Biblio Polis - Vol. 19 (2006) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
RECENZII ŞI CONSEMNĂRI / РЕЦЕНЗИИ И ЗАМЕТКИ / REVIEWS AND NOTES
Vl. PRISĂCARU
Ora eseisticii de vîrf într-o eră barbară

Dacă nu toţi, atunci cu siguranţă majoritatea oamenilor de mare cultură, intelectualii de marcă, veritabilii creatori... au un domeniu de predilecţie, care adeseori este, devine şi un domeniu al performanţelor.

Ion Hadârcă, iată, are chiar cîteva sfere în care s-a impus prin împliniri remarcabile. Mai presus de toate – în poezie, unde s-a răspicat vocea-i distinctă. Apoi, ca traducător – din Cervantes, din marii poeţi ruşi (Puşkin, Lermontov, Hlebnikov), dar şi din Federico Mayor (Spania), Ghevork Emin (Armenia), Orlin Orlinov (Bulgaria), Ojars Vacietis şi Leons Briedis (Letonia) etc. Indiferent ce spun unii (mai binevoitori sau mai îngăduitori) ori alţii (mai invidioşi sau mai maliţioşi), Ion Hadârcă este o importantă figură politică, este unul dintre fruntaşii ale căror implicare şi devotament în mişcarea noastră de eliberare naţională nu poate să nu-şi afle menţiunea potrivită - fără de ei, această etapă de istorie ar fi incompletă şi neadevărată. În fine, o sferă a performanţelor lui Ion Hadârcă o formează eseistica, publicistica (pun intenţionat aici, între aceşti doi termeni, virgula - ca semn al sinonimiei), a cărei valoare sporeşte considerabil, fiind scrisă la o temperatură înaltă tocmai cînd totul se răceşte, cînd avem cel mai mult nevoie de ea, în această epocă a incertitudinilor, dacă nu a devastărilor, într-o eră a clonărilor, o eră barbară, cum o califică însuşi Ion Hadârcă în cea mai nouă carte a sa.

Ne referim la Era barbară*, un volum solid de eseistică / publicistică, pe care am calificat-o în cîteva feluri – de vîrf, sui generis, frumoasă, incitantă, copleşitoare... – fără a ne teme că aruncăm în vînt, calificativele, căci i se potrivesc, şi poate încă nu sunt suficiente, căci este vorba de o carte scrisă pe temelia unui zid de sensibilităţi adînci şi în continuă vibraţie.

Volumul e structurat în trei compartimente relativ distincte: I. Despărţirea de mileniu; II. Umbra (poe)zilelor; III. Interviuri, anchete. Nu am utilizat întîmplător, aici, adverbul relativ: cele aproximativ 75 scrieri adunate între copertele Erei barbare sunt, totuşi, la un grad apreciabil unite. În primul rînd, prin intransigenţa demersului civico-estetic, apoi prin eleganţa naraţiunii, a unui limbaj şlefuit, „beletrizat”, aceste valenţe conferind cărţii o şansă în plus de receptare (pe lîngă notorietatea numelui, autorului, la care ne-am referit ceva mai sus).

Compartimentul Despărţirea de mileniu se deschide cu un excepţional eseu-studiu - Exorcizarea Leviathanului. (Precizăm, între paranteze: exorcizarea înseamnă „izgonirea diavolului”; Leviathan era la fenicieni un monstru marin, devenit, în Vechiul Testament, simbol al răului). Este această scriere a lui Ion Hadârcă un memento, un îndemn de a nu se da uitării o „verigă” din lanţul greu al zguduitoarei drame prin care le-a fost dat să treacă basarabenilor la mijlocul secolului XX. Nu se poate face economie – nici de hîrtie, nici de cerneală, nici de cuvinte, nici de emoţii...– „verigile” acelui lanţ trebuie mereu „scuturate”, actele tragediei trebuie întruna evocate: după semnarea în 1939 a Protocolului adiţional secret la Pactul Molotov-Ribbentrop a urmat ultimatumul Moscovei, către Bucureşti, apoi cedarea, la Consiliul de Coroană, mai apoi, în iunie 1940, ocuparea acestei vechi provincii româneşti de către tancurile sovietice; apoi războiul şi revenirea, de prea scurtă durată, la firesc; cea de a doua (şi definitivă!) ocupaţie sovietică, foametea organizată, colectivizarea forţată... Iar între aceste segmente apocaliptice de istorie contemporană, după invazia sovietică din 28 iunie 1940, Basarabia şi Nordul Bucovinei cu Ţinutul Herţa au cunoscut patru valuri de deportări, toate constituindu-se în lucrarea diabolică, a ruşilor bolşevizaţi, de nimicire a neamului românesc de la est de Prut - acel genocid, acel Holocaust al nostru, care pînă astăzi nu a fost evaluat conform criteriilor avansate de organismele internaţionale. Căci, dacă deportările erau evaluate corect, obiectiv, transparent, fără teamă de a supăra pe „fraţii mai mari” şi/sau pe urmaşii călăilor, poate că aceste organisme internaţionale s-ar fi ocupat/s-ar ocupa şi de indescriptibila noastră tragedie. Pentru aceasta însă e necesar ca „ai noştri de la putere” să aibă o atitudine elementar creştinească (nu că iudaică) faţă de modul în care străinii deveniţi prin violenţă stăpîni au făcut totul ca să-i nimicească (dacă nu fizic, apoi moral) pe nişte oameni paşnici, muncitori şi demni, transformaţi peste noapte în robi fără dreptul de a cîrti, măcar. Dar unde credinţă şi demnitate nu e, nici abordare omenească nu are cum să fie...

Ion Hadârcă îi pune faţă în faţă pe tirani/călăi, şi pe victimele lor. Primii, cei amintiţi nominal în carte, nu sunt prea mulţi: Stalin, Beria, Vîşinski, Molotov, Abakumov, Mordoveţ... , aşadar, puţini (căci autorul se referă doar la „vîrfuri”!), dar cîte rele au făcut! Cîte zeci de milioane au pierit, din voia păgînilor, sau au fost schingiuiţi, trecuţi prin cercurile Infernului! Victimele (numai cele evocate în eseul documentar al lui Ion Hadârcă!) sunt infinit mai multe: părinţii şi fraţii compozitorului Mihai Dolgan, scriitorii Nicolai Costenco, Mihail Curicheru şi Alexei Marinat, Vadim Pirogan, prof. Dumitru Crihan, medicul Corneliu Dendrino, pictorul Victor Zâmbrea; mai mulţi ţărani înstăriţi din zona Sîngereilor, baştina autorului - Elena Chistol, Parfenie Odainic, Daniel Jurminschi, Al. Mardare, Maxim Holban; ţăranca Lucheria Neguţoi din Nordul Bucovinei, care a scris nişte versuri tulburătoare despre soarta amară a celor „ridicaţi de ruşi în Siberia”. Nu poate să nu sară în ochi diversitatea socială, profesională, a deportaţilor. Dar nu exista nici limită de vîrstă pentru cei ridicaţi: ocupanţii au băgat în „bou-vagoane” spre Siberia şi pe „boierul” Costică, de şapte ani (!!!), şi pe părintele Alexandru Baltaga, de 80 de ani...

Întrebarea pe care o pune eseistul, dar pe care şi-o puneau, probabil, cel mai des, condamnaţii fără vină ai regimului ruso-comunist e DE CE? Nimeni încă nu poate da şi nici nu se ştie de va putea da un răspuns cît de cît logic la această întrebare. Pentru că în materie de absurd nu poţi opera cu noţiuni ce ţin de raţiune, de judecata sănătoasă.

Desigur, vina pentru aceste oribile crime împotriva umanităţii – deportările din URSS – o poartă „Stalin şi echipa”, NKVD, iar mai larg - doctrina comunistă de croială rusă, regimul totalitar instaurat de Kremlin, curînd după „marea revoluţie socialistă din octombrie”, alias puciul bolşevic din octombrie-noiembrie 1917. Totuşi, nu se poate face abstracţie nici de implicarea destul de largă a maselor populare, de „entuziasmul popular”, caracteristic pentru o parte semnificativă a „norodului sovietic”, în epoca stalinistă, după cum observase filozoful rus Al. Zinoviev, citat de Ion Hadârcă. (În context, amintim că Al. Zinoviev este cel care, printre altele, a lansat îmbinarea homo sovieticus ca o întrupare a unei mentalităţi degradante, antiumane şi / sau şovine, imperiale).

De altfel, acest „entuziasm popular” este, în mare măsură, caracteristic şi societăţii ruse de azi. Cu totul recent, nişte sondaje de opinie, efectuate la Moscova, Petersburg şi în mai multe regiuni ale Rusiei, arată că un procent covîrşitor de simpli ruşi, întocmai ca şi Putin, ca şi alţi cinovnici din Kremlin sau de la FSB (actualul NKVD-KGB), văd „duşmani de moarte” în popoarele Ţărilor Baltice, Georgiei, Moldovei... La o iniţiativă stupidă a unui ziar nu mai puţin stupid, Komsomolskaia pravda, milioane de ruşi au prins a boicota conservele de peşte „fasciste” din Letonia şi Estonia! Mai apoi, instigaţi de alte iniţiative ale şovinilor din Kremlin, ruşii boicotează vinurile moldoveneşti şi georgiene, ba chiar şi apa minerală din localitatea Borjomi, din Georgia, care este, de cîteva secole, un deliciu pe masa ruşilor - de la ţari/secretari generali ai PCUS şi pînă la proletarii din Ural şi Siberia!

Nimic de mirare... Ruşii – şi cel ajuns cinovnic de stat, dar şi cel comun – au văzut întotdeauna adversari în cei care au refuzat să le împărtăşească, pînă la obedienţa amestecată cu umilinţă, mentalitatea, viziunile, opţiunile. Apoi, „tortura constituie o parte importantă în istoria Rusiei. Ce nu înţeleg mulţi, este că ea [tortura] constituie o parte înspăimîntătoare şi din prezentul ei”, spune publicistul Mihail Solomon, român din Canada, în cartea sa intitulată Magadan (sic!), şi tipărită la Bucureşti, în 1993. Noi înţelegem, noi ştim acest adevăr – trist, ba chiar înspăimîntător. Atîta doar că, potrivit unei observaţii a lui Arthur Koestler, în lume (iar la noi, în mod deosebit) persistă „o ineficienţă a propagandei împotriva atrocităţilor”. Ion Hadârcă nuanţează datele problemei: „Dar aspectul esenţial este că nu poate fi stabilită o comunicare rezonabilă între călău şi jertfă, mai ales cînd e vorba de paranoia. Aici societatea este pur şi simplu obligată să-şi ia măsuri sporite de securitate şi să-i asigure şi individului protecţia respectivă” (pag. 29). Într-o societate normală îşi asumă această obligaţie chiar conducerea statului - cu condiţia că această conducere să nu fie formată din urmaşi ai călăilor, nici de oameni cu mentalitate specifică epocii călăilor, acelui homo sovieticus despre care ne-a lămurit Al. Zinoviev...

În Era barbară se încearcă o definiţie proprie a deportărilor, autorul face, în temei, o limpezire a lucrurilor – pentru cei care încă nu şi le-au clarificat (din ignoranţă, din anemie sau din rea-voinţă, nu contează), totodată avansînd un act de acuzare celor care ne-au răstignit un segment crucial de istorie contemporană, astfel victimizînd cîteva sute de mii de suflete basarabene: „... deportările se califică drept un adevărat flagel, echivalent cu un război civil nedeclarat, însă declanşat cu mijloace specifice inchiziţiei medievale, contra propriului popor, contra popoarelor convieţuitoare, cît şi a popoarelor aferente, direct sau indirect atinse de flagel. Scopul deportărilor în masă a fost exterminarea noastră ca neam; însuşirea teritoriilor înstrăinate; furtul în comun, adică anonim al bunurilor publice, expansiunea nelimitată dictată de ambiţiile dominaţiei mondiale” (pag. 33).

Lecturînd Era barbară, am zăbovit şi la un text-comunicare la Simpozionul-duplex al Uniunilor Scriitorilor din România şi din R. Moldova, care a avut loc pe 20 iunie 2000. A spus atunci, absolut profetic, Ion Hadârcă: „Ceea ce nelinişteşte în mod deosebit [e că] sunt tot mai vizibile tendinţele de transformare a ideologiei comuniste în „ideologie de stat”, periclitarea proceselor de integrare europeană, lichidarea cuceririlor democratice din ultima perioadă şi a opoziţiei de idei, ignorarea simbolurilor naţionale şi reanimarea în instituţiile de învăţămînt a vechilor organizaţii de pionieri, comsomolişti şi comunişti ortodocşi” (pag. 97).

Pe aceeaşi linie a analizelor politologice, de înaltă tensiune, se situează şi studiile Gaiţele moldovenismului, O concepţie fără concept, Societatea închisă (I, II, III), Despre democraţie fără Marx – ultimul avînd circa 20 de pagini de carte, acestea încheindu-se printr-o bibliografie cu peste 30 de surse. Comentariile devin de prisos, dacă e să ne amintim că moldovenismul primitiv, stupid-filorus şi subliniat românofob, a devenit la noi, practic, politică de stat. Ca şi „concepţia politicii naţionale”, de altfel, conform căreia noi nu mai suntem băştinaşi, nu mai avem identitate naţională, pentru că aceste calităţi se atribuie unui hibrid polietnic inexistent; societatea noastră devine tot mai închisă (de parcă s-ar lua la întrecere cu cea bielorusă, dacă nu cu cea cubaneză!), iar democraţia noastră este de tip occidental doar în măsura în care ea poate fi raportată la „neamţul” Marx...

Remarcăm în publicistica politică a lui Ion Hadârcă o serie de impresionante (uneori triste, alteori amuzante) parabole, numite de autor, în maniera cronicarilor noştri - „basne”. Unele metafore din asemenea texte ni se par excepţionale. Astfel, glorioasele beciuri de la Cricova sunt calificate ca „beciul paşilor împleticiţi”. Metafora „cel mai iubit dintre moldoveni”, de la „înroşirea” R. Moldova – ştiţi Dvs. cine se crede aşa (inclusiv pentru că aşa îi insuflă mass-media oficiale şi unii ipocriţi de serviciu). Sintagma „Basarabia în guleai” este despre atmosfera de la noi din perioada 20 decembrie - 20 ianuarie a fiecărui an, atmosferă eugeno-ionesciană, generată de marcarea şi „pe nou”, şi „pe vechi” a sărbătorilor de iarnă. (În treacăt fie spus, acest rusism, „guleai”, nu e cules din barurile Chişinăului – vă reamintim că a fost pus în circuitul umoristico-literar de către Ion Creangă, în povestea cu Ivan Turbincă).

O preocupare constantă a scriitorului Ion Hadârcă este în apărarea limbii române (aşa se numeşte un articol din Era barbară), căreia i se alătură neliniştea pentru soarta literaturii şi culturii noastre, respectiv, o atitudine afectuoasă pentru carte şi lectură. Am evoca, în context, eseul Precum fiica lui Hasdeu, biblioteca, unde găsim ample şi călduroase referiri la Biblioteca Municipală din Chişinău.

Sunt remarcabile eseurile consacrate unor contemporani (scriitori, lingvişti, fruntaşi ai luptei de eliberare naţională): Nichita Stănescu (Nichita în două bronzuri, 1, 2; scrieri prilejuite de inaugurarea unui bust al lui Stănescu pe Aleea clasicilor din Chişinău şi a altui – la Ploieşti, ambele în 1999), Marin Preda, Ioan Alexandru, Ion Dumeniuk, Eugeniu Coşeriu, Aureliu Busuioc, Gheorghe Ghimpu („A fost un martir... Va fi o legendă”), Ion Borşevici, Mihai Cimpoi, Arcadie Suceveanu ş.a. Un loc distinct în eseistica lui Ion Hadârcă revine operei şi nemuririi lui Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale.

Ultimul compartiment al volumului recenzat cuprinde interviuri şi răspunsuri la anchete, tipărite în premieră în diferite publicaţii periodice de la noi: Accente, Capitala, Contrafort, Evenimentul (Iaşi), Flux, Glasul Naţiunii, Literatura şi arta, Limba Română, Natura, Timpul. Cele mai multe titluri ale dialogurilor din presă sunt extrem de semnificative pentru personalitatea, scrisul şi poziţia civică a lui Ion Hadârcă: „Vom exista atîta timp cît vom recunoaşte că suntem români”, „Mesajul creştin a fost sufletul mişcării noastre [naţionale]”, „Societatea [noastră] mai trăieşte cu fantome politice”, „Chiar şi istoria recentă se face cu politicieni de durată”, „Chişinăul e ca un acvariu politic” etc.

În final, vom menţiona că, aşa cum precizează şi autorul (pe foaia de gardă), apariţia cărţii Era barbară se datorează şi concursului acordat de o familie cu nume pitoreşti: Vugar şi Şafaq Navruzov. Putem bănui că sunt nişte intelectuali azeri, fruntaşi ai Societăţii etno-culturale a azerilor din R. Moldova. Cu certitudine, sunt dintre cei care au contribuit şi la dezvelirea, la Chişinău, a unui bust al lui Nezami Gandjavi (1141-1209), unul din marii poeţi persani, dar care, aşa cum ne sugerează şi numele lui, a trăit şi a creat la Gandja (Ganca), oraş ce se numea, în Azerbaidjanul sovietizat, Kirovabad. La inaugurarea bustului, Ion Hadârcă a rostit un cuvînt omagial despre Nezami – oferind, astfel, o dovadă în plus a largii sale deschideri spre valorile spirituale autentice, dincolo de oricare graniţe.

Vl. PRISĂCARU

* Ion Hadârcă. Era barbară: [eseuri, studii, analize, interviuri, anchete]. – Chişinău: Ed. Garuda-Art, 2005. – 412 p.