Biblio Polis - Vol. 19 (2006) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
CARTEA PE GLOB / КНИЖНЫЙ ГЛОБУС / THE BOOK ON THE GLOBE
Vlad POHILĂ
Dualul ex-iugoslav: ieri şi azi, posibil şi mîine...

Dual – număr gramatical care indică, în unele limbi,

două exemplare (două obiecte sau două persoane).

Dualitate – 1. Însuşirea de a avea o natură dublă;

2. ansamblu format din două elemente diferite sau opuse.

(Lazăr Şăineanu. Dicţionarul universal al limbii române.
Ed. revăzută şi adăugită. Vol. 1. – Iaşi: Mydo Center,
1997. – P. 257.)

Ce poate face uneori întîmplarea... Mai ales, cea norocoasă! Căci a fost o mare şansă de a cunoaşte, într-o banală zi de primăvară a anului curent, la Bucureşti, doi literaţi de excepţie din fosta Iugoslavie...

Despre aceste extraordinare „achiziţii” ex-iugoslave voi vorbi, desigur, mai jos mai pe îndelete - vă rog să mă credeţi că merită! - ca şi despre limbile şi literaturile pe care le reprezintă ei. Mă gîndesc acum la tînăra generaţie de la noi, la cei care au o imagine cu totul vagă despre Iugoslavia... fostă... răstignită, dar nu şi înălţată! ci prăbuşită în bezna istoriei... Precizările de ordin istoric şi etno-cultural pe care ţin să le fac în continuare sunt tocmai pentru „cei mai tineri decît noi”, noi fiind cei care am apucat ani buni de existenţă a comunismului, aşadar a „lagărului socialist”, din care făcea parte, cumva, şi Iugoslavia.

Configuraţia lingvistică:

la început a fost Acordul...

Ideea unei Iugoslavii, adică a unui stat ce i-ar uni pe slavii de sud („iug” înseamnă în mai toate limbile slave „sud”), din Balcani, a apărut cu mult înainte de secolul XX. În ceea ce priveşte unitatea lingvistică a majorităţii slavilor din viitoarea (şi vai, fosta deja!...) Iugoslavie, se pare că ideea acestei unităţi / identităţi a prins a se contura mai limpede în mintea a doi cărturari: sîrbul Vuk Stefanovic Karadzic (a se citi [vuk stefanovici karagici], 1787-1864; între altele, un bun amic al lui Gheorghe Asachi) şi croatul Ljudevit Gaj (a se citi [liudevit gai], 1809-1872), care, prin anii ’40 ai secolului XIX, au ajuns la o înţelegere privind cristalizarea, prin maximă apropiere, unificare chiar, a unei limbi bazate pe două variante: varianta sîrbă şi cea croată. Nobila intenţie a celor doi cărturari s-a materializat la întrunirea din 1850, de la Viena, a unui mare grup de scriitori, profesori şi învăţaţi, croaţi şi sîrbi, la care s-a decis acceptarea principiilor de scriere (a normelor ortografice) ale lui Karadzic: piši kako govoriš = scrie cum vorbeşti. În acest sens, a fost redactat şi semnat şi un acord al intelectualilor întruniţi în capitala Imperiului Habsburgic. Astfel, prin „Acordul (lingvistic) sîrbo-croat de la Viena”, în 1850, s-a pus temelia limbii numite, pînă prin anul 1990, sîrbo-croata sau, mai rar – croato-sîrba.

Diferenţele dintre aceste două variante erau minime:

a) alfabetul – sîrbii, de religie ortodoxă, foloseau / folosesc un alfabet bazat pe cel chirilic rus, al lui Petru cel Mare („civil”), dar fără 9 litere ruseşti, şi cu alte 6 „pur sîrbeşti”, alfabet pe care ei îl numesc „vukovica” (a se citi „vukoviţa” = „scrisul lui Vuk Karadzic”), pe cînd croaţii, catolici, au rămas fideli alfabetului latin, şi acesta cu unele adausuri, din care motiv e numit „gajevica” (a se citi „gaieviţa” = „alfabetul lui Ljudevit Gaj”); în treacăt fie spus, încă de pe la mijlocul secolului XX sîrbii au şi o variantă „latinizată” a scrierii, identică cu cea croată, la care recurg mai ales în documentaţia destinată Occidentului, în genere străinătăţii;

b) mici diferenţe la nivelul pronunţiei, stare reflectată şi în scris (dacă sîrbii scriu / pronunţă cvet [ţvet] „floare” sau reka [reka] „rîu, fluviu”, apoi croaţii scriu / rostesc cvijet [ţviiet], respectiv rijeka [riieka]);

c) unele deosebiri în lexic – exista, încă în secolele XIX-XX, o serie de „croatisme”, cuvinte utilizate exclusiv de croaţi, aceştia fiind mai purişti decît sîrbii, mai rezervaţi în ceea ce priveşte asimilarea „internaţionalismelor”. Bunăoară, dacă sîrbii numesc lunile anului ca şi noi, în stil european (german), apoi croaţii au pentru acestea denumiri proprii (Travanj, Lipanj, Listopad etc. – ceva în genul Mărţişor, Florar, Cuptor); sîrbii zic univerzitet, avion, fabrika, muzika, pe cînd croaţii şi-au impus termeni slavi, de factură puristă – sveuciliste, zrakoplov, tvornica, glazba ş.a.m.d. Particularităţile scrierii latinizate pentru sîrbo-croată (şi, în bună parte, pentru slovenă) sunt acestea: c = ţ; j=i semivocalic; č, š, ž (cu un fel de „v” deasupra) se citesc ce, şe, respectiv je; ć cu un accent ascuţit (‘) = un сe moale; d „tăiat”, redat şi prin îmbinarea dj = ge moale, iar îmbinarea dž = ge dur. Din „motive tehnice” nu am putut reproduce peste tot literele specifice croatei – şi ne cerem scuze pentru aceasta; în recompensă, am stăruit să dăm, între paranteze pătrate, pronunţia numelor iugoslave.

Odată cu destrămarea Iugoslaviei, în 1991, linia puristă a croaţilor s-a îngroşat, cel mai curios e că ei au prins a se feri şi de unele cuvinte comune cu ale sîrbilor; şi mai curios e că în această aberantă pornire a croaţilor s-au lăsat antrenaţi şi sîrbii... Mai întîi la Zagreb (capitala Croaţiei) a apărut un „Dicţionar” al „sîrbismelor nerecomandabile (a se citi: interzise) pentru uzul croaţilor”, ca peste un timp să apară ceva similar şi la Belgrad, evident, cu scopul de „a-i feri” pe sîrbi de croatisme... „Separarea” - penibilă, absurdă şi nocivă - a croatei de sîrbă, a avut ca efect apariţia, pe harta politico-lingvistică a Balcanilor nu a două limbi (sîrba şi croata), ci... a trei! După 1992 mi-a fost dat să aud şi de „bosanski jezik” – „limba bosniacă”, ea fiind „pusă la cale”, fireşte, din raţiuni strict politice, după „principiul”: dacă există statul (Bosnia/Herţegovina), trebuie să existe şi limba oficială cu numele statului respectiv! Această stupidă „întrecere separatistă” este deja fatală: cresc generaţii de sîrbi, respectiv, croaţi şi bosniaci care nu-i vor mai putea înţelege pe scriitorii comuni cîndva, din secolele XIX-XX! Aşadar, la nici o 150 de ani, s-a ales praf din „Acordul de la Viena”, convenţie ce a făurit o limbă bine codificată (normată) pentru o populaţie înrudită, dacă nu identică, limbă ce a generat, la rîndu-i, o literatură extrem de bogată în scrieri, genuri şi specii, subiecte, personalităţi, talente, realizări... şi astea riscînd, acum, să devină arhaice, greu inteligibile sau neînţelese, iar în ultimă instanţă – inutile. Fără să vrei, „drama lingvistică” sîrbo-croată te duce cu gîndul la vînzoleala „moldoveniştilor” primitivi de la Chişinău: dacă aceştia şi-ar face nestingherit mendrele, peste o generaţie-două ar fi mulţi basarabeni vorbitori de „limbă moldovenească”, care, însă, nu i-ar mai înţelege pe Eminescu, Blaga, Rebreanu, Petrescu, Stănescu, Preda, Sorescu...

Aflîndu-se într-un ocean slav (după cum observase şi Constantin Stamati-Ciurea), românii au întreţinut cele mai diverse contacte, inclusiv lingvistice, cu slavii de răsărit (ucrainenii, ruşii), apuseni (polonii) şi de sud (bulgarii, sîrbii). Dacă nu mă înşel, chiar Nicolae Iorga a spus că de-a lungul istoriei românii au avut doi vecini buni: sîrbii şi... Marea Neagră! Afirmaţia trebuie atribuită mai ales literatului decît istoricului N. Iorga – e, neîndoios, la mijloc, o metaforă, măcar şi de aceea că firea sîrbilor chiar că poate fi asemuită cu starea unei mări, în diferite anotimpuri: cînd e liniştită, cînd e agitată; ba e încîntătoare, ba e fioroasă! Aşa sau altfel, sîrbii au împrumutat de la noi unele cuvinte vechi, mai ales din domeniul păstoritului: brînză, baci, urdă, stînă, car, căruţă..., dar pe care, încet-încet, ei le dau uitării. Totuşi, cîteva cuvinte, le-am putut auzi în limbajul curent al sîrbilor (şi al croaţilor): fluier şi flaut, faţă (cu sensul de „mină”, „mutră”!) şi locuţiunea adverbială calea-valea. Noi am împrumutat cu mult mai multe cuvinte de la sîrbi, unele absolut indispensabile acum şi chiar în viitor! De exemplu: boltă, a ciopli, glumă, grădină, graniţă... precum şi zgomot sau haiduc, dar, esenţial – adverbul DA (antonimul lui NU, care e latin). Prezintă interes faptul că în prezent sîrbii, atît de generoşi cu noi, nu prea zic DA, ci mai mult JESTE (se pronunţă ieste), iar tinerii din Belgrad şi din alte oraşe sîrbeşti recurg frecvent la o formă prescurtată: JES (= ies), identică adverbului cu acelaşi sens din engleză.

Limba sîrbă a fost pentru română, de-a lungul a cîtorva secole, un important „furnizor” de turisme (bostan, bumbac, dud, mosor, tolbă, zambilă); mai curînd tot prin intermediul sîrbei ne-au venit din greacă o serie de nume de sfinţi şi nume de botez: Alexandru, Andrei, Elena / Ileana, Gheorghe, Nicolae, Vasile; Neagu, Vlaicu, Voicu, Vlad, Dan etc.

Nu prea mulţi ştiu că sîrbii au dat lumii întregi cel puţin un cuvînt; dar ce cuvînt! - vampir! Rămîne încă o enigmă cum de a ajuns acest sîrbism să cutreiere lumea... Croaţii, care întotdeauna au stăruit să nu rămînă mai prejos, au dat şi ei ceva unei părţi din Terra: cuvîntul cravată, care a prins rădăcini mai întîi în franceză, de unde a intrat în multe alte idiomuri. Nu e greu să observi apropierea dintre cravată şi croat/ă (în franceza, cravate şi Croate): un fel de cravată (de fapt, un fular) era un element al îmbrăcămintei croaţilor, pe care îl purtau şi nişte croaţi – bucătari la curtea unuia din mulţii suverani francezi pe nume Louis (Ludovic). „Fularul croat” a impresionat şi pe rege, şi pe curteni, pe nobilii parizieni, care nu s-au jenat să-i imite pe nişte bucătari veniţi de pe malul Adriaticii, francezii dînd un exemplu molipsitor pentru o jumătate din populaţia planetei.

Cum tot vorbim despre fosta Iugoslavie, ar fi nedrept să ne referim numai la limba sîrbo-croată (fostă şi ea...), pe care, e adevărat, o vorbea ca limbă nativă, maternă, majoritatea populaţiei acestei ţări (circa 20 din 23 milioane): sîrbii (10 mln), muntenegrenii (1 mln), croaţii (5 mln), bosniacii / herţegovinenii (3-4 mln). La sudul ex-Iugoslaviei, vreo două milioane aveau / au ca limbă maternă macedoneana - un dialect al limbii bulgare, dezvoltat ca limbă literară, mai ales din raţiuni politice, după cel de al doilea război mondial. La nordul ţării, alte două milioane vorbeau / vorbesc limba slovenă... Scriu astea şi mă gîndesc: oare să fie slovenii chiar numai două milioane? Statisticile uneori induc lumea în eroare, dar realitatea ne dumereşte. De ex., nu poate să nu te pună pe gînduri faptul că într-o ţară vecină cu Slovenia – în Austria -, numai în ultimele decenii s-au impus spectaculos cîţiva politicieni cu nume defel nemţeşti, ci mai curînd... slovene: Bruno Kreisky, Franz Vranitzky, Viktor Klima...

A propos de limba slovenă: conform prof. Gheorghe Constantinescu-Dobridor, este „cea mai armonioasă (alături de sîrbo-croată) dintre limbile slave, deoarece a păstrat urme ale vechiului accent muzical din slava veche” (vezi: Gh. Constantinescu-Dobridor, Dicţionar de termeni lingvistici. – Bucureşti: Ed. Teora, 1998. –P. 295). Aici se impun cîteva precizări, pe care ne grăbim să le aducem şi la cunoştinţa cititorilor noştri. „Vechiul accent muzical” slovena (ca şi sîrbo-croata) l-a moştenit din slava veche, care însă îl păstrase din limba ariană sau iafetică (= limba lui Iafet, unul din fiii lui Noe) - „mama”, „strălimba” marii familii a limbilor numite acum indo-europene (cele indo-iraniene, romanice, germanice, slave, baltice, precum şi cîteva limbi izolate ca armeana sau greaca). Prima atestare a limbii slovene datează din anul 1000 (sic!) - e vorba de aşa-numitele Fragmente de la Brizin (Freisingen, în germană) – o spovedanie şi o rugăciune. Vechimea acestor texte slovene i-a determinat pe unii lingvişti din sec. XIX încoace să considere că toate textele în slavonă (slava veche) ar fi fost, de fapt, în slovenă! De-i aşa, de nu-i aşa... cert e că anume în slovenă s-au scris primele texte slave cu litere latine. După apariţia primelor texte în slovenă, (prin anul 1000), au urmat cinci secole bune de „tăcere”, datorată impunerii, presiunii limbii germane. Ca o recompensă, secolul XVI este deosebit de generos cu limba slovenă: în 1550 văd lumina tiparului, în slovenă, un abecedar şi, concomitent, un Catehism; în 1555-1560 se tipăreşte o traducere a Noului Testament, iar în 1584 apare prima gramatică a acestei limbi. Şi mai mare a fost recompensa oferită limbii (şi culturii, ştiinţei) slovene de secolul XIX, prin activitatea lui France Miklosic (a se citi [franţe mikloşici]), al cărui nume e mai cunoscut în varianta de scriere germanizată - Franz Miklosich (1813-1891). Acest fiu al Sloveniei este unul dintre cei mai de seamă lingvişti ai ultimelor două secole. Deşi s-a impus cu nişte lucrări fundamentale de slavistică: o gramatică comparată a limbilor slave şi un dicţionar etimologic ale acestor idiomuri, F. Miklosich a fost preocupat şi de alte limbi, germanice şi romanice, inclusiv de română. Lucrarea sa Elemente slave în limba română este şi astăzi un model de studiu comparatistic, contrastiv, precum şi de etimologizare (identificare) corectă, obiectivă, cumpătată a slavonismelor în lexicul românesc, pe atunci cînd unii filologi, ruşi sau germani, dar şi români (de ex., Alexandru Cihac, 1825 - 1887) puneau la îndoială romanitatea limbii noastre, exagerînd importanţa influenţei slave. În alt studiu, Contribuţie la fonetica dialectelor române, marele lingvist sloven se referă clar la graiul moldovenesc, ca un component al limbii române, alături de graiurile muntean, ardelean, bănăţean etc. Iată o sugestie de lectură pentru „moldoveniştii” de la Chişinău!...

O particularitate originală a limbii slovene o constituie prezenţa dualului, număr gramatical, specific unor limbi vechi precum sanscrita, elena (greaca veche), slavona. Din ultima, dualul a fost moştenit în numai două din cele 12 limbi slave moderne – în slovenă şi în sorabă (numită şi sorbă, sîrba lusaciană, vendă – limbă slavă încă vorbită în Germania, de circa 150.000 persoane, în localităţi preponderent rurale, din vecinătatea oraşelor Cottbus şi Bautzen). Dualul este ceva deosebit de singular şi de plural, prin care se arată două exemplare de aceeaşi speţă sau o pereche de obiecte. Să nu vă imaginaţi însă, că ar fi vorba de cuvinte de tipul ochi, mîini, picioare... sau ochelari, pantaloni! – cum credeam şi eu. Măcar şi din motivul că dualul sloven este caracteristic atît substantivului, cît şi verbului! Dacă e să rezumăm, la dual este întotdeauna, bunăoară, substantivul ljubav, ce semnifică pasiune, dragoste, iubire; ca şi verbele respective (a iubi, a se îndrăgosti, a fi pasionat), atunci cînd e vorba de sentimente adevărate, adînci şi puternice!

Puţină istorie,

şi mai puţină geografie

Se consideră că actualele popoare slave de sud, din fosta Iugoslavie, ar constitui rezultatul unui amestec între străvechii iliri şi slavii veniţi pe aceste pămînturi prin sec.VI-VII, ultimii, slavii, asimilîndu-i pe iliri, de la care au rămas urme extrem de vagi şi cele mai puţine în domeniul limbii. Cea mai veche formă de statalitate, în acest spaţiu, ar fi apărut pe teritoriul actualului Muntenegru şi al Croaţiei, prin sec. IX, remarcabilă fiind totuşi vechea statalitate a sîrbilor, cu deosebire atunci cînd sîrbii au fost uniţi sub sceptrul cnejilor Stefan Namanja (sec. XI) şi Stefan Duşan, zis şi Uroş IV (sec. XIV). După înfrîngerea sîrbilor în bătălia cu turcii, de pe Cîmpia Mierlei (Kosovopolje), în 1389, pămînturile lor cad sub dominaţie otomană, pînă în 1878, cînd atît Serbia, cît şi Muntenegrul (ca şi România) sunt recunoscute ca state independente. Şi sîrbii, şi muntenegrenii, au avut în politica externă o orientare pro-rusească (de fapt, obsedaţi de a domina Balcanii - ca o modalitate de a cuceri Constantinopolul, căzut sub turci încă în 1453 -, ruşii s-au băgat şi la sîrbi). Dacă sîrbii şi-au format la şcolile din Petersburg şi Moscova o parte a elitei intelectuale şi politice (altă parte fiind pregătită la Berlin, Paris, Viena), apoi muntenegrenii au „furnizat” curţii ţarilor ruşi mai multe prinţese (cneaghine) frumoase: diferite doamne şi domnişoare Miliţa sau Draghiţa (prenume feminine deosebit de populare la slavii de sud) se aflau şi în anturajul legendarului Rasputin. În vara lui 1914, cînd Austro-Ungaria a atacat Serbia, Rusia a intrat imediat în conflict, de partea sîrbilor, astfel începînd primul război mondial. Anterior, în 1904, după declanşarea războiului ruso-japonez, Muntenegrul declară război Japoniei, „uitînd” apoi să încheie pacea cu această ţară, astfel încît muntenegrenii se află pînă azi în stare de război cu japonezii!

Deşi sîrbii au fost iniţiatorii unirii slavilor de sud într-un singur stat, spre aceasta au aspirat şi celelalte popoare înrudite, aflate sub dominaţii străine.

Slovenii, din extrema nordică a fostei Iugoslavii, încă din sec. VII au fost dependenţi de germani (de Bavaria), sub care, în veacurile VIII-IX adoptă creştinismul (după anul 1054, în haină catolică). Din sec. X pămînturile slovene sunt anexate de Casa (dinastia) de Habsburg, de care se desprind abia în 1918.

Croaţii, creştinaţi în sec. VII-IX, curînd îşi formează un principat, devenit în anul 925 regat. Din 1102 însă (ca şi românii din Transilvania), croaţii se văd nevoiţi să semneze un acord cu Regatul Ungariei, de care sunt legaţi (inclusiv ca o parte însemnată a Imperiului Austro-Ungar) pînă în 1918. Totodată, însă, coasta dalmată a Mării Adriatice (regiunea numită Dalmaţia, cu centrul la Dubrovnik), de prin anul 1200 trece, timp de şase veacuri, sub autoritatea Veneţiei, fiind preluată, apoi, de către unguri şi austrieci, pînă la destrămarea Imperiului Habsburgic.

Bosniacii (şi herţegovinenii) au avut un banat (cnezat) în secolele XI-XIV, dar din veacurile următoare, XIV-XV, sunt încorporaţi Imperiului turcesc, fiind supuşi unui proces acerb de islamizare: la începutul sec. XVII, 2/3 din bosniacii creştinaţi în sec. IX erau deja musulmani. Rîul care îi despărţea de sîrbii ortodocşi, Drina, era considerat de bosniaci „Drina, naşa Mekka i Medina”!

Macedonenii, de la sudul ex-Iugoslaviei, sunt mai mult nominal, formal, urmaşi ai acelei glorioase Macedonii antice, condusă de Filip şi de Alexandru cel Mare. În secolele VII-XIV, ei au intrat în componenţa Imperiului Bizantin, o habă de vreme aflîndu-se şi în primul Ţarat Bulgar. Din 1371 este o provincie a Imperiului Otoman, ca în 1913 să fie împărţită între Grecia, Bulgaria şi Serbia, sîrbilor revenindu-le partea cea mai mare a teritoriului populat de macedoneni.

Prin unirea pămînturilor populate de etniile enumerate mai sus, la 1 decembrie
În centrul Belgradului
1918 (atenţie la această dată! istoria e doldora de coincidenţe!), se formează Regatul sîrbilor, croaţilor şi slovenilor, numit din 1929 Iugoslavia.* După cel de al doilea război mondial, Constituţia din 1946 proclamă noua Iugoslavie stat federal, format din şase republici „popular-democratice” (ulterior, din 1963 – „socialiste”), pe care le enumerăm aici de la nord la sud:

1. Slovenia (suprafaţa 20 mii km. p., populaţia circa 2 mln, capitala Ljubljana), 2. Croaţia (57 mii km. p., peste 5 mln, Zagreb), 3. Bosnia şi Herţegovina sau Bosnia-Herţegovina (51 mii km. p., circa 5 mln, Sarajevo), 4. Serbia (88 mii km. p., peste 10 mln, Belgrad, care era şi capitala întregii ţări, a Iugoslaviei), 5. Muntenegru (14 mii km. p., circa 700.000, capitala Podgorica [a se citi: podgoriţa],numită în anii de comunism Titograd), 6. Macedonia (26 mii km. p., peste 2 mln, capitala Skopje/ Skoplje, a se rosti [skopie] sau [skoplie]). În componenţa Serbiei intrau două provincii autonome: la nord – Voievodina (sau Voivodina), cu o suprafaţă de 22 km. p. şi o populaţie de peste 2 mln, alcătuită din sîrbi, maghiari, slovaci, români etc., capitala – Novi Sad; la sud - Kosova (sau Kosovo, sau Kosova şi Metohia), cu 11 mii km. p., circa 2,5 mln locuitori (dintre care circa 90 la suta sunt albanezi), capitala Pristina.

Iugoslavia postbelică a fost condusă, în temei, de un singur om: mareşalul Iosip Broz Tito (1892-1980), militant comunist între cele două războaie mondiale, organizator al luptei de partizani împotriva triplei ocupaţii (germane, bulgare şi maghiare) din anii 1941-1945, din 1945 este prim-ministru, iar din 1953 şi pînă la moarte – preşedinte al ţării. A cîştigat simpatia Occidentului pentru că l-a înfruntat cu mult curaj pe Stalin, tratîndu-i cu rezerve şi pe ceilalţi lideri sovietici, refuzînd să urmeze directivele Moscovei; în anii ’60-’70 ai sec. XX a fost unul din artizanii mişcării de nealiniere, percepută ca o aspiraţie de a domoli dictatul marilor puteri, indiferent că-s din Apus ori din Răsărit. Prin contrast, în ţara sa nu a promovat o linie dură, nici în politică, nici în economie, cu atît mai puţin în cultură. Iugoslavii nu au cunoscut colectivizare, nici industrializare în stil sovietic (sau românesc), nici vorbă de foamete organizată sau de deportări. Spre marele necaz al Moscovei, economia iugoslavă admitea mai multe elemente capitaliste: mica proprietate privată, în producţie accentul se punea pe calitatea mărfii, nu pe volumul ei; altele erau criteriile de remunerare a muncii; se recunoştea oficial inflaţia şi se luau măsuri pentru diminuarea ei; limitarea locurilor de muncă genera şomaj, şi acesta recunoscut oficial etc. Iugoslavii trăiau mai bine decît alte popoare „socialiste” iar societatea ducea un stil de viaţă incomparabil mai liberal decît în celelalte ţări socialiste „frăţeşti”: bunăoară, presa, radioul şi TV, cinematografia şi teatrul, literatura, artele vizuale nu ştiau decît o cenzură „extrem de dulce”, faţă de cea sovietică ori din RDG. Deţinătorii paşapoartelor iugoslave puteau, nestingherit, călători sau merge la munci în orice ţară din Vest. Cîteva milioane de cetăţeni ai Iugoslaviei au profitat de aceste libertăţi, şi mergînd în Germania Federală sau în Franţa, trimiteau în patrie valută forte cu miliardele; la un moment dat dolarul SUA şi marca vest-germană aveau în ex-Iugoslavia o circulaţie aproape că de la egal la egal cu dinarul. Graţie politicii sale abile - populistă, dar şi populară, prin anii ’70 se instalase în Iugoslavia un cult al lui Tito, care a culminat prin doliul cu adevărat de talie federală, naţională, la moartea mareşalului, în primăvara lui 1980. E de menţionat că acest cult al lui Tito era totuşi unul „temperat” şi, aş zice – cît se poate de sincer, bazat pe o anumită recunoştinţă faţă de ce făcuse el şi conducerea sa pentru majoritatea populaţiei. Mi-a fost dat să aud personal, şi nu că de la pionieri sau tineri comunişti, ci de la intelectuali mijlocii, oameni serioşi, inclusiv de la femei, din Iugoslavia, fraza: „Umiram za Tita!” – „Sunt gata să mor pentru Tito!”.

Şi dacă pentru mulţi sovietici Iugoslavia era un „ideal (pseudo)comunist”, un „paradis socialist”, altfel vedeau lucrurile iugoslavii înşişi. Mai ales acei iugoslavi (procentual, mai mulţi sloveni şi croaţi), care au văzut că în alte părţi, din Vest, se poate munci şi trăi şi mai bine decît la ei acasă. Concomitent, el însuşi fiind croat (şi nici nu ascundea aceasta), Iosip Broz Tito, deşi se declara „cel mai convins iugoslav”, „deasupra oricăror prejudecăţi naţionale”, a promovat numeroşi croaţi în armată, în Securitate şi în diplomaţie. Nu m-am referit întîmplător, în acest alineat, la croaţi şi sloveni: în ei mocnea mai tare nemulţumirea pentru diferite nereguli de ordin economic, dar şi în domeniul relaţiilor interetnice. Pentru croaţi şi sloveni, macedonenii din sud, bosniacii musulmani, dar şi sîrbii şi muntenegrenii erau nişte oameni cu spirit de iniţiativă şi gospodăresc atrofiat, cu o disciplină „balcanică” („numai de petreceri sunt buni”!) etc. Pe deasupra, sîrbii, majoritari în administraţie, îi tratau pe sloveni şi croaţi cu destulă suspiciune: că sunt naţionalişti, separatişti, că prea se uită spre Vatican şi spre Germania Federală etc.

După moartea lui Tito, urmează un declin economic, politic şi moral ce slăbeşte enorm statul federal; concomitent, cresc tensiunile în raporturile dintre sîrbi, pe de o parte, şi croaţi, la nord, şi albanezi, la sud - pe de altă parte. Anul 1991 a trebuit să tragă o linie peste declinul şi peste tensiunile din Iugoslavia. Este simptomatic faptul că Slovenia şi Croaţia se desprind primele de statul iugoslav, proclamîndu-şi independenţa în aceeaşi zi: pe 25 iunie 1991. Ce-i drept, consecinţele au fost diferite: dacă în Slovenia au urmat doar nişte ciocniri cu armata federală la retragerea acesteia, în Croaţia nu a fost chip fără lupte înverşunate, masacre ale populaţiei (şi în comunitatea croată, şi în cea sîrbă). Macedonia devine independentă în toamna lui 1991, fără ca sîrbii să tragă vreun foc de armă, în schimb grecii nici pînă azi nu recunosc noul stat ex-iugoslav, care, în opinia Atenei, uzurpează denumirea unei provincii elene. Bosnia şi Herţegovina îşi proclamă independenţa în martie 1992, cînd plana ideea de a fi împărţită între Serbia şi Croaţia. Dificultatea partajării acestei republici a generat în anii 1991-1992 şi în 1994-1995 un război sîngeros între bosniacii musulmani şi croaţi, pe de o parte, şi sîrbi, pe de altă parte. Cum la proclamarea independenţei nu au participat reprezentanţii comunităţii sîrbe, Belgradul are toate motivele să nu recunoască statul Bosnia-Herţegovina. Între timp se declanşează conflictul din Kosova şi Metohia, unde albanezii musulmani, deveniţi majoritari, îi alungă masiv pe sîrbi, devastează şi distrug casele şi monumentele, inclusiv bisericile şi mănăstirile, cele mai vechi şi cele mai mult cinstite de sîrbii ortodocşi. În anii 1998-2000 confruntările dintre sîrbi şi albanezii kosovari iau proporţii înspăimîntătoare; în căutarea unei soluţii, se decide introducerea trupelor pacificatoare ale NATO; pacificarea culminează cu bombardarea Belgradului, în primăvara lui 1999.

Odată cu destrămarea Iugoslaviei, Muntenegrul a rămas fidel alianţei cu Serbia, dar cum şi cea mai trainică alianţă poate fi zădărnicită, iată că în iunie 2006 Muntenegrul îşi declară independenţa de stat, recunoscută deja de o bună parte din ţările lumii.

Ex-Iugoslavia între „un vis

frumos” şi unele realităţi

de coşmar

Cine vrea să înţeleagă, nu va contesta că Iugoslavia a fost un stat federal, polietnic, multinaţional cu numeroase premise, respectiv, şanse de existenţă, de supravieţuire. Se spune, şi e în aceste spuse un adevăr, că Iugoslavia a fost un micro-imperiu. Oricum, paralelele cu imperiul sovietic sunt destul de riscante. În primul rînd, pentru că Iugoslavia, extrem de pestriţă, era totuşi mai omogenă, adunînd între graniţele ei naţiuni şi populaţii în genere foarte înrudite – sub aspect lingvistic, ceea ce ni se pare primordial. Nici diferenţele de ordin religios sau de structură psihică între popoarele din ex-Iugoslavia nu au fost atît de accentuate ca în URSS. Sîrbii, fiind cei mai numeroşi în ţară, mai fiind şi motorul unirii din 1918, şi liantul cel mai solid-neîndoios, au avut rolul de „frate mai mare”, pe care însă l-au jucat mai altfel decît ruşii în URSS: nu i-au deportat în masă nici pe croaţi care în anii 1941-1945, sub drapelul lui Ante Pavelic, au luptat masiv împotriva sîrbilor; nici pe ungurii din Voievodina care s-au aliat mai toţi cu amiralul Miklos Horthy, nici pe bulgarii de la sud, care, fireşte, au primit trupele de ocupaţie bulgare ca pe nişte eliberatori. Sîrbizarea zonelor nesîrbe (Slovenia, parţial Croaţia, Macedonia, Kosova, Voievodina) – atît în regat, cît şi în statul comunist al lui Tito -, s-a făcut cu alte ritmuri şi prin alte mijloace decît rusificarea în imperiul ţarist, apoi în cel sovietic. Este întru cîtva discutabilă şi aroganţa sîrbească, invocată, cu deosebire, de unii intelectuali croaţi sau de sloveni – pînă la urmă, demonstrau aere de superioritate faţă de sîrbi chiar reprezentanţii acestor două naţiuni catolice (ce-i drept, aveau şi temeiuri pentru aceasta). Din cîte ştiu, abia faţă cu tragedia destrămării Iugoslaviei, în 1991, şi mai vîrtos după bombardarea Belgradului de către trupele NATO, sîrbii au început a vorbi obsedant despre faptul că – nu numai pentru binele lor, dar şi în numele propăşirii celorlalte popoare conlocuitoare, străbunicii, bunicii, părinţii lor, sîrbi, au luptat, au fost mutilaţi şi au murit, pe scurt – s-au jertfit, în primul război mondial, apoi în cel de al doilea război mondial...

O diferenţă însemnată între URSS şi Iugoslavia consta în aceea că sovieticii erau consideraţi şi numiţi, mai ales în Vest, de cele mai multe ori - ruşi, pe cînd cetăţenii iugoslavi erau trataţi şi numiţi ca atare – iugoslavi. (În context, vom aminti că iugoslavi, scrişi chiar aşa în buletine de identitate, au fost foarte puţini: circa 250 de mii înainte de dispariţia federaţiei, aşadar, ceva mai mult de un procent din populaţia ţării. Aşa se scriau – la indicaţia oficialităţilor – copiii din familiile mixte, precum şi ultrapatrioţii, aceştia fiind apropare exclusiv sîrbi). Dacă un eston nici nu trebuia să-şi afişeze distanţa ce-l despărţea de un turkmen, apoi în ex-Iugoslavia adeseori nu se ştia adevărata apartenenţă etnică a unei personalităţi. Mă refer acum la interpreţii de muzică uşoară din ex-Iugoslavia: Djordje Marjanovic, Radmila Karaklajic, Lepa Lukic, Tereza Kesovija... Mă gîndesc la echipele de fotbal iugoslave - Crvena Zvezda, Hajduk, Partizan..., la unul dintre legendarii fotbalişti ai anilor ’70, Dzajic; la filmele cu Gojko Mitic şi alţi minunaţi actori... Ca iugoslavă era cunoscută în lume pictura naivă de acolo, deşi, cine dorea să intre în amănunte ştia că în acest gen au excelat croaţii, iar din partea sîrbească – numeroşi ţărani români, şi nu mai puţine ţărance române, din Banatul de Sud, zis şi Banatul Sîrbesc.

Pe acest fundal al unei abordări relativ cumpătate, echilibrate, pare incredibilă atitudinea Belgradului oficial, dar şi a intelectualităţii sîrbe faţă de minoritatea românească din fosta Iugoslavie şi din actuala Serbie. Ca şi ruşii, sîrbii i-au despărţit pe românii ajunşi să trăiască în ţara vecină, în două grupuri inegale, de fapt, în două clase, în două caste: cei mai puţini (vreo 50.000, maximum 100.000) sunt recunoscuţi ca atare, aceşti români beneficiază de anumite drepturi şi libertăţi (învăţămînt, presă, radio...). Cei mai mulţi, însă – vreo 500.000 de români, au fost declaraţi „altceva decît români” - vlahi, şi, lipsiţi de dreptul la identitate, au fost şi sunt trataţi ca nişte paria, crunt sîrbizaţi, inclusiv prin inocularea continuă a unui sentiment de inferioritate, că ar fi nişte neisprăviţi, dar cu şansă unică de a ieşi din mocirlă – dacă devin sîrbi sadea. Mai amintim în context, că la fel ca ruşii, sîrbii le-au interzis un timp românilor alfabetul latin, obligîndu-i să citească şi să scrie cu „vukoviţa”, alfabetul chirilic adaptat limbii sîrbe.

Cum puteţi observa şi din alineatul consacrat literaturii slovene, nu au fost sîrbizate numele slovenilor, şi nu numai pe cele ale scriitorilor (de la Ivan Cankar la Irena Oder...), ci în genere, nu li s-au adăugat terminaţiile tipice sîrbeşti – ovic, jevic. La fel, Belgradul oficial nu a atentat nici la onomastica specifică a croaţilor, nici a maghiarilor, nici a albanezilor din fosta Iugoslavie. Dar ce au făcut cu numele româneşti! Fără a intra în amănunte, spun doar atîta: am cunoscut personal români din Banatul de Sud şi din Valea Timocului care se numeau oficial Bukurovici, Mindrulovici, Prunkulovici şi chiar Korneskuovici!

Din Sava Iancu s-a transformat în Sava Iancovici un apreciat istoric român, cunoscut mai ales ca Sava I. Gârleanu – aşa îşi semna articolele, studiile, cărţile. Născut în 1926, în comuna Grad-Rudna din Banatul de Sud (Sîrbesc), a venit la Bucureşti, la studii postuniversitare, după cel de al doilea război mondial, şi-a luat doctoratul şi a fost mult timp cercetător ştiinţific la Institutul de istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, apoi cercetător ştiinţific la Institutul de studii sud-est europene.

„Contribuţiile sale de cercetător ştiinţific şi om de cultură au fost dedicate cunoaşterii istoriei românilor, istoriei albaneze, a Macedoniei, a relaţiilor româno-sîrbe şi româno-bulgare, cum şi a istoriei şi existenţei românilor din Peninsula Balcanică” (apud dicţionarul Români în ştiinţa şi cultura europeană (ediţie ARA – Academia Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte / sub redacţia prof. dr. Dan Grindea, dr. Ion Manea Manoliu, S[ine] l[oco], 1996. – P. 160-161). Unele lucrări de ale sale îşi dovedesc rezistenţa de-a lungul deceniilor: Haiduci şi haiducie (Bucureşti, 1969), Tudor Vladimirescu: Viaţa şi fapta sa (1971), Tudor Vladimirescu: Documente şi date noi, Complotul împotriva lui Alexandru Şuţu etc. Încă pe cînd se afla în România, a adus la cunoştinţa opiniei ştiinţifice numeroase informaţii “incomode” despre „vlăhimea balcanică”, în primul rînd despre aromâni.

După o dramatică epopee, Sava I. Gârleanu se stabileşte cu traiul în Suedia, devenind cercetător ştiinţific la vechea, faimoasa Universitate Lund – secţia de ştiinţe umanistice şi teologice, specialitatea istorie. Aici continuă să dea glas preocupărilor mai vechi, concomitent, redactează mai multe moţiuni privind situaţia disperată a „vlăhimii” din Iugoslavia şi în genere din Balcani, pe care le adresează diferitelor foruri ştiinţifice internaţionale.

Nu am amintit întîmplător de acest istoric român, originar din fosta Iugoslavie, unde mai pui că o fi fiind ca el încă mulţi alţii. Vorba e că mă leagă mai multe de Sava Iancovici-Gârleanu. Poate, în primul rînd, faptul că îmi este unchi... prin alianţă... a fost soţul mătuşii mele – Liuba Iancovici (născută Pohilă, la Putineşti, judeţul Soroca, fiind sora mai mică a lui tata, Ion Pohilă), din 1940 – trăitoare la Bucureşti, mulţi ani profesoară de istorie la Universitatea din capitala României. Cartea lui Sava I. Gârleanu Tudor Vladimirescu: Viaţa şi fapta sa, cu o dedicaţie a autorului, este o relicvă a familiei noastre. Discuţiile din adolescenţă cu el, apoi corespondenţa, din anii de studenţie – cu nenea Sava, cum îi spuneam noi, rudele de la Putineşti, m-au marcat profund, pentru toată viaţa. Dînsul m-a îndrumat să învăţ limbile slave, „căci toate popoarele slave au regimuri comuniste şi astfel obţii un capital extraordinar, nu obligatoriu unul material...” Încă pe cînd eram la facultate, i-am scris un răvaş în sîrbeşte, ceea ce l-a amuzat, dar l-a şi bucurat mult, însă abia peste ani buni aveam să înţeleg ce capital enorm m-a îndrumat dragul meu unchi să valorific...

Am ţinut să evoc figura lui nenea Sava şi pentru că la 23 ianuarie 2006 el ar fi împlinit 80 de ani şi nu ştiu cine şi-a mai amintit de acea rara avis pe nume Sava I. Gârleanu... Poate cineva din discipolii şi colegii lui de la Lund să-i fi dus o floare la mormînt, unde se odihneşte pe veci mai mult de un deceniu deja. S-ar putea, totuşi, să greşesc, s-ar putea să fi fost comemorat Sava I. Gârleanu pe undeva, căci a fost o prezenţă insistentă în viaţa ştiinţifică şi culturală din Vest. De ex., era membru al unor instituţii de prestigiu ca: Societatea istoricilor din Lund, Institutul Suedez din Istanbul, Societatea Scriitorilor din Suedia, Institutul Suedez de imigraţie, Centrul cultural pentru străini, PEN-Clubul suedez, Institutul Român şi Biblioteca Română din Freiburg/Germania, Academia belgo-hispanică, AIDLCM – Association Internationale pour la defense de langues menacees (=Asociaţia internaţională pentru apărarea limbilor ameninţate), Academia Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte etc.

Dacă Sava I. Gârleanu nu este dat uitării în Vest – cu atît mai bine. La Bucureşti, în anumite cercuri, şi în Basarabia, la Putineşti şi la Chişinău, cu certitudine se păstrează despre el cea mai luminoasă amintire...

De-a dreptul şovină şi imperială este atitudinea Bisericii Ortodoxe Sîrbe faţă de români: ierarhii sîrbi au interzis continuu serviciul divin în limba română. Recent, patriarhul sîrb Pavle a dispus să fie dărîmată o biserică (!!!), zidită de enoriaşi români, numai pentru că acolo se doreşte ţinerea slujbelor religioase în română. Ce mai păstor peste cîteva milioane de bieţi oameni cu adevărat credincioşi, cu frică de Dumnezeu! Nu-i aşa că acest patriarh sîrb aminteşte de episcopul rus al Basarabiei, Lebedev, care în secolul XIX, şi-a încălzit o iarnă întreagă reşedinţa din Chişinău, aruncînd în sobă cărţi sfinte în limba română?

Cum pot fi calificate aceste abordări altfel decît „dublu standard”, cum se numeşte acum, sau „politică duplicitară”, ceva care aminteşte de dualul din slava veche şi slovenă, dar generînd numaidecît emoţii absolut negative?!

Scriitori, cărţi, biblioteci....

Vă amintiţi, probabil: pretext pentru a scrie acest articol ne-a servit o întîmplare, o întîlnire cu doi literaţi din fosta Iugoslavie...

La Bucureşti se consumau nişte zile însorite de primăvară şi iată că pe acest fundal demn de tabloul Primavera al pictorului renascentist Sandro Botticelli, au apărut ei: Irena Oder din Ljubljana (Slovenia) şi Miljurko Vukadinovic din Belgrad (Serbia). Nu ştiu ce
La Bucureşti, cu Irena Oder,
Miljurko Vukadinovici şi Vasile Şoimaru
fac ei acum, în luna lui Brumărel, cînd se află pe la casele lor, dar atunci, primăvara, ambii erau profesori invitaţi la secţia de slavistică a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti: Irena preda studenţilor de acolo, fireşte, slovena; Miljurko îi învăţa, desigur, sîrba. În pofida acestor diferenţe, au mult în comun: sunt tineri şi frumoşi, formînd un nemaipomenit cuplu intelectual, artistic; un dual slav, adică ex-iugoslav, un dual purtător de energii exclusiv pozitive! Am avut o o mare bucurie, o mare satisfacţie sufletească să fiu cîteva zile în preajma lor! Şi ea – Irena, şi el – Miljurco, şi-au trăit adolescenţa şi tinereţea în ţara despre care v-am povestit, aşadar, îi lega un trecut nu prea îndepărtat şi o fostă patrie comună, cu bune şi cu rele, din care ei au putut discerne ce a fost bun... măcar şi din motivul că De mortuis – aut bene, aut nihil, nu-i aşa? Însă în mod deosebit m-a impresionat cît de strîns îi leagă, pe Irena şi pe Miljurko, şi pasiunea pentru limba şi literatura română, fascinaţia pentru anumite culmi ale culturii noastre: culorile şi formele irepetabile ale mănăstirilor din nordul Moldovei; strălucirile de geniu poetic ale lui Eminescu, Blaga, Stănescu; sculpturile lui Brâncuşi, vasta cuprindere şi înţelepciunea adîncă a lui Nicolae Iorga, cântecele Mariei Tănase, rapsodiile lui Enescu, performanţele teatrului românesc, de la Caragiale şi pînă la Sorescu...

Pe cît de dulce, pe atît de discretă, Irena Oder nu mi-a vorbit despre ce a făcut, ce face pentru popularizarea literaturii române în ţara sa. Ştiu doar atît, că intenţionează să traducă în slovenă cîteva romane, mai multe povestiri şi poeme de autori români, inclusiv de la Chişinău; că va scrie eseuri despre personalităţi şi fenomene ale literaturii şi spiritualităţii noastre. Nu am nici o îndoială că aceste contribuţii ale Irenei Oder vor avea priză în patria sa, slovenii fiind cotaţi încă în Imperiul Habsburgic, apoi şi în ex-Iugoslavia, ca o naţiune iubitoare de carte, predispusă la meditaţii, la sinteze şi abstractizări şi deosebit de receptivă la frumos. Raportată la numărul de populaţie, dar şi la vitregiile destinului (secole la rîndul limba slovenă a fost strîmtorată de cea germană), literatura pe care o reprezintă Irena Oder este una relativ tînără, dar variată şi cu titluri de performanţă. Dovadă ne stă şi faptul că în excelentul pînă astăzi dicţionar de Scriitori străini ((Bucureşti: Ed. Şt. şi Encicl., 1981. – 646 p. / coordonator dr. Gabriela Danţiş) sunt prezenţi cel puţin trei literaţi sloveni, toţi trei traduşi şi în română, şi în rusă, probabil şi în alte limbi. Primul trebuie amintit doctorul France Presern (a se citi [franţe preşern], 1800-1849), poet romantic, autor de poeme novatoare, de inspiraţie civică şi erotică; este cel care a şlefuit cu osîrdie şi cu inspiraţie limba slovenă. Ivan Cankar ([ivan ţankar], 1876-1918) este numele de referinţă al literaturii slovene moderne. A lăsat proze axate pe tradiţia marilor realişti ruşi (Gogol, Dostoievski), drept exemplu, în acest sens, fiind romanul său Na klancu = În trecătoare; a scris şi nuvele cu infiltraţii naturaliste (nuvela Hisa Marije Pomocnice = Casa Mariei Pomocnica), comedii, drame, poezii de dragoste şi cu accente civice, patriotice. Oton Zupancic (citiţi [oton jupancici], 1878-1949) a fost membru al asociaţiei literare moderniste Zadruga (din care făcea parte şi I. Cankar), şi este întru totul explicabil că a cultivat o lirică de factură modernistă, cu o traiectorie sinuoasă: de la simbolism (placheta Cez plan = Peste şesuri), spre poezii ce proclamă armonia spiritului (volumul Samogovori = Solilocvii), pînă la poeme cu apăsate note civice (cartea Zimzelen pod snegom = Iarba de saschiu pe zăpadă). O. Zupancic a lăsat slovenilor traduceri magistrale din opera lui Shakespeare, precum şi din mari poeţi germani, ruşi, spanioli. Cu referire la literatura slovenă contemporană, de cele mai multe ori sunt invocate numele poeţilor Tomaz Salamun [tomaz şalamun] şi Srecko Kosovel [sreciko koşovel].

Amintim în context că primele cărţi în limba slovenă au fost tipărite pe la mijlocul sec. XVI (aşadar, cu aproape un veac mai înainte de Cazania lui Varlaam), iar în anul 1678 Janez Majr deschide la Ljubljana o tipografie-editură cu librărie. În 1864 se întemeiază (după model sîrb) asociaţia culturală Matica Slovenacka (ceva similar ASTREI transilvane) care, printre altele, a avut o bibliotecă, cu rol de bibliotecă naţională, în care se adunau toate tipăriturile în limba slovenă, astfel anticipîndu-se Legea depozitului legal, adoptată la Ljubljana abia în anii ’60 ai secolului trecut. În prezent, cea mai mare colecţie de carte în Slovenia o are Biblioteca Naţională şi Universitară (mixtă, unită, fondată la Ljubljana în 1774), aceasta fiind urmată de Biblioteca Museum, a cărei istorie începe în 1821. Prima are un fond de circa 1,5 mln documente, cea de a doua – cîteva sute de mii, inclusiv multe cărţi vechi şi rare. Alte biblioteci din Slovenia: 150 „populare” (cum ar fi la noi publice – municipale, judeţene şi comunale), vreo 325 de biblioteci ştiinţifice şi de specialitate, circa 1.000 de biblioteci şcolare.

Ca fiu al unei naţiuni mai mari, Miljurko Vukadinovic (a se citi [miliurko vukadinovici]) reprezintă, cumva firesc, şi o literatură mai mare, oricum, mai bine cunoscută în lume, inclusiv la noi. Voi face un breviar al literaturii sîrbe, bazîndu-mă exclusiv pe impresiile personale de lectură. În copilărie am citit poezii de Jovan Jovanovic Zmaj [iovan iovanovici zmai], un excelent autor pentru cei mici, pe care aveam să-l redescopăr mai apoi şi în manualele de sîrbo-croată, unde a fost inclus, desigur, pentru muzicalitatea versurilor sale: Kad bi jelen imo krila / To bi brza ptica bila... (=Dacă cerbul ar avea aripi, ar fi o pasăre avîntată în zbor...) etc., etc. În adolescenţă am citit poezii de Petar Njegos (a se pronunţa [niegoş], 1813-1851), principe şi episcop al Muntenegrului, autor al unui poem filozofic de factură romantică, Luca mikrokozma = Raza microcosmosului şi al epopeii naţionale Gorski venac = Cununa munţilor. Branislav Nusic ([nuşici], 1864-1938), acest Caragiale al sîrbilor, a fost prezent de cîteva ori, cu comedii, pe scena teatrelor din Chişinău. Sunt remarcabile şi prozele scurte ale lui Nusic, şi ele amintindu-ne de schiţele şi momentele lui Caragiale, dar şi de nuvelele lui Cehov sau Mark Twain, deşi, oricum, cel mai mult persistă în ele parfumul sîrbesc, poate chiar general balcanic. Din mulţimea de poeţi contemporani ai Serbiei aş remarca două nume, două talente distincte: Desanka Maksimovic (înscrisă pe linia marilor poete slave ca rusoaica Anna Ahmatova, croata Vesna Parun, bulgăroaica Elisaveta Bagriana, polona Wislawa Szymborska, ultima laureată a Premiului Nobel pentru literatură etc. ) şi Vasko Popa, care a scris în tinereţe în limba sa maternă – româna. Desprind şi numele a numai trei mari prozatori contemporani: Mesa Selimovici, Miodrag Bulatovic, Milorad Pavic, autori de romane psihologice, cu elemente de magic şi cu accente de absurd.

În 1956, toată suflarea iugoslavă jubila: Juriul Academiei Regale de la Stockholm a acordat Premiul Nobel scriitorului Ivo Andric (1892-1975). Traiectoria vieţii şi creaţiei lui Ivo Andric a fost una tipic iugoslavă: născut la Travnik, vechea capitală a Bosniei, a făcut studii universitare în capitala croată, la Zagreb, trăind şi activînd la Belgrad. (Dar nu numai! Pentru că s-a aflat mulţi ani în misiuni diplomatice – la Roma, Trieste, Geneva, Madrid şi la Bucureşti). A primit Premiul Nobel „pentru forţa harului epic, ce i-a permis să dezvăluie în toată amploarea destine şi probleme umane, punîndu-le într-o legătură fascinantă cu istoria ţării sale”. În această apreciere nu e greu să intuim trimiterea la cele trei romane unite printr-o linie de subiect, aşa-numita „trilogie bosniacă”, scrisă în anii celui de al doilea război mondial: Travnicka hronica = Cronica din Travnik, Na Drini cuprija = E un pod pe Drina şi Gospodjica = Domnişoara. Însă Andric a mai scris şi sclipitoare proze scurte (cartea Prokleta avlija = Curtea blestemată şi altele), poezii admirabile (mai ales în tinereţe, volumele Ex Ponto şi Nemiri = Nelinişti), eseuri splendid realizate (Mostovi. Razgovori sa Goyom = Poduri. Convorbiri cu Goya). Nu se poate să nu menţionăm faptul că valoarea bănească a Premiului Nobel (pe atunci, cam o jumătate de milion de dolari) Andric a pus-o la dispoziţia Guvernului, cu o destinaţie specială: pentru dezvoltarea reţelei de biblioteci de la baştina sa, Bosnia...

Însuşi Miljurko Vukadinovici este o personalitate remarcabilă a literaturii şi culturii sîrbe. Într-un număr viitor, îi vom face, posibil, o prezentare mai amănunţită; acum ne limităm doar la cîteva haşuri pentru portretul său. E un poet de seamă, unul de factură nichito-stănesciană (ultima sa plachetă poartă titlurile Mă numesc Nichita = Zovem se Nichita, e o ediţie bilingvă, româno-sîrbă, Miljurko scriind, am impresia, cu acelaşi fler, în aceste două limbi). De fapt, a spune că M. Vukadinovic e un poet de factură stănesciană nu e prea corect, măcar şi de aceea că sunt destui poeţi – şi în România, şi la Chişinău, chiar şi la Bălţi! care trebuie consideraţi „de croială nichito-stănesciană”, căci cei mai mulţi dintre aceştia pornesc de la Stănescu şi tot la el ajung. Miljurko însă este o replică sîrbească a lui Nichita Stănescu, şi e o replică naturală, vie, palpitantă: dacă şi porneşte de la Stănescu, merge numaidecît mai departe. Îndrăgostit de Nichita, el desigur revine la acest Izvor, dar mai ales sau numai pentru a-i admira limpezimile, din care răsar noi imbolduri, însă cu alte dimensiuni şi tensiuni poetice.

Autor a 25 de volume în sîrbă (poezie, proză, eseuri...), M. Vukadinovic mai are 7 cărţi scrise / tipărite în română. S-a impus şi ca un excelent traducător: a tălmăcit din Eminescu, Iorga, Sadoveanu, Ana Blandiana, Grigore Vieru... precum şi din creaţia unor poeţi sloveni. Prin Miljurko Vukadinovic şi literatura sîrbă, şi cea română s-au ales cu o achiziţie de valoare excepţională.

Fără a părăsi preocuparea noastră, dictată şi de specificul publicaţiei BiblioPolis, amintim că prima tipografie sîrbească a fost întemeiată în anul 1493 (aşadar, la nici 40 de ani după Gutenberg), în oraşul Cetinje [ţetine] din actualul Muntenegru. În 1823 se întemeiază Asociaţia Matica Srpska, cu atribuţii de bibliotecă naţională şi de depozit legal; modelul sîrb a fost preluat de alte popoare slave, mai întîi de croaţi, apoi de sloveni, cehi şi slovaci. În prezent, în Serbia funcţionează circa 1.200 de biblioteci „populare” (publice), 500 biblioteci ştiinţifice şi de specialitate şi 2500 de biblioteci şcolare. Dintre acestea, cele mai vechi sunt: Biblioteca Naţională (întemeiată în 1832), Biblioteca Academiei de Ştiinţe şi Arte (1842) şi Biblioteca Universitară (1844) - toate la Belgrad şi fiecare avînd fonduri de peste 2 mln volume.

Sper că v-aţi convins, stimaţi cititori, ce poate face uneori întîmplarea norocoasă! Şi cît de mult contează să cunoşti, în această lume banală, încă doi literaţi de excepţie, din fosta Iugoslavie, ca şi limbile, literaturile, culturile, în fine – ţările pe care ei le reprezintă...

* Încă în 1876, preocupat de (ne)soluţionarea problemei naţionale în Austria (Imperiul Habsburgic) şi în Balcani, Mihai Eminescu admitea – profetic – apariţia în această zonă a Europei a cîtorva regate noi (român, grec, bulgar, maghiar, ceh...), inclusiv: „Regatul sîrbo-croat, cuprinzînd Serbia, Montenegro (sic), Bosnia, Herţegovina, Albania de Nord, Banatul, Croaţia, Slavonia, Dalmaţia, Stiria pînă la Drava, cu 8 milioane locuitori” (Mihai Eminescu. Publicistică: Referiri istorice şi istoriografice. – Chişinău: Cartea Moldovenească, 1990. – P. 48). Astfel, geniul eminescian a trasat – cu maximă precizie – o hartă a Iugoslaviei, cu 42 de ani înainte de apariţia ei pe mapamond!