Biblio Polis - Vol. 19 (2006) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
RECENZII ŞI CONSEMNĂRI / РЕЦЕНЗИИ И ЗАМЕТКИ / REVIEWS AND NOTES
Sergiu COGUT, student, Universitatea Pedagogică de Stat “Ion Creangă” din Chişinău
Un „roman” dedicat Oraşului nopţilor albe

Ion Ianoşi, profesor universitar, membru de onoare al Academiei Române, unul din cei mai versaţi români în literatura şi cultura rusă, estetician şi eseist remarcabil, autor al unor monografii de referinţă despre Thomas Mann, Tolstoi şi Dostoievski, vine cu o nouă carte, de data aceasta - dedicată ctitoriei lui Petru cel Mare, miraculosului Sankt Petersburg.

Volumul e intitulat, în această variantă definitivă, Sankt Petersburg. Romanul şi romanele unui oraş.* Din Cuvânt-înainte aflăm că autorul a inversat titlul din varianta precedentă pentru a aduce în avanscenă obiectul de studiu - capitala nordică a Rusiei, subordonându-i explicitarea în care aceşti termeni sunt ambivalenţi: „romanul” semnifică „şi istorie, şi poveste”, iar „romanele” - „şi cărţi, şi peripeţii”. Autorul şi-a propus ca scop să scrie „un eseu liber de constrângerile ştiinţei severe”, care „să se adreseze unui cititor autohton lipsit de pretenţii exhaustive”. Astfel, acest amplu eseu a fost conceput ca un „roman” cu caracter dramatic, în care-şi trăiesc neliniştea metafizică ilustre „personaje” ca Radişcev, Puşkin, Gogol, Dostoievski, Blok, Nabokov, Ahmatova, multe alte figuri remarcabile ale literaturii şi culturii ruse, europene şi universale şi, desigur, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a. Tot în Cuvânt-înainte autorul ne atenţionează că el şi-a centrat cartea pe literatura creată în limitele spaţiale ale fascinantului Sankt Petersburg, iar arhitectura oraşului de pe Neva el o invocă „mereu (...), totuşi, cu trimiteri mai degrabă simbolice, pentru a nu-l deruta pe cititorul necunoscutor al detaliilor urbanistice.”

Mai sus am menţionat că sunt descrise circumstanţele de creaţie ale marilor artişti ruşi, dar şi cele ale somităţilor culturii europene, care şi-au dedicat talentul măreţiei şi originalităţii Sankt Petersburgului. Astfel, sunt invocate poveştile arhitecţilor italieni Rastrelli şi Rinaldi; ale sculptorului francez Falconet, care timp de un deceniu a făurit celebrul „Călăreţ de aramă” pentru a-l imortaliza pe ctitorul acestui oraş, monumentul inspirându-i pe Puşkin şi Mickiewicz în crearea unor poeme la fel de enigmatice ca şi celebra statuie ecvestră. În 25 de paragrafe sunt relatate, foarte captivant, originea şi metamorfozele Petersburgului, metamorfoze atât materiale, cât şi ideatice. Primele sunt datorate artiştilor, în mare parte străini, care au schimbat aspectul oraşului în funcţie de dorinţele monarhilor şi de stilul pe care-l profesau, iar cele ideatice sunt rodul scriitorilor care au zugrăvit tulburătorul tablou al noii capitale a imperiului în conformitate cu concepţiile estetice şi filozofice proprii. Aceste din urmă metamorfoze au şi stat la baza conflictului secular dintre slavofili şi occidentalişti care dezbăteau „chinuitoarea dilemă privitoare la caracterul necesar sau inutil, salutar sau funest al oraşului”. De aici şi substanţa dramatică a acestui eseu-roman în care literatura şi arhitectura oraşului de pe Neva se susţin reciproc, alternând fastul vremilor de glorie cu grozăviile perioadelor de restrişte prin care a trecut „Palmira Nordului” de-a lungul tricentenarei sale existenţe tumultuoase. După cum menţionează autorul la începutul paragrafului Slavofili şi occidentalişti, „Petersburgul fusese simbol, portret, peisaj; trebuia să ajungă şi idee. La drept vorbind, el fusese resimţit dintotdeauna şi ca idee. Sublimă sau înjositoare. O idee pe care merită să o sprijini frenetic sau împotriva căreia se cuvine să lupţi pătimaş.” Aceste fraze conţin chintesenţa întregului eseu-roman, căci autorul a reuşit să ilustreze pe parcurs evoluţia Petersburgului în calitate de simbol, peisaj şi idee, dar mai ales în calitate de idee - primită şi susţinută de unii intelectuali cu o satisfacţie nemaipomenită, cu un patos exagerat uneori, ilustrat artistic prin odele şi poemele lor elogioase, iar de alţii - respinsă ca diabolică, dementă, privită ca apocalipsă iminentă a imperiului, fiind cosiderată absolut străină valorilor strămoşeşti şi istoriei ruse în general. Ideea aceasta controversată a lui Petru cel Mare de a edifica un oraş pur euopean, de „a deschide Rusiei fereastra spre Europa”, pentru realizarea căreia el a invitat doar artişti europeni, refuzând concursul celor moscoviţi, a constituit nucleul destinului de mai departe al Petersburgului: măreţ şi înjositor, glorios şi tragic. Dar autorul nostru subliniază faptul că „înfăptuirea lui Petru nu fusese o greşeală, ci o înţeleaptă recunoaştere a dezoltării obligatorii”. „Ideea Petersburgului, susţine Ion Ianoşi, s-ar suprapune astfel ideii progresului istoric necesar, inclusiv în plan industrial şi tehnic, progres pe care “romanticii” îl nesocotesc şi pe care “clasicii” doar îl visează. Petersburgul înseamnă mişcare, dinamism, transformare, superioritatea practicii în raport cu teoria, cu nesfârşitele discuţii şi polemici sterile, în care Moscova abundă şi pe care numai Petersburgul le poate fructifica”. Deci, odată cu ctitoria Sankt Petersburgului, Petru a inaugrat relaţiile imperiului său cu Europa, relaţii care au rezistat timpului şi care şi astăzi constituie una din cele mai mari cuceriri ale civilizaţiei ruse.

Acest volum al savantului român poate fi calificat drept o mică enciclopedie a Sankt Petersburgului, întrucât reflectă toate domeniile culturii şi civilizaţiei care îşi au originea în oraşul de pe Neva. După cum am menţionat la începutul recenziei, autorul însuşi a accentuat faptul că studiul al său e centrat, în primul rând, pe literatura petersburgheză. Astfel, în paragraful ce poartă numele unuia din titanii literaturii ruse şi mondiale, Dostoievski, autorul ne atrage atenţia asupra importanţei pe care a avut-o creaţia geniului poeziei ruse, A. S. Puşkin, în formarea geniului literar al marelui prozator. Ion Ianoşi subliniază că opera puşkiniană Dama de pică a avut un impact aparte asupra evoluţiei ulterioare a operei dostoievskiene. După cum afirmă eseistul, eroul acestei creaţii de Puşkin, Hermann, „constituie un soi de sinteză a laitmotivelor care îl vor obseda pe “jucătorul” Aleksei Ivanovici, pe “rotschildianul” adolescent Arkadi Dolgoruki, pe “napoleonianul” Rodion Raskolnikov, pe “mefistofelicul” Ivan Karamazov”. Iar Dostoievski însuşi, în celebrul fragment din romanul său Adolescentul afirma că Hermann al lui Puşkin este „o figură colosală, nemaiîntâlnită, un tip cum nu găseşti decât la Petersburg”. Opera lui Dostoievski, la rândul ei, a contribuit esenţial la evoluţia literaturii mondiale, inspirând şi pregătind lucrările expresioniştilor, suprarealiştilor şi existenţialiştilor. Nume celebre ca Fr. Mauriac, W. Faulkner, T. Williams, A. Camus, H. Mann, L. Pirandello şi Franz Kafka îi datorează foarte mult operei marelui lor premergător rus, care serveşte în continuare ca sursă de inspiraţie pentru foarte mulţi artişti ai cuvântului.

Pentru a elucida şi situaţia socială a Petersburgului secolului al XIX-lea, situaţie ce a trezit nemulţumirea multor scriitori, vom cita rezumatul operei Flecarul, scrisă de poetul rus N. Nekrasov, rezumat pe care îl găsim la începutul paragrafului ce poartă numele acestui „personaj”. Iată ce spune Nekrasov în opera sa: „Minunată şi bogată e capitala noastră - rai pentru milionari şi iad pentru săraci; pretutindeni îţi sunt răsfăţate aici inima şi ochiul; totul este aici posibil, să creşti dublu şi să te îngraşi cumplit, dacă ai bani, să mori de foame şi de frig, dacă nu-i ai; trăieşti aici într-o casă cu cei mari şi cu cei mici...”.

În lucrarea lui Ion Ianoşi este analizată şi activitatea celebrelor reviste Sovremennik şi Otecestvennîe zapiski, ambele apărînd în a doua lor serie sub redacţia aceluiaşi Nekrasov. O altă sferă spirituală a Sankt Petersburgului analizată în acest studiu este filozofia, ai cărei reprezentanţi de vază au fost Vl. Soloviov, B. Berdiaiev şi enigmaticul, paradoxalul V. Rozanov. Mai multă atenţie exegetul român îi acordă acestuia din urmă şi cred că alegerea este justificată. Iată ce spune în concluzia sa referitoare la personalitatea lui Rozanov: „O fiinţă exacerbată, exaltată, extremistă, trecând de la atitudini ofensive la retractări oportuniste, un egolatru convins că numai individul are drepturi, inclusiv dreptul schimbărilor la faţă, Rozanov e o pată de culoare stranie în peisajul epocii de argint ruse, petersburgheze. Nimeni nu l-ar fi putut urma în nesăbuinţa-i personalizată. Aura lui nu s-a stins, chiar dacă a supravieţuit, o vreme, subteran.”

Dintre autorii citaţi în cartea sa de către Ion Ianoşi, am dat preferinţă opiniei marelui liric de la începutul sec. XX, Al. Blok, principalul exponent al simbolismului în literatura rusă: „Am urcat pe firul Nevei cu un vapor şi m-am convins că Petersburgul este, de fapt, în centrul său doar... nemţesc; deosebit de grandioase şi ruseşti sunt periferiile lui, şi prin măreţie, şi prin absurditatea de care se leagă.” Iar altă dată, anume în noaptea de Paşti a lui 1916, acelaşi Blok , plimbându-se în preajma Catedralei Sf. Isaac, notează: „Aproape nici o iluminaţie. Nici “solemnitatea”, nici tristeţea şi întunecimea anilor de dinainte. Pe monumentul lui Falconet - o droaie de băieţi, derbedei, se ţin de coada calului, calcă pe şarpe, fumează sub burta calului. Decădere totală.”

În încheiere aş vrea să-mi mărturisesc enorma satisfacţie pe care am avut-o la citirea acestei cărţi a prof. Ion Ianoşi, care mi-a deschis noi orizonturi şi noi faţete ale fascinantei istorii şi culturi a oraşului de pe Neva, satisfacţie de care, sunt convins, vor fi cuprinşi toţi acei îndrăgostiţi de literatura şi cultura rusă, îndeosebi de cea, al cărei făgaş a fost şi rămâne una din cele mai celebre şi enigmatice urbe ale Europei şi ale lumii, cea, al cărei destin frapează prin numeroasele sale paradoxuri şi antinomii.

Sergiu COGUT,

student, Universitatea Pedagogică de Stat

“Ion Creangă” din Chişinău

* Ion Ianoşi. Sankt Petersburg. Romanul şi romanele unui oraş. – Bucureşti, Editura ICR, 2004. – 368 p.