporal, şi spiritual.

Scriitorul, traducătorul şi omul politic Antanas Venclova (1906-1971) a fost din tinereţe un simpatizant al aspiraţiilor de stînga, în anii ’30 redactînd revista Trecias frontas („Al treilea front”), care promova realismul în literatură şi doctrina echităţii sociale prin victoria supremaţiei (nu a dictaturii) celor ce muncesc (nu obligatoriu a proletariatului). Vom menţiona că această revistă, ca şi gruparea de scriitori cu aceeaşi denumire, „sponsorizate”, cică, de Moscova, poate chiar de odiosul Komintern, nu au avut un impact cît de cît semnificativ în evoluţia literaturii lituaniene. Oricum, în perioada interbelică Trecias frontas încerca să facă opoziţie revistei, respectiv, grupării literare simbolist-expresioniste Keturi vejai („Patru vînturi”), astea din urmă lăsînd o urmă adîncă în viaţa literară din epocă, avînd repercusiuni şi pentru deceniile următoare. Cu rezervele de rigoare, putem face o paralelă între aceste publicaţii / cercuri literare din Lituania şi Contemporanul / gruparea lui C. Dobrogeanu-Gherea versus Convorbiri literare / Junimea şi Titu Maiorescu din istoria noastră literară.

În negurosul an 1940, A. Venclova devine membru al „Seimului (parlamentului) popular”, făcut după reţetele Moscovei şi care decide incorporarea „benevolă” a Lituaniei în URSS. (Pe acelaşi drum al unei fatale rătăciri a mers încă un scriitor lituanian, prozator de real talent, Petras Cvirka, inclus cîndva la noi şi în manualele şcolare, cu povestirile Privighetoarea şi Cocoşei de alviţă, comparabile cu unele nuvele ale lui Grigore Adam). În anii de război a fost ministru al educaţiei, în 1950 scrie imnul Lituaniei sovietizate, iar în 1952 devine laureat al Premiului „Stalin” – pentru nişte poeme missing image file
Klaipeda
gen Ţara mea de Em. Bucov, Pohoarnele de B. Istru sau Cîntecul zorilor de G. Meniuc – adevărate mostre ale penibilei decadenţe literare de croială sovietică. Vom menţiona că în 1959 lui A. Venclova i se acordă şi Premiul de Stat al Lituaniei, pentru romanul Ziua de naştere, despre destinul intelectualităţii naţionale în primii ani de ocupaţie sovietică, scriere în care nu mai domină starea de euforie, de jubilare nestăvilită, stupidă, falsă, ridicolă.

Invadarea Ungariei rebele, în 1956, de către trupele sovietice, l-a făcut pe Tomas să vadă cu alţi ochi şi „intrarea” patriei sale, în 1940, apoi în 1944, în componenţa URSS, eveniment în care, după cum am amintit mai sus, se implicase plenar şi tatăl său. Ruptura dintre fiu şi tată s-a produs în anii de studenţie ai lui Tomas, trecuţi la Facultatea de Litere a Universităţii din Vilnius, al cărei licenţiat devine în 1960, la specialitatea lituanistica. Menţionăm aici că e la mijloc un specific al Lituaniei – la Litere, în cadrul Universităţii, nu se studiază pur şi simplu limba şi literatura (lituaniană, clasică – latină şi elenă, germană, engleză, franceză, rusă, polonă...), dar şi istoria, cultura, particularităţile etnice şi geo-politice ale respectivelor popoare. După facultate, Tomas Venclova debutează „cuminte” cu publicistică, mai mult (para)ştiinţifică decît literară, chiar şi titlurile primelor sale cărţi demonstrînd acest spirit cuviincios: Raketos, planetos ir mes („Rachete, planete şi noi”, 1962), Golemas, arba dirbtinis zmogus: pokalbiai apie kibernetika („Golem sau omul artificial: convorbiri despre cibernetică”, 1965). În 1972 tipăreşte primul volum liric, Kalbos zenklas („Semnele vorbirii”), prin care captează de-a binelea atenţia criticilor şi a iubitorilor de poezie. Ar fi avut, mai curînd, o frumoasă carieră literară în Lituania dacă îşi tempera repulsia faţă de comunism şi faţă de ocupaţia sovietică. Însă nu avea cum să-şi oprească aceste porniri, chiar dacă ele erau diametral opuse opţiunilor din tinereţe ale tatălui său şi făceau părinţilor un mare deserviciu. Între timp, sovieticii îi dau încă o lecţie de trezire a conştiinţei – prin invadarea Ceho-Slovaciei, tancurile ruseşti fiind secundate de cele a încă patru aliaţi din lagărul socialist (printre care însă nu se regăsea şi România). În 1975 aderă la mişcarea disidentă Grupul Helsinki, foarte curînd, graţie fermităţii şi intransigenţei sale înscriindu-se într-o glorioasă listă, alături de acad. A. Saharov, V. Şciaranski, N. Gorbanevskaia etc. din URSS, sau Adam Michnik din Polonia, Vaclav Havel din Ceho-Slovacia, Paul Goma din România ş.a. Colaborează clandestin (şi ilegal) la prestigioase reviste ale exilului şi disidenţei polone precum Kultura („Cultura”) şi Zeszyty literackie („Caiete literare”) din Paris, la diverse publicaţii eterodoxe lituaniene, este un favorit al Cronicii evenimentelor curente – buletinul disidenţilor ruşi.

Felul cum percepea T. Venclova comunismul şi regimul sovinetic atunci, prin 1975-1977, se vede cu toată limpezimea în memoriul său trimis la conducerea Partidului comunist din Lituania. Cităm doar un alineat din acest memoriu: „Ideologia comunistă îmi este cu desăvîrşire străină şi o găsesc greşită. Dominaţia ei a adus ţării mele numeroase nenorociri. Barierele puse în faţa accesului la informaţie, represiunile la care sînt supuşi cei ce văd altfel lucrurile, împing societatea noastră spre stagnare – fatală nu numai pentru cultură, dar şi pentru statul însuşi. Nu sînt în stare să schimb ceva. Unicul lucru pe care mă simt obligat să-l fac, în această situaţie, este de a-mi expune sincer opiniile.”

Nu e de mirare că un asemenea „om sovietic” a fost lăsat să plece în SUA şi să rămînă acolo; de fapt, organele represive sovietice i-au permis să plece peste Ocean tocmai pentru a se debarasa mai simplu de un „element nociv, periculos” ca el. Revenind la relaţia tată-fiu, în cazul Venclova e de menţionat că ruptura dintre ei a fost una în plan ideologic, doctrinar, nu şi / sau mai puţin sentimental. Se pare că fiul şi-a menajat tatăl căci, deşi se distanţase categoric de comunism încă din studenţie, şi-a intensificat activitatea antisovietică după moartea acestuia, astfel încît trauma cauzată de Tomas în casa părintească a fost una mai curînd simbolică. Nici vorbă de gesturi spectaculoase, cu atît mai puţin scandaloase în această ruptură – cum s-a întîmplat, în situaţii similare, printre unii disidenţi evrei, ruşi sau ucraineni din URSS –, ceea ce mi se pare remarcabil şi specific culturii lituaniene. Ceva similar s-a întîmplat în Estonia: profesoara de jurnalism de la Universitatea din Tartu, Marju Lauristin, s-a distanţat categoric de tatăl ei, implicat în sovietizarea patriei (din cîte ştiu, ruptura, aici, s-a produs chiar la sugestia, dacă nu la rugămintea părinţilor). La fel şi în Georgia, unde Zviad Gamsahurdia, militant de seamă pentru renaşterea naţională a gruzinilor, s-a desprins ireversibil, şi pe cont propriu, de comoditatea dulce pe care i-o asigurase regimul sovietic tatălui său, scriitorul Konstantine Gamsahurdia.

Peste Ocean, cu Lituania în suflet

În SUA T. Venclova a avut o evoluţie frumoasă. La începuturi, ca orice alt emigrant, a trebuit să presteze cele mai diferite munci, ca să se impună, în cele din urmă, ca profesor, apoi şi ca poet, eseist, filozof, lider de opinie. A fost, desigur, un excelent consultant în materie de sovietologie, punînd la dispoziţia persoanelor sau cercurilor interesate un vast material despre viaţa reală din URSS. La Universitatea din Yale predă şi în prezent mai multe cursuri, cele mai importante fiind despre poezia rusă (Epoca Puşkin, „Veacul de argint” al literaturii ruse), apoi şi despre literatura polonă; mai ţine prelegeri şi meditaţii de limbă, literatură, istorie şi spiritualitate lituaniană. Polonezii s-au dovedit a fi cei mai recunoscători faţă de eforturile lui T. Venclova în a le propaga limba, literatura, cultura şi istoria – în Lituania, în SUA, dar şi în lume. Astfel, celebrul scriitor şi profesor lituanian din America este Doctor Honoris Causa al faimoasei Universităţi Iagellone de la Cracovia, precum şi a încă două universităţi polone, din Lublin şi din Torun. Deşi în America a fost, este, efectiv un răsfăţat, T. Venclova nu s-a lăsat niciodată de Lituania, nu a dat uitării nicicînd patria. Printre subiecte ce par (de fapt, şi sînt) majore pentru existenţa sa de intelectual în SUA – spiritualitatea rusă şi cea polonă – tematica lituaniană este o prezenţă continuă, vie, palpitantă în scrierile lui T. Venclova. Chiar şi într-un poem despre Dublinul lui James Joyce T. Venclova pune în evidenţă un lituanian, şi nu pur şi simplu, ci pentru a-şi arăta neliniştea pentru proporţiile in crescendo ale părăsirii patriei de către unii conaţionali de ai săi, după 1991.

Una dintre primele cărţi publicate în America, la Chicago, se intitulează Lietuva pasaulyje, adică „Lituania în lume”, însăşi denumirea trădînd intenţia autorului de a preciza şi de a populariza, o dată în plus, bunul nume al ţării sale. Remarcabile sînt cărţile lui T. Venclova dedicate capitalei lituaniene, din cîte ştiu, are trei lucrări cu acest subiect. Una, intitulată cît se poate de banal, Vilnius [ghidul oraşului], 2002, este o istorie a capitalei lituaniene, complementată de o descriere amănunţită a peisajului actual al acestei urbe, autorul dovedindu-se a fi o călăuză competentă şi binevoitoare prin străzi, stradele, pieţe, grădini publice, curţi, biserici, muzee, monumente şi alte locuri de interes sporit. Ghidul Vilniusului a fost tradus în circa 20 de limbi, inclusiv în japoneză şi în chiar idiomul artificial esperanto, suportînd cîteva ediţii în lituaniană. Autorul se mîndreşte, şi pe bună dreptate, că lucrarea sa a devenit un veritabil best-seller, menţinîndu-se cap de listă în topul celor mai solicitate cărţi în librăriile şi bibliotecile Lituaniei, devansînd, în acest sens, pînă şi volumele despre Harry Potter. missing image file
Universitatea Yale din New Haven
Un recenzent a comparat această carte a poetului lituanian cu un ghid al Lisabonei, scris de poetul modernist portughez Fernando Pessoa (1888-1935) şi care s-a bucurat de o deosebită popularitate în epocă. M-am gîndit la vreun scriitor român, autor al unui ghid al Bucureştilor sau Iaşilor, Clujului, Timişoarei... Poate şi este, dar mi-o fi scăpat. Cît priveşte Chişinăul nostru, mi-am amintit de scrierile lui Gh. Bezviconi, de albumul monografic al lui Lică Sainciuc, însă cu certitudine nu s-a găsit încă un literat care să dedice capitalei basarabene o scriere de tipul unui ghid al oraşului. Deocamdată. Titlul altei cărţi, cu acelaşi subiect, de T. Venclova – Vilniaus vardai (2006) s-ar traduce mot-à-mot ca „Numele Vilniusului”, însă acesta conţine ideea de „Nume de personalităţi notorii, care au vreo legătură, tangenţe cu Vilniusul”. Aflîndu-se la intersecţia Occidentului cu Orientul, capitala lituaniană a atras, cu diferite prilejuri, în cele mai insolite împrejurări, multe personalităţi redutabile, dintre care se detaşează figura lui Napoleon Bonaparte, urmat de alţi suverani poloni, suedezi, ruşi, prusaci, austrieci etc. Este impresionantă şi lista personalităţilor literar-artistice care au trecut pe străzile Vilniusului: Goethe, Kant, Stendhal, Mérimée; scriitorii polonezi Adam Mickiewicz, Juliusz Slowacki, Cyprian Norwid, Boleslaw Prus, Wladyslaw Reymont, Cz. Milosz, Zbigniew Herbert; F. Dostoievski, numeroşi poeţi ruşi (F. Tiutcev, Anna Ahmatova, K. Balmont, V. Briusov, O. Mandelstam, J. Brodski...); Enrico Caruso, Feodor Şaliapin, Edith Piaf, Marc Chagal şi încă atîţia alţii. (Eminescu s-a aflat nu prea departe de Vilnius: mergînd „pe urmele lui Kant”, a ajuns la Knigsberg, pe atunci Prusia Orientală, dar mai înainte aici fusese „Lituania Mică”; şi în prezent lituanienii numesc fostul Knigsberg german / actualul Kaliningrad rus – Karaliauciai, adică, în traducere din lituaniană, „oraş domnesc”). Particularitatea acestei scrieri a lui T. Venclova rezidă în faptul că autorul ei nu a trecut cu vederea nici aflarea la Vilnius a unor „personalităţi negative” precum Kutuzov, Dzerjinski sau Goebbels.

Cărţile sale, toate sub semnul unor exigenţe majore

Peste Ocean, Tomas Venclova a editat o serie de cărţi de reală valoare – şi estetică, şi cognitivă, şi bibliofilă. Dintre acestea amintim volumul Tekstas apie tekstus („Text despre texte”, 1985), cuprinzînd analize prin prismă semiotică; apoi culegerea de versuri şi traduceri din alţi poeţi Pasnekesys ziema („Vorbind pămîntului”, 1990), o monografie despre scriitorul polonez Aleksander Wat (1996), cărţile de eseuri şi critică literară Winter Dialogue (1997) şi Forms of Hope (1999). După 1991, la Vilnius i-au fost tipărite cîteva cărţi concepute în SUA: Vilties formos („Formele speranţei” – eseuri, 1991), Reginys is alejos („Vedere dinspre alee”, versuri, 1998), Rinktine („Scrieri alese”, 1999), Manau, kad...: Pakalbiai su Tomu Venclova („Mie, cînd îmi vine... – Dialoguri cu T. Venclova”, 2000), Ligi Lietuvos 10000 kilometru („La 10000 de kilometri de Lituania”, eseuri, 2003) ş.a. În context, vom menţiona şi cele mai semnificative volume editate în două limbi în care T. Venclova este cel mai mult citit. Astfel, în rusă i-au apărut cărţile: Sobesedniki na piru: stat’i o russkoi literature („Interlocutori la un ospăţ: articole despre literatura rusă”, Vilnius, 1997), Granionyi vozduh („Aer şlefuit”, poezii, Moscova, 2002), Stat’i o Brodskom („Articole despre [Joseph] Brodski”, Moscova, 2005), Negativ belizny („Negativul albului”, poeme, Moscova, 2008). În polonă, la Cracovia, au văzut lumina tiparului monografia despre A. Wat (1997), volumele Eseje. Publicystyka. Pogranicze („Eseuri. Publicistică. Scrieri din zona de frontieră”, 2001), Niezniszczalny rytm („Ritmuri nedistruse”, poeme, 2002).

Mai e de subliniat că în „perioada pur americană” (din 1977 pînă prin 1991, de cînd a prins a veni tot mai des în Polonia, apoi şi în Lituania, după ce a redobîndit cetăţenia ţării sale natale), T. Venclova
s-a impus şi ca un traducător de seamă, în special de poezie. Astfel, a tălmăcit în lituaniană din poeţii ruşi A. Ahmatova, B. Pasternak, O. Mandelstam, J. Brodski ş.a., din lirica şi eseistica polonezului Cz. Milosz, poeme ale americanului R. Frost. A transpus versuri de W.H. Auden şi T.S. Eliot, remarcabili poeţi anglo-americani şi, cu totul surprinzător – a făcut să vorbească în lituaniană Florile răului şi alte poeme de Charles Baudelaire. Această listă impresionantă de nume celebre ale literaturii universale contemporane te duce cu gîndul la un număr spectaculos de creaţii poetice tălmăcite. În realitate, T. Venclova a tradus circa 400 de poeme – mult, şi totuşi, relativ puţin. De altfel, nici poezii nu a scris prea multe faimosul scriitor disident: circa 600 de titluri, de-a lungul a vreo cinci decenii. Totuşi, într-un volum antologic, sau „canonic”, după cum îl numeşte chiar T. Venclova, în curs de apariţie la Vilnius, a adunat 196 de poeme. După cum s-a confesat în interviuri, T. Venclova scrie poemele „dintr-o răsuflare”, însă rodul inspiraţiei sale explozive îl şlefuieşte pe urmă săptămîni la rînd. Astfel încît, desigur, el nu rezistă la vreo comparaţie cu unii „fabricanţi” de versuri de la noi sau de aiurea, care bombardează redacţiile, dacă nu zilnic, apoi cu certitudine săptămînal, dacă nu cu poezioare apoi cu reflecţii sau compilaţii autocalificate ca „eseuri”. În această ordine de idei, Tomas Venclova ne pune la dispoziţie şi un model de exigenţă faţă de textul poetic, dar şi de atitudine pioasă faţă de harul poetic, faţă de inspiraţia şi truda autorului liric, convins fiind – conform unei afirmaţii făcute într-un interviu – că „trebuie să meriţi a te numi poet” şi că nici pe departe nu merită acest înalt calificativ orice născocitor de rînduri rimate sau de frînturi de gînd înşirate în vers alb. Printre altele, poetul lituanian nu scrie versuri albe decît foarte rar. Nu acceptă postmodernismul literar care în patria sa are o expresie preponderent suprarealist-dadaistă, dar nici nu se războieşte cu adepţii acestei tendinţe (trecătoare, consideră T. Venclova), avînd chiar şi un prieten apropiat printre poeţii modernişti de la Vilnius – Aidas Marcenas. Din colegii de generaţie îl preţuieşte mult pe Justinas Marcinkevičius – şi pentru talent, dar şi pentru că nu i-a întors spatele cînd T. Venclova se afla în dizgraţie.

Prin ceea ce a investigat, a scris, a tradus şi a promovat în străinătate, Tomas Venclova oferă încă un model distinct: de abordare a relaţiei (sau dilemei) naţional – global(ist), universal, internaţional, cosmopolit. Repet: avînd acolo, peste Ocean, apoi şi în Europa de Vest, o ascensiune de invidiat, fiind un intelectual eminamente laborios şi perseverent, dar şi un răsfăţat al destinului, el nu s-a lăsat vrăjit de splendorile străinătăţii, patria sa, Lituania, aflîndu-se mereu în prim-planul preocupărilor şi trăirilor sale. La fel, şi limba maternă: chiar dacă cunoaşte foarte bine engleza, polona, rusa, şi relativ mai modest – franceza, germana, alte cîteva limbi moderne, plus latina şi greaca veche, versurile le scrie exclusiv în lituaniană. Este curios, dar şi edificator felul în care percepe T. Venclova patriotismul. Astfel, într-un interviu acordat revistei polone Tygodnik powszechny el afirmă că „dragostea de patrie se demonstrează cel mai bine prin muncă şi prin însuşi modul de viaţă pe care-l duci [...]”; „patriotismul, dragostea de patrie comportă o mare responsabilitate”.

Plăcerea de a comunica, bucuria de a citi

Tomas Venclova s-a dovedit a fi un interlocutor extrem de agreabil, predispus la dialog, la discuţii, dornic de vorbă, cum am zice noi. Această faţetă a personalităţii sale s-a învederat cu pregnanţă în cele două ore petrecute la întîlnirea cu cititorii de la BM „B.P. Hasdeu”, dar şi mai mult, poate, în cadrul unei întrevederi strict intelectuale oferită de Ambasada Lituaniei la Chişinău, în imediata vecinătate a bisericii Ciuflea. Poetul şi profesorul lituaniano-american a declarat tranşant, la începutul manifestării din Sala de lectură a Sediului Central al BM: ştiu că, venind la Chişinău, am ajuns pe pămînt românesc, cum este românesc şi Nordul Bucovinei, şi Sudul Basarabiei, cu Bolgradul, pentru care păstrez o acută senzaţie sentimentală. La fel, ne-a spus că ştie bine, încă de pe cînd se afla în URSS, că noi, basarabenii, vorbim limba română. Într-un cadru mai intim, pe o terasă din curtea Ambasadei lituaniene, a abordat mai larg „subiectul românesc”, făcînd unele emoţionante pentru nou mărturii. De pildă, că l-a cunoscut personal şi a comunicat, în cîteva circumstanţe faste, cu Mircea Eliade, a cărui operă o cunoaşte, cu deosebire pe cea ştiinţifică, filozofică. A citit şi din scrierile lui Emil Cioran, iar dramaturgia lui Eugen Ionescu se înscrie într-o listă a lecturilor sale preferate. A mai citit – fie în polonă, fie în rusă – din Tristan Tzara, B. Fundoianu, Ion Barbu, Nichita Stănescu, cîte ceva din marii noştri clasici Eminescu şi Caragiale. Cînd a văzut pe coperta cărţii mele un fragment fotografic din „Masa tăcerii” a exclamat: „Ah, Brâncuşi...” – perfect româneşte, nu „Branchiuz” – franţuzeşte, sau altfel, cum o fi pronunţînd anglo-americanii. Înainte de a ajunge la Chişinău vizitase Bucureştii şi alte obiective din România, inclusiv Tîrgu-Jiu, baştina genialului nostru sculptor, şi mănăstirile din nordul Moldovei istorice.

Cînd i s-au pus întrebări despre patria sa, a evidenţiat problema plecării lituanienilor în alte ţări. Neliniştea poetului, la acest capitol, transpare şi în multe interviuri, ba chiar şi în unele poezii de ale sale. Vom preciza, în context, că lituanienii nu merg la munci, nici la studii în Rusia, ci numai în ţări în care standardul de viaţă este cu mult mai înalt decît cel din Lituania: Irlanda, Marea Britanie, Suedia, Norvegia, Canada. Conform unor date statistice de la Vilnius, numărul lituanienilor emigraţi după 1991 oscilează între 150 000 şi 300 000 – la o populaţie de circa 3,5 milioane. Oricare ar fi această cifră, ea nu poate creşte spectaculos, dramatic: sondajele de ultimă oră arată că doar 5-7 la sută din tinerii lituanieni doresc să facă o carieră în străinătate. Pentru comparaţie, amintim că sondajele de la noi ne sugerează că 80-90 la sută din basarabeni ar pleca oriunde îi duc ochii...

Ca scriitor, om de ştiinţă şi de cultură, dar şi ca reprezentant, vrednic fiu al unei naţiuni nu prea numeroase, T. Venclova este firesc preocupat şi de soarta cărţii, scrisului, lecturii acum, în epoca internetului. În discuţiile particulare, cînd s-a abordat acest subiect, marele lituanian de peste Ocean s-a arătat destul de optimist. Revenind la eseurile şi interviurile sale, mi-am dat seama că optimismul său are o motivaţie, fiind clădit pe o abordare, o viziune ce merită a fi reţinută. Iată ce afirmă acest om de vastă cultură, un intelectual doldora de lecturi, pentru care plăcerea de a comunica şi bucuria de a citi sînt nişte dimensiuni foarte apropiate de arta scrisului: „Da, acum poţi citi o carte şi în internet şi unii, se vede, citesc şi acolo cărţi. Tinerii, se spune, citesc în prezent puţin. Însă aşa li se părea oamenilor şi în secolele trecute. Să nu uităm: dacă cineva nu citeşte la 20 de ani, el poate începe a citi la 30 de ani. Şi încă ceva: în genere, nu se citeşte prea mult, iar cărţile serioase se scriu pentru un cerc relativ îngust de oameni. Însă, în opinia mea, acest cerc, raportat la numărul total de populaţie, a fost aproximativ acelaşi în ultimele secole, de cînd lectura a devenit o preocupare cumva generalizată. Or, această stare de lucruri face ca literatura să aibă un rost, o raţiune de a fi... scrisă.”

Ştiind ce cărţi minunate a scris T. Venclova despre Vilnius, mi-l imaginam ca pe un „fan” exclusiv al acestui oraş mitic al lituanienilor. Mitul Vilniusului a luat proporţii în perioada interbelică, atunci cînd capitala provizorie a Lituaniei independente se afla la Kaunas, Vilniusul şi împrejurimile sale fiind anexate Poloniei. S-a dovedit însă că Tomas Venclova este un îndrăgostit şi de „capitala burgheză”, de Kaunas, despre care plănuieşte să scrie barem un eseu mai amplu, dacă nu o carte întreagă. Mi-a spus că Muzeul Ciurlionis, unde se păstrează tablourile acestui genial pictor şi compozitor, se află într-o stare bună, beneficiind de aceeaşi dragoste a lituanienilor, care m-a impresionat adînc în anii cînd mergeam adeseori în Lituania, pînă la prăbuşirea imperiului relelor. De la Tomas Venclova am aflat însă şi o veste mai tristă: că la Kaunas, pe strada principală – Laisves Aleja (Aleea Libertăţii) – nu mai este cabaretul Tulipe („Laleaua”), unde se aduna în anii ’30 ai sec. XX boema lituaniană şi unde cîntase cîndva sau Edith Piaf, sau Marlen Dietrich, dar poate chiar şi una, şi alta... Prin anii ’70-’80 Laleaua din Kaunas era un loc formidabil pentru agrement şi pentru discuţii pe orice teme, căci păstra un aer distinct al unei epoci libere, pînă şi strada unde se afla, Aleea Libertăţii, predispunea la o degajare a discuţiilor şi trăirilor... Acum, iată, acel formidabil restaurant, cu valoare cultural-istorică, a căzut victimă a unor granguri locali ai businessului care doresc nu numai afaceri prospere, dar şi un sediu ce i-ar inspira la desfăşurarea cît mai sigură a îndeletnicirilor. Fără să vreau, mi-am amintit de „Casa Herţa”, alias fostul edificiu al Muzeului de Arte, de pe bdul Ştefan cel Mare... Or, cine cunoaşte şi iubeşte mai mult Chişinăul vechi va completa imediat acest cap de listă cu numeroase alte monumente arhitectonice, devenite pradă uşoară, ieftină, a poftelor unor businessmeni şi chiar politicieni de la noi.

În istoria spiritualităţii lituaniene, Tomas Venclova – creatorul din exil, nu este nici pe departe o figură singulară. Şi-au legat destinul de străinătate cel puţin încă doi poeţi notorii: Oskaras Milasius (cunoscut mai ales ca Oscar Vladislav de Lubicz Milosz, 1877-1939) şi Jurgis Baltrusaitis, savanţii Jurgis Baltrusaitis Jr., Maria Gimbutas (Marija Gimbutene, în scrierea lituaniană) şi regizorul de film Jonas Mekas (n. 1922). Oskaras Milasius a fost ambasador al Lituaniei interbelice la Paris, iar Jurgis Baltrusaitis (1873-1944) a deţinut aceeaşi demnitate, în acelaşi timp – la Moscova. Aşadar, putem găsi o explicaţie a faptului că primul s-a impus mai ales prin poezii scrise în franceză, iar cel de al doilea a adoptat rusa ca limbă de emanare a inspiraţiei lirice. Jurgis Baltrusaitis-fiul (1903-1988), stabilit în Franţa, a elaborat excelentele sale studii de istorie şi filozofie a artei în franceză, iar Maria Gimbutas, trăitoare în America (un timp s-a aflat în preajma lui Mircea Eliade, cu care a avut şi o bună colaborare), este cunoscută ca autoare de originale tratate de culturologie şi etnologie scrise în engleză. Şi doar Jonas Mekas, stabilit încă în 1949 în SUA, a creat într-un limbaj universal – al cinematografiei, excelînd în filmul de avangardă: şi documentar, şi în cel „numit” narativ. Tomas Venclova, o ştim deja, dar o repetăm cu plăcere: scrie poezie exclusiv în limba maternă, a tradus mari poeţi ai lumii în lituaniană, iar tematic ţara natală rămîne în centrul eseurilor sale, chiar şi atunci cînd trebuie să le redacteze în engleză, polonă sau rusă. Şi pentru aceasta îmi este deosebit de drag Tomas Venclova şi, recunosc, am trăit o reală bucurie sufletească, o inefabilă satisfacţie intelectuală pentru că am avut prilejul să-l ascult, ba să şi discut cu dînsul.

Sincere mulţumiri celor care l-au adus la Chişinău pe Tomas Venclova: Excelenţa Sa Ambasadorul Lituaniei la Chişinău dr. Vytautas Zalys (printre altele – doctor în istorie), şi poetul Ion Hadârcă. Bun prieten al BM, Ion Hadârcă a avut inspirata iniţiativă de a organiza nu în altă parte, ci la Sediul Central al BM, o întîlnire a cititorilor cu marele poet, eseist, traducător, profesor lituanian din SUA. Întîlnirea a inclus o extrem de captivantă prelegere a protagonistului, apoi un recital de poezie – un poem în lituaniană şi mai multe în rusă, citite de T. Venclova, după care Ion Hadârcă ne-a citit versuri vencloviene în traducere românească; în fine, a fost şi un dialog al oaspetelui cu publicul din sală. Tomas Venclova a fost plăcut surprins să afle că patronul nostru spiritual, B.P. Hasdeu, avea rădăcini nobiliare polono-lituane şi că printre multiplele sale preocupări se regăsea şi subiectul raporturilor istorice dintre români şi lituanieni, ca şi anumite aspecte grăitoare ale unei enigmatice, încă, apropieri sau chiar comunităţi lingvistice şi etnologice româno-lituaniene. Această manifestare, mai complicată decît altele şi din motivul că avea în centrul atenţiei o personalitate complexă a literaturii şi culturii contemporane, ce sfidează frontierele şi barierele de tot soiul, a fost moderată de dna dr. Lidia Kulikovski, într-un perfect duet cu Ion Hadârcă. Nu au cutezat să vorbească prea mulţi pe marginea prelegerii şi recitalului liric ale lui Tomas Venclova, dar, cum se zice, mai bine mai puţini, dar mai bine. Veridicitatea şi înţelepciunea acestei maxime populare au demonstrat-o poetul, dramaturgul şi eseistul Andrei Burac, scriitorul şi traducătorul Leo Butnaru, poeta şi publicista Irina Nechit, posibil şi subsemnatul.

missing image file
Dr. Lidia Kulikovski,
Tomas Venclova, Ion Hadârcă...

La o distanţă în timp de numai o lună, ne dăm seama că întîlnirea cu marele poet, eseist, traducător, fostul disident în URSS, acum profesor în SUA – Tomas Venclova – a devenit deja o filă de istorie literară. Poate chiar ceva mai mult: o contribuţie inedită pentru analele confluenţelor româno-lituaniene, iar mai larg şi mai racordat la evoluţiile din lume – şi un sincer prinos multiculturalităţii.