Biblio Polis - Vol. 27 (2008) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
ESEU / ЭССЭ / ESSAY
Ionel CĂPIŢĂ
Naşul spre lumină

Nu ştiu cum să vă spun şi să nu greşesc, dar aşa îmi pare mie că despre Nicolae Dabija şi-au dat cu părerea cam mulţi, poate chiar prea mulţi şi au croit-o care cu peniţa, care cu guriţa, cum le-a venit în minte şi la socoteală. Unii au aşternut pe hârtie, fără prihană şi cu modestie cuvântul drag şi adevărat despre acest mare român al timpurilor noastre zbuciumate, dotat cu deosebit har şi înţelepciune, şi au făcut-o ca să ştie toată lumea ce cred ei despre acest contemporan al nostru, exprimându-şi
respectul şi admiraţia, alţii i-au cântat şi-i mai cântă ditirambi cu un scop oarecare... Fără doar şi poate, s-au găsit, se găsesc de-ajuns şi de rămas şi dintre acei care, în fel şi chip, au căutat, caută şi, cu siguranţă, vor căuta să-l defăimeze, tot cu un scop bine determinat şi să-l prezinte Neamului cum n-a fost, nu-i şi, cred, nici nu va fi în veac Nicolae Dabija. Şi-apoi mă mai gândesc că, dacă unii scriu, cunoscându-i viaţa şi opera de-a binelea, iar alţii doar din auzite şi năzărite despre tribunul nostru poet, publicist, traducător, om politic, cam de ce, fiind şi eu unul dintre contemporanii lui N. Dabija, n-aş scrie măcar ceva din ceea ce ştiu despre acest om foarte popular în zilele noastre, cu care am schimbat nu o dată câte-o pereche de vorbe cu tâlc, ne-am strâns câte o mână caldă şi ne-am uitat neşovăielnic unul altuia ţintă în ochi?! Că, la o adică, aşa e: ori cu unul mai mult, ori cu altul mai puţin, care a scris sau mai scrie despre Nicolae Dabija, – e cam tot acolo.

Însă n-ar fi rău, totuşi, să se ştie şi altceva: şi eu, ca şi atâţia alţii, nu cunosc toate cele adevărate, neinventate despre înzestratul nostru cărturar, dar, la sigur, ceea ce nu-i minciună, e că Nicolae Dabija merge cu picioarele pe pământ şi fără aere de mare om. De fapt, el nici nu-i prea mare la stat. De-atâta poate, N. Dabija nu se uită de sus la oameni. Şi nici mic de statură nu-i.
E taman în rând cu lumea. E bine făcut. Să-l
vezi... Are şi un mers al lui... cam apăsat. E puţin adus înainte, când o ia mai la pas. Că-i el, îl cunoşti dintr-o mie... Poartă pleată lungă. De-o viaţă. Freza şi-o dă nu chiar peste cap, ci cam pe la o parte. Părul şi-l retează la spate, până a-i acoperi umerii. Ba mai e şi sprâncenat. Are ochi bătători la ochi, mari ca de vultur. Deştepţi şi nefăţarnici. Şi netemuţi. Ca bărbat, e frumos, dar nu bate la ochi în societate. E mai ca toţi. Este însă de-ajuns să deschidă gura că deodată se evidenţiază dintre ceilalţi. Are o vorbă aleasă, clară şi cumpătată, alteori asemeni unui trăsnet, o vorbă spusă la ţanc, nelipsită de prestanţă şi demnitate. Şi exprimă nişte gânduri cu întorsături şi final neaşteptat. E doldora de perle, culese din arhive, din biblioteci, dar şi de-acasă. Ba încă mai e plin cu vârf şi apăsat de istorioare, întâmplate chiar cu el, de acelea – una mai dihai ca alta şi, când mi ţi le aranjează ca mărgelele pe aţă, e de-o dragoste să-l tot asculţi. Dar n-o-ntinde mult cu voroava. Şi, al naibii nu ştiu cum, o suceşte şi sfârşeşte taman când mai tare te-a încălzit şi ai poftă de a te lua şi tu cu el la vorbă.

Să-l vezi, nu doar să-l auzi, cu cât haz, povesteşte, bunăoară, despre plecarea lui cu Grigore Vieru la Alba Iulia şi cum n-au mai ajuns, decât până la Iaşi, unde au fost asaltaţi să participe aici, nu în capitala Unirii, la festivităţile prilejuite de Ziua Naţională a României; zic, să-l auzi şi să-l missing image file vezi cum le potriveşte imitând cele întâmplate, zău n-ai spune că Nicolae Dabija nu e şi un adevărat actor, dat prin para focului. Ce mai la deal la vale?! Talentu-i talent. Artist şi punctum! Da cu cât umor te-anină în mrejele bunei dispoziţii?! Cu ce mai vorbe de duh îţi cuprinde fiinţa?... Pe unde cu umor mai delicat, pe unde cu umor mai iutişor, pe unde cu aluzii şi pe toate le face cu înţelesuri pline de-nţeles...

Dar şi Doamne fereşte să ajungi să te atace el cu puterea lui de cunoaştere a lucrurilor şi pe de-asupra încă – cu sarcasmul lui tăios! Mai bine zi – să te ferească Dumnezeu! Te iau fiorii, chiar şi atunci, când vezi ce ravagii mai face Nicolae Dabija printre nătărăii de tot soiul – mincinoşi, falsificatori ai istoriei şi ai adevărului ştiinţific, printre vânzători de Ţară şi Neam, slugoi, lichele, mafioţi, printre bădărani şi criminali, lingăi şi carierişti, pocnindu-i, fără ocoliş şi fără cruţare, cum mai bine, drept în numele Tatălui!

Uneori, citind ce dă maestrul la iveală despre răufăcători, netrebnici şi atâţia hoţi în lege, te ia groaza şi, fără să vrei, te întrebi: cum de nu se teme omul ăsta să le tulbure liniştea şi huzurul ghiftuiţilor călăi, înarmaţi până în dinţi?! Şi uite că nu-i mare în stat, şi fizic nu e atât de mult, şi fără pază de corp se poartă, şi de neînvins cu măciuca nu e, dar neînfricat se vede că este. Şi tăcut e, când nu-l întreabă, şi de ajutor e când ai nevoie, dar şi bătăios cuvânt găseşte, mai ales când îl calci pe bătătură, când se împroaşcă cu noroi peste Neam, peste lumina adevărului, peste demnitate...

Pot doar să mă bucur că n-am simţit pe spinarea mea tăişul vorbelor sale şi nu l-am aflat pe nimeni altul să sângere din acest motiv, cât timp acela îşi caută de nevoile lui...

Aşa a fost că am stăruit să nu-l prea supăr cu toate fleacurile, dând năvală pe uşa redacţiei ce o conduce de ani şi ani. Şi, poate că niciodată nu i-aş fi trecut pragul, la Literatura şi arta, dacă într-o bună zi nu m-ar fi ascultat ce i-am împărtăşit la întâmplare, prins la o răscruce de drum, dacă nu m-ar fi îndemnat să aştern pe hârtie ceea ce i-am povestit şi să-i aduc materialul la redacţie. Mare însă mi-a fost mirarea când am văzut că el n-a glumit, precum, recunosc, mă gândeam într-o doară, ci una-două, a luat şi a publicat ceea ce i-am prezentat şi, spre bucuria mea, fără a schimba ceva după bunul său plac. Asta, zău, m-a încurajat. Şi trebuie s-o spun cu deosebit respect: Nicolae Dabija a fost primul, care cu Literatura şi arta lui nu mi-a schimonosit stilul şi nici gândul nu mi l-a sucit altfel, decum l-am aşternut. A lăsat omul să fiu aşa cum sunt. Cu felul meu de a mă exprima. Aşa m-a îndemnat şi m-a încurajat să merg în picioare pe strada Scrisului. El, Nicolae Dabija.

De fapt, până la acea discuţie fugară şi de pomină, întreţinută ocazional în stradă, cam hăt după ai mei 40 de ani, mai nimic până atunci n-am scris pentru cuvântul tipărit în presă, decât te miri ce în revista Moldova, pe când era redactor-şef al acesteia ministrul omeniei Mihail Gheorghe Cibotaru, deoarece nu mi-a plăcut niciodată să-l rog pe vreun şefuleţ comunist, care se vedea numai pe sine, să-l rog să mă fericească cu ceva de-al meu în publicaţia ,,sa”... Păcat doar că n-a fost să fie să vorbim de la suflet la suflet ceva-ceva mai înainte... Ce-i drept, mi-am dat seama că şi Nicolae Dabija se uită la sine, dar spre deosebire de atâţia şi atâţia, se uită la sine, dar îl vede şi pe altul. Dovadă e că m-a văzut şi pe mine. Şi nu doar numai pe mine. Ba mi-a oferit cu mult respect şi paginile săptămânalului... Şi-apoi cum să nu crezi că omul acesta are ce are cu Ochiul al treilea?

Poate de-atâta n-am putut tăinui de el nici poezia ce-am picurat-o prin ani pe hârtie, odată cu lacrima de bucurie şi cea de durere, şi pe care o doseam de văzul lumii... Şi aici, uite când? – într-un târziu, tot Nicolae Dabija mi-a fost naşul. Spre lumină. La 50 de ani. S-a încumetat omul să mă boteze, când de mult trecusem de vârsta lui Hristos şi când alţii de mult mă ,,îngropaseră”.

Cum se vede, iubirea e nemurirea. Iar Nicolae Dabija pururi va trăi, căci ştie a iubi... Neamul şi Ţara. Să trăiască! El, naşul meu... Al generaţiei de azi, al generaţiilor ce vin.