Biblio Polis - Vol. 19 (2006) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
CAFENEAUA LITERARĂ / ЛИТЕРАТУРНЫЙ КАЛЕЙДОСКОП / LITERARY VARIETIES
Alexandru Horaţiu FRIŞCU
Spovedanii scriitoriceşti

Gheorghe Grigurcu: „Poate că sînt singurul om în viaţă care, foarte tînăr fiind, am avut prilejul de a-l întreba pe Arghezi ce părere are despre Blaga şi pe Blaga ce părere are despre Arghezi. Arghezi mi-a răspuns: „Blaga e un poet mare, păcat că e prea plin de sine”. Iar Blaga: „Arghezi e cel mai mare meşter al cuvîntului românesc, păcat că n-are stil”. Bîrfele a două genii. Bîrfe... astrale.

Daniel Corbu: „Din ce povestea N. Steinhardt: Poliţia îi dădea 48 de ore (de gîndire) ca să se dezică de Noica şi astfel să scape de puşcărie. Era prin anii 1950. S-a dus la tatăl său să-l întrebe ce să facă. „Evreu împuţit, le-ai cerut 48 de ore ca să te hotărăşti dacă te dezici sau nu de un prieten? Piei din faţa mea şi să nu te mai văd niciodată!”, i-a zis tatăl. Atunci a mers înapoi şi a făcut şase ani de puşcărie. Ce lecţie!”

Andrei Udişteanu: „În 1874, revizorul şcolar Mihai Eminescu l-a cunoscut într-o inspecţie pe învăţătorul Ion Creangă. Prietenia ce avea să-i lege pe cei doi scriitori a făcut ca Eminescu să stea în gazdă o vară la bojdeuca lui Creangă. „Averea” lui Creangă de cînd era „bugetar” număra o ceată de vreo 20 de pisici şi motani, pe care le alinta, le dresa, le hrănea.

Cel mai mare motan, Titu, purta numele lui Titu Maiorescu, şi avea obiceiul să-l simtă pe Creangă de la depărtare, să sară pe clanţă şi să dea astfel drumul cetei de mîţe în întîmpinarea stăpînului.

Şederea lui Eminescu acasă la Creangă a fost o vară tumultuoasă, după cum spunea Daniel Corbu, muzeograf la bojdeucă. Mîncau sărmale, alivencile şi plăcintele poale în brîu ale legendarei Tinca, ţiitoarea lui Creangă, se distrau povestind. „În vara aia, au fost zile întregi în care ei hălăduiau la Prut, la hanurile de la Tîrgu Frumos, cu căruţele, cu caleştile. A fost o vară dezordonată. Se pare că a fost o ceartă cu Tinca, după care Creangă, ca s-o îmbuneze, cumpără bojdeuca – stăteau în chirie pînă atunci, cu 50 de galbeni austrieci, pe numele Tincăi. Iar el s-a pus mai jos, Creangă Ion, martor la tranzacţie”, spune Daniel Corbu.

La două străzi mai încolo locuia Veronica Micle. Bojdeuca era desigur şi un loc de taină. Nu cred că are sens să spunem mai mult de atît. De taină şi de petreceri. Pentru că există trei reclamaţii ale unui vecin, Coca Vasile, ce datează din acea vară. „Subsemnatul Coca Vasile, cetăţian onorabil al mahalalei Ţicău, comuna Iaşi, nu mă pot odihni în timpul nopţilor din pricina vecinului Creangă Ion şi a chefliilor lui,” scrie în reclamaţia descoperită de Daniel Corbu în arhivele primăriei Iaşi”.

Nicolae Manolescu: „În 1931 Felix Aderca publică în ziarul Adevărul un articol cu titlul Pensia lui Eminescu. Articolul era prilejuit de un studiu care încerca să raspundă la întrebarea dacă Eminescu a fost ori nu pensionar al statului. În 1887 poetului i se aprobase de către consilierii judeţului Botoşani, oraş în care trăia Eminescu, atunci bolnav, o pensie de 120 de lei, dar care fusese imediat suprimată la presiunea unui grup de dascali locali, incitaţi, de un oarecare coleg al lor, Savinescu. Acesta îi explicase prefectului că „destui ani de sănătate a avut Mihai (Eminescu) ca să-şi facă avere”. Aderca scrie sarcastic: „Şi nimeni nu poate spune că profesorul Savinescu nu avea dreptate! În 1887 Eminescu era de 37 de ani. La această vîrstă omul e dator să aibă, dacă locuieşte la ţară, cel puţin o casă cu bătătura largă, un pătul, două coşare, vite, orătănii, porci. Nu strică să aibă ceva bani la cooperativă, deşi nu e obligatoriu. Dacă dimpotrivă, eşti orăşean, la 37 de ani se cade să fii activ într-un partid politic, să fii bărbat cu zestre înscrisă cu dobînzi la bancă, să fi trecut prin cîteva slujbe la primărie şi prefectură, să cunoşti bine toate regulamentele de lucrări edilitare şi de tăieri de păduri (ale statului) şi să se ştie pretudindeni că în curînd vei fi ales deputat. Eminescu n-a făcut nimic din toate acestea”. Pîna la urmă, la intervenţia prefectului, Camera a votat un proiect de lege prin care i se acordă lui Eminescu pensie... Proiectul a avut nevoie, vorba lui Aderca, de o lungă expunere de motive. După nouă luni, l-a votat şi Senatul. Cum însă Eminescu s-a grăbit să intre în ultimul său an de viaţă, se pare că n-a apucat să încaseze pensia cu pricina. Timpul n-a mai avut răbdare”.

Despre cele discutate în cafenea v-a relatat

Alexadru Horaţiu FRIŞCU