Biblio Polis - Vol. 19 (2006) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
EMINESCIANA / ЭМИНЕСЧИАНА / EMINESCIANA
Ştefan POPOVICI, anul III, Facultatea de Litere, Universitatea de Stat din Moldova
Destinul Basarabiei în publicistica eminesciană şi în cea din R. Moldova

I.

„La zidirea Soarelui, se ştie,

Cerul a muncit o veşnicie.

Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,

Ne-am ales cu domnul Eminescu,

Domnul cel de pasăre măiastră,

Domnul cel de nemurirea noastră – Eminescu”

Grigore Vieru

Vorbind despre Eminescu, mai ales în Republica Moldova, ne gîndim la spiritul românesc unitar, la categoricul şi atît de cuprinzătorul „suntem români, şi punctum”. Soarta românilor, mai ales a celor din Basarabia, nu a fost niciodată una uşoară, dar poporul mai păstrează şi astăzi „un sînge de roman”, care îl ridică, ori de cîte ori cade sau este răpus. Românii nu au fost şi nu sunt cuceritori, ei sunt doar apărători ale celor ce le aparţin pe dreptate. Acest spirit are rădăcini adînci şi vine probabil din chiar relieful Ţării. Avînd munţi şi ape care le mărginesc atît de firesc aria geografică, românii au ştiut să le folosească asemenea unor ziduri şi nu au avut niciodată tendinţe expansioniste. O singură direcţie fără margini le stăpîneşte inima – Cerul – cel care i-a făcut creştini.

Publicistica eminesciană apare ca un izvor relevant în a cunoaşte adevărul istoric în problema Basarabiei, poetul reacţionează la orice ştirbire, manifestă o profundă revoltă faţă de raptul celor trei judeţe din sudul Basarabiei prin care se definitiva înglobarea întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru sub dominaţia imperiului răsăritean. Articolele sale din Timpul, completate de însemnările manuscrise, constituie un suport bine documentat pentru demonstrarea românităţii acestui pămînt şi a locuitorilor lui autohtoni.

II.

„Mi-l furară, Doamne, adineauri

Pe înaltul domn cu tot cu lauri.

Mă uscam de dor, în piept cu plînsul,

Nu ştiam că dor mi-era de dînsul,

Nu ştiam că doina mi-o furară

Cu străvechea şi frumoasa Ţară – Eminescu”

Grigore Vieru

În cuprinsul mai multor articole, publicate în Timpul, Eminescu pune în evidenţă faptul că imperiile, dincolo de principiile pe care le invocau adesea (asigurarea păcii, promovarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi civilizarea popoarelor) urmăreau prioritar interese politice şi economice „exclusiviste”, recurgînd frecvent, în scopul menţinerii ori modificării statu-quo-ului, la practici dure, precum ameninţări sau utilizarea forţei, anexarea ori tratarea ţărilor mici ca obiect al compensaţiilor teritoriale, instituirea de protectorate asupra acestora, colonizări, impunerea de alianţe militare, schimbarea unor şefi de state şi de guverne etc.

Exegeza care a depus efort să scoată în lumină textele eminesciene a avut de înfruntat o opoziţie puternică. În jurul apariţiei fiecărui volum din colecţia Perpessicius am putut urmări numeroase confruntări ideologice. “O dată cu volumul IX, constata Dimitrie Vatamaniuc, am intrat în sectorul cel mai dificil: publicistica. Aşa că a fost atacat foarte violent de către anume persoane direct interesate. Atacuri la adresa lui Eminescu, dar şi la adresa editorilor”. S-a ajuns pînă la interzicerea editării publicisticii lui Eminescu dar, în urma unor demersuri insistente apare, în 1984, volumul XI (Publicistică 17 febr. - 31 dec.1880), iar pe parcursul anului 1985 ies la lumină volumele XII (Publicistică 1 ian. - 31 dec. 1881) şi XIII (Publicistică 1882 - 1883, 1888 - 1889), dar fără dreptul de a li se face publicitate. Probabil, autorităţile şi unii străini îşi dădeau foarte bine seama de puterea şi actualitatea ideilor cuprinse în publicistica lui Eminescu, era evident că revolta autorului faţă de răpirea Basarabiei şi a Bucovinei putea să developeze adevărul, ceea ce ar fi marcat şi modificat mentalitatea poporului. În consecinţă, volumul IX a fost scos din vînzare, iar celelalte s-au editat într-un tiraj minim.

III.

„Suntem în cuvînt şi-n toate,

Floare de latinitate

Sub un cer cu stele sudice!

De avem sau nu dreptate,

De avem sau nu dreptate,

Eminescu să ne judece!”

Grigore Vieru

Şirul de articole în Timpul s-a declanşat ca un răspuns la atacurile oamenilor politici şi ale presei panslaviste în ceea ce viza retrocedarea în 1856 a celor trei judeţe din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad şi Ismail, punctul lor de pornire fiind anul 1812. Eminescu se documentează foarte bine şi demonstrează că istoria Basarabiei începe mult mai devreme, fapt ce reiese nu numai din documentele şi cronicele interne, dar şi din mărturiile unor călători şi istorici străini.

„A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiei ruseşti. Numele Basarab şi Basarabia exista cu mult înaintea vremii în care acest pămînt devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă”. Eminescu aduce fragmente autentice din arhivele hanului mongol din Persia: „În primăvara anului 1240 principii mongoli trecură munţii Galiţiei pentru a intra în ţara bulgarilor şi a ungurilor. Orda, care mergea spre dreapta, după ce a trecut ţara Aluta, îi ieşise înainte Bazaran-bam cu o armată, dar e bătut. Regele maghiar Carol-Robert, într-o diplomă din 1332, povesteşte bătaia ce o păţise de la Basarab, fiul lui Tugomir, în ţara noastră.” Din acest Basarab este descendent şi Mircea cel Mare (-1418). Cam în aceeaşi perioadă „Ţara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgăraşului şi Omlaşului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea şi cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării [...] În această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise latineşte ale domnilor, în scrieri contemporane: Basarabia”. Doar în temeiul acestor argumente, am putea deja să închidem discuţia cu referinţă la anul 1812, deoarece numele de Basarabia este cu mai mult de 5 secole mai vechi. Ne deplasăm însă în secolul al XV-lea pentru a vedea cît de important este rolul acestui teritoriu poziţionat strategic. „La intrarea sultanului Mohamet în Ţara Românească contra lui Vlad Ţepeş Voievod se afla între ostaşii lui şi un sîrb, anume Constantin Mihalovicz de Ostroviţa. El ne spune că pe atunci opinia publică era că oricine s-ar război cu românii, chiar să-i învingă, numai pagubă are. Aceasta-i foarte natural, pentru că românii nu sunt popor cuceritor, de aceea şi apără ce-i al lor cu îndărătnicie, pentru că ce au cu drept au şi al lor este. Oricînd însă turcii sfătuiau pe sultan să nu facă război cu românii, pentru că n-aduce nici un folos, ci pier numai o mulţime de turci în zadar, atunci sultanul le răspundea: „Pînă cînd românii stăpînesc Chilia şi Cetatea Albă, iară ungurii Belgradul sîrbesc, pînă atunci nu vom putea birui pe creştini! ” [...]şi dacă el zicea aceasta la 1490, de ce să n-o zicem şi la 1878?”. Sunt evidente deci adevăratele scopuri, în felul acesta „buturuga mică răstoarnă carul mare”. Şi nu suntem noi de vină, dar oare cum ar fi lucrurile dacă totuşi ar reuşi turcii să-i bată pe români? Aşa se face că, apărîndu-ne pe noi, am servit şi unor interese străine.

În veacul următor se stinge Ştefan cel Mare şi, adunînd boierii, le arată cum ar putea ţine ţara aşa cum a făcut-o el, dar, socotind pe turci mai puternici şi mai înţelepţi decît pe alţi vecini, îi îndeamnă pe boieri să se închine turcului. Aşa se şi întîmplă în 1511, cînd Bogdan încheie prima capitulaţie. Merită menţionate condiţiile acesteia, total diferite de acelea pe care le-ar impune ţarul. Poarta recunoştea că Moldova e liberă şi nu cucerită, se obliga să o apere fără a-i ştirbi din teritoriu; turcii nu aveau dreptul de a cumpăra pămînturi în Moldova şi nici nu puteau locui acolo. Drept semn de supunere Moldova urma doar să achite în fiecare an 4 mii de galbeni turceşti, sub un titlu de dar însă. Asta a fost de partea turcilor, să vedem, însă, ce prevedea Tratatul de la Kuciuk-Kainargi din iulie 1774. Este şi mai surprinzător, pentru că Imperiul Rus se obliga să restituie Porţii toată Basarabia, cu tot cu Akkerman, Chilia, Ismail..., de asemenea să restituie toate pămînturile şi moşiile aferente care îi aparţineau şi care i-au fost răpite pe nedrept, iată o definiţie dată de însăşi Ecaterina a II-a: prises contre toute justice.

Multe sunt încă de spus pentru fiecare tentativă ulterioară de a stăpîni Basarabia, dar oare mai contează acestea dacă toate sunt răsturnate de adevărul de la însăşi originea acestui teritoriu?

Concluzii

„Acum am şi eu pe lume parte:

Pot îmbrăţişa măiastra-ţi carte,

Ştiu că frate-mi eşti şi-mi eşti părinte,

Acum nimeni nu mă poate minte.

Bine ai venit în casa noastră,

Neamule, tu floarea mea albastră – Eminescu”

Grigore Vieru

Astăzi, ca şi acum o sută de ani, articolele politice ale lui Eminescu n-au pierdut nimic, dar absolut nimic, din puterea lor de demascare şi condamnare a celor ce calcă în picioare dreptul popoarelor la autodeterminare şi integritate teritorială. Pierderea doar a unei provincii ar însemna enorm de mult, ar însemna să pierdem „încrederea în trăinicia poporului român”, iar aceasta nu o vom putea întoarce nici diplomatic, nici cu sabia. Însă, vom putea învinge orice dacă păstrăm conştiinţa trează şi dacă nu ne lăsăm înşelaţi.

Bibliografie:

1. Eminescu, Mihai.Fragmentarium. – Bucureşti, 1981.

2. Vatamaniuc, Dimitrie.Publicistica lui Eminescu. – Iaşi, 1985.

3. Marinescu, George.Suntem români şi punctum. – Bucureşti, 1997.

4. Eminescu, Mihai.Iubirea de patrie. – Bucureşti, 1989.

5. Eminescu, Mihai.Basarabia, pămînt românesc. – Bucureşti, 1997.

6. Eminescu, Mihai.Opere. Vol. 5. Publicistică. – Chişinău, 2001.

7. Eminescu, Mihai.Opere. Vol. 6. Publicistică. – Chişinău, 2001.

8. Eminescu, Mihai.Opere. Vol. 7. Publicistică. – Chişinău, 2001.

9. Eminescu, Mihai.Opere. Vol. 8. Publicistică. – Chişinău, 2001.