Biblio Polis - Vol. 27 (2008) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
EDITORIAL / ПЕРЕДОВАЯ СТАТЬЯ / EDITORIAL
Vlad POHILĂ
Aărarea biblioteciiI

De mai mulţi ani, cu mult înainte de lansarea BiblioPolis-ului, adun materiale conţinînd tot felul de fapte, cifre, date, întîmplări curioase, toate legate de trecutul şi prezentul bibliotecilor. Într-o simbolică mapă, astfel, s-au îngrămădit zeci şi zeci de tăieturi din ziare şi reviste, mai recent – şi pagini listate din internet. Încercînd să fac o anumită ordine în această pestriţă „adunare biblio-factologică”, am dedus fără greş că cele mai multe materiale au un conţinut nu numai cognitiv, dar şi preponderent pozitiv, încurajator, optimist. Aşadar, despre biblioteci se scrie în genere de bine, or, aceasta nu e nici pe de departe o regulă. Cu deosebire în ultimul timp, colecţia de care vă vorbesc a prins a se completa tot mai des cu informaţii ce trebuie calificate ca negative, poate chiar alarmante. Despre unele fapte de acest fel, din viaţa bibliotecilor din unele ţări, am scris şi cu alte ocazii. Revin la acest subiect şi acum, începînd cu un caz ce ar putea fi calificat ca distractiv, amuzant, haios... dacă nu ar fi, pînă la urmă, şi trist. Anticipînd lucrurile, voi preciza că istoria pe care ţin să v-o relatez are totuşi un final fericit, un happy-end – ca să recurg la un termen din domeniul cinematografiei (şi, parţial, al literaturii, de exemplu, al romanelor poliţiste).

De altfel, însăşi „povestea” aceasta are un iz de roman poliţist. Aşadar, odată... (nu de mult), patroana unei firme comerciale a acţionat în judecată o bibliotecă pentru... zgomotul ce vine de acolo, din bibliotecă adică. Subliniem că biblioteca în cauză se află la parterul unei clădiri istorice, în timp ce firma ocupă trei etaje deasupra. Zgomotul care a constituit obiectul dosarului judiciar s-a produs într-o seară (într-o singură seară!); ce-i drept, peste o limită a decenţei urbane, adică pînă pe la vreo 23.30. Instanţa judecătorească a respins acuzaţia ca fiind neîntemeiată, sugerînd părţilor aflate în conflict să rezolve „problema” pe cale amiabilă, paşnică, „la mica înţelegere”. Atunci firma a repetat acţiunea în judecată, specificînd că este deranjată în genere de zgomotul pe care-l produc vizitatorii bibliotecii – zilnic, la orice oră. Judecata respingînd din nou acuzaţiile, peste o habă acea firma a depus o nouă cerere, în care învinuia biblioteca deja de alt păcat, şi anume: că de la parter, adică de la bibliotecă, „urcă” la birourile firmei şoareci şi şobolani... Oamenii legii au solicitat Sanepid-ului să se descurce de unde apar şi cum urcă sus rozătoarele, instituţia sanitară stabilind că acestea vin dintr-o clădire vecină, în care se afla un restaurant oriental, în curs de renovare, dar provizoriu părăsit. Curînd instanţa a închis definitiv dosarul, intuind în pretenţiile firmei comerciale ceva mai mult decît o banală grijă pentru comoditatea angajaţilor săi: patroana, şefa lor, ar fi preferat să nu aibă un vecin ca biblioteca, iar în definitiv – să intre în posesia spaţiului ocupat de această instituţie de cultură.

Nu aş fi relatat cu lux de amănunte despre acest fapt, dacă nu aş fi fost impresionat de fermitatea judecăţii în a apăra biblioteca, nu pur şi simplu de a-i face dreptate. Acum e locul să vă spun că întîmplarea a avut loc într-o ţară civilizată, al cărei popor are un vechi şi constant cult al cărţii: Lituania, şi mai exact, în capitala lituaniană, Vilnius. Aşa se procedează, în genere,
în lumea civilizată, deşi, nu este pădure fără uscături. Bunăoară, într-o ţară vecină (şi cu adevărat prietenă Lituaniei, avînd în vedere frăţia etnică şi lingvistică a acestor două popoare) – Letonia – cultul cărţii nu este mai puţin apreciabil decît în Lituania, Polonia, Estonia, Finlanda, Suedia sau alte state din nordul Europei. Cu toate astea, de trei ani deja, guvernul de la Riga nu aprobă bugetul necesar pentru construirea Castelului Soarelui – aşa a fost numit acolo noul sediu al Bibliotecii Naţionale. În pofida argumentelor prezentate de doamna ministru al culturii, sfidînd sprijinul masiv al majorităţii absolute a intelectualităţii naţionale, Guvernul leton respinge proiectul pe motiv că ar fi prea costisitor: circa 400 mln lati, adică 800 mln dolari SUA ori aproximativ 600 mln euro.

Totuşi, cazuri din acestea – acuzaţia că o bibliotecă „ar produce zgomot şi şobolani” sau tergiversarea realizării unui proiect de Bibliotecă Naţională – sînt mai curînd izolate, nişte excepţii în lumea liberă şi (cît de cît) prosperă: acolo, atît poporul, cît şi conducătorii apără, ocrotesc, cinstesc bibliotecile. Ceea ce nu se poate spune despre statele aflate în tranziţia post-comunistă. Bunăoară, în fosta „mumă a comunismului”, în Rusia, se merge pe linia unei crase discriminări a bibliotecilor situate în alte localităţi decît marile centre politice, economice şi culturale Moscova şi Petersburg. Frapează, în Rusia, şi decalajul greu imaginabil, discrepanţa penibilă, deosebirile prea de tot mari în schema de remunerare: un bibliotecar cu aceleaşi studii, vechime, grad de evaluare profesională primeşte în regiunea Leningrad (Petersburg) aproape de două ori mai puţin decît un coleg de al său din regiunea Moscova, iar acelaşi bibliotecar din Ekaterinburg (munţii Ural, frontiera naturală dintre Europa şi Asia), Irkutsk (Siberia) sau din Vladivostok (Extremul Orient) are un salariu de trei, cinci, respectiv opt ori mai mic decît în capitală. Şi dacă bibliotecile din capitalele republicilor sau ale regiunilor se descurcă, totuşi, cele raionale au fost trecute în categoria instituţiilor „lipsite de perspectivă” – de altfel, ca şi multe localităţi situate mai departe decît amintitele centre. Esenţa acestei tragedii o va înţelege în toată amploarea ei oricine se va uita mai atent la harta Rusiei, cu întinderile ei copleşitoare, cu distanţe greu, dacă nu imposibil de străbătut. Şi mai bine va percepe această dramă cel care a avut ocazia să viziteze Rusia: tocmai oraşele mai mici, care în urma unei industrializări excesive, nesăbuite, au substituit satele risipite prin stepe, prin tundră şi taiga, aceste localităţi mai păstrează tradiţiile sănătoase ale ruşilor, aici au mai rămas intelectuali sincer pasionaţi de cultură, inclusiv de carte. Ceea ce nu se mai poate spune despre metropolele „burghezificate”, „occidentalizate” în stil pur rusesc, adică de-a-ndoaselea, prin preluarea a tot ce e mai rău, mai dezmăţat, mai putred din SUA şi din Europa de Vest.

În Bielorusia, unde preşedintele statului şi KGB-ul decid totul pentru toţi, ei taie şi spînzură în orice domeniu – de la munca la uzina de tractoare pînă la accesul la calculatoare (internet) –, bibliotecile „mici”, adică din provincie, au trecut printr-o dureroasă comasare, cele ale comunităţilor fiind strîmtorate în beneficiul instituţiilor bibliotecare de pe lîngă întreprinderi sau alte unităţi economice de stat. Bibliotecile „mari” o duc mai bine, în acest sens amintindu-se mereu exemplul Bibliotecii Naţionale care, cu cîţiva ani în urmă, s-a ales cu un splendid edificiu în centrul capitalei, oraşul Minsk. Nimic de spus: e o clădire foarte frumoasă din punct de vedere estetic, dar mai e şi funcţională, şi fondul de carte şi de publicaţii periodice este acolo impresionant, acum funcţionînd pe baza celor mai avansate tehnologii. Totuşi, e bine să se ştie şi acest amănunt: în Bielorusia încă sovietică (acolo, ca şi în Rusia, mai există întreprinderi şi ziare conţinînd în titulatură adjectivul „sovietski”, dar nu numai despre aceasta e vorba), ei bine, în „ţara lui Lukaşenko”, şi la această excelentă Bibliotecă Naţională, şi la alte biblioteci mai puţin excelente, accesul cititorilor este limitat la fondul de carte, la anumite colecţii. Mai mult: acolo unii cetăţeni, cei care fac disidenţă sau pur şi simplu – opoziţie deschisă, sînt privaţi de dreptul de
a-şi face un abonament, un permis la o sală de lectură. Mai mult încă: în această ţară nu poţi naviga, nu poţi, pur şi simplu, intra pe multe site-uri (portaluri), fie ele bieloruse, fie ruseşti, ca să nu mai vorbim de cele polone, lituaniene, letone, germane, britanice, americane, care sînt aspru cenzurate şi, de e cazul (or acesta apare de multe ori) – sînt şi blocate pînă la... căderea actualului regim dictatorial, probabil.

În Ucraina, debandada şi haosul din viaţa politică se răsfrîng perfect, deci, fără cruţare şi asupra activităţii bibliotecare: comasări sau chiar lichidări masive de biblioteci în provincie, menajarea unor biblioteci din oraşele mai mari (Kiev, Lwow, Poltava, Harkov, Odesa...), în special a celor din localităţile unde se află la putere, majoritar, reprezentanţii partidului de guvernămînt şi simpatizanţii acestuia. Un aspect important al vieţii spirituale în Ucraina independentă, şi cu deosebire în perioada de după „revoluţia portocalie”, rezidă în ucrainizarea masivă a tuturor sferelor, nu numai a celor în care limba ucraineană era neglijată sau marginalizată anterior, în epoca ţaristă, apoi şi în cea sovietică. Partea proastă a acestei politici naţionaliste rezidă în faptul că ucrainizarea se face cu o nesocotinţă ce loveşte crunt în minorităţile etnice din acest stat. Şi dacă ruşii, evreii, polonezii, maghiarii, tătarii din Crimeea sînt cumva „cruţaţi”, totuşi – datorită intervenţiilor energice ale comunităţilor din patriile lor istorice sau „adiacente” (Rusia, Israel, Polonia, Ungaria, Turcia) –, apoi românii din regiunile Cernăuţi, Odesa, Transcarpatică, „beneficiind” doar de pasivitatea sau chiar defetismul, moliciunea Bucureştiului şi Chişinăului, devin nişte victime demne de deplîns, căci li se ia brutal dreptul la învăţămînt şi la lectură în limba maternă. Am scris şi cu altă ocazie despre starea jalnică a colecţiilor de carte românească din bibliotecile unor oraşe precum Cernăuţi, Herţa sau Adîncata, din numeroase comune mari, populate exclusiv de români: Boian, Voloca, Mahala, Costiceni, Suceveni ş.a. Dacă mai amintim, în context, că în vechi oraşe moldoveneşti ca Hotin, Cetatea Albă (acum Belgorod-Dnestrovsk), Reni, Ismail, Chilia etc. nu există în genere carte românească decît în biblioteci personale, tabloul devine cu totul clar şi... foarte trist.

Am prezentat sumar unele aspecte ale vieţii bibliotecare din cîteva state ex-sovietice, republici în care cîndva, cu 20-25 de ani în urmă, exista o situaţie în genere asemănătoare cu cea de la noi. Acum, pe un tablou cu lumini şi umbre, luminile înclină spre acele state care au optat pentru libertate, reforme şi democraţie de tip european. Cazul din Vilnius, Lituania, ne demonstrează cu prisosinţă că în aceste ţări şi comunităţile, şi conducătorii apără bibliotecile, spre deosebire de cele trei state est-slave, unde bibliotecile ori sînt lăsate de izbelişte, ori sînt lichidate din diferite motive.

Pe acest fundal, starea bibliotecilor în Republica Moldova poate fi caracterizată ca una relativ (şi deocamdată) echilibrată. Or, aceasta e totuşi o impresie din afară, de suprafaţă, căci numai bibliotecarii ştiu cîte şi care sînt problemele cu care se confruntă zilnic, săptămînal, lunar, an de an... Deşi la Chişinău situaţia bibliotecilor (şi, respectiv, a bibliotecarilor, a utilizatorilor) este ceva mai bună decît în centrele raionale, totuşi, avem multe sedii avariate sau situate în subsoluri / demisoluri; iarna nu toate sălile de lectură, nici locurile de muncă ale bibliotecarilor sînt încălzite; peste tot persistă problema achiziţiei, în special de carte în limba băştinaşilor. Nu se încheagă mereu, şi nici pretutindeni, un dialog firesc, fertil, reciproc avantajos între instituţiile de cultură şi autorităţi; stafia comasărilor – din raţiuni de proastă economie a politicii culturale – bîntuie pe întreg teritoriul republicii, de la Naslavcea la Giurgiuleşti. Fără a continua lista problemelor şi lipsurilor, conchidem că la noi bibliotecile nu beneficiază de ocrotirea de care au nevoie şi pe care o merită din plin, ca institute ale culturii cu un public constant sau chiar în creştere, cu o accesibilitate remarcabilă, cu un rol tot mai distinct în lucrarea de menţinere a culturii, cunoaşterii şi moralităţii, în fine – de păstrare a valorilor naţionale. Din păcate, nu vedem schimbări spectaculoase într-un viitor imediat... Nici nu avem de unde ne aştepta la atare schimbări atîta timp cît forurile şi persoanele decidente nu vor înţelege un adevăr pe cît de simplu, pe atît de profund, de o importanţă vitală: are şanse de supravieţuire numai acel stat care tratează cultura ca pe o componentă vitală a existenţei poporului ce asigură buna funcţionare a acestui stat. Nici un fel de propagandă statalistă, fie ea făcută în şcoli, la plenarele de partid sau de pe amvonul Catedralei nu ne va ajuta; nici un fel de business de stat, nici un fel de „lumină de la Răsărit” nu poate salva aparenţele; a spus-o cu toată claritatea un personaj al unui mare scriitor din Răsărit, Feodor Dostoievski: „Frumosul va salva omenirea”, iar în acest caz – şi pe rătăciţii de noi, se prea poate, ne va salva.

...Am vrut să-mi intitulez acest articol Agresarea bibliotecii pentru că fenomenul agresării, specific regimului sovietic şi perioadei de nesfîrşită tranziţie, se extinde tot mai mult, tot mai des şi asupra vieţii bibliotecare. Apropierea sărbătorii profesionale m-a făcut să renunţ la intenţia de la început, ghidat de dorinţa de a aduce, şi prin această scriere, o doză de optimism şi de voie bună în sufletele lucrătorilor din biblioteci. Sincere felicitări şi cele mai frumoase urări de bine, cu ocazia sărbătorii din 5 Octombrie, dragi colege, stimaţi colegi. Cu credinţă şi fermitate vom ajunge să marcăm această şi alte zile în condiţii şi mai bune. Aşa să ne ajute Dumnezeu.