Biblio Polis - Vol. 19 (2006) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
REMEMBER / НЕЗАБЫВАЕМОЕ / REMEMBER
Ion ŞPAC
Ne-a părăsit, copleşit de frumoase proiecte de creaţie... (Vlad Chiriac * 1936-2005)

Soarta, în ultimă instanţă, i-a fost crudă de tot. Ne-a părăsit după o zi de lucru fermecător de interesantă, copleşit de mari planuri de creaţie şi, posibil, cu gândul la jubileul de 70 de ani. A plecat în lumea celor drepţi fără a spune măcar un cuvânt de durere. Anume aşa: bine dispus şi cu inima deschisă către colegi, prieteni şi către toată lumea, ne-a părăsit Vlad Chiriac. Să nu-l dăm uitării, să-l pomenim şi să-i citim scrierile.

L-am cunoscut ca pe un liric pasionat şi un conştiincios documentarist. Îi plăcea să discute, să argumenteze şi să cizeleze orişice idee, orişice teză sau text, perfecţionându-l la infinit, până la superlativ. Era un om de creaţie, un cercetător chibzuit şi negrăbit, uneori, poate, cam tărăgănat. Tindea să însuşească arta scrisului şi, pentru a-şi alimenta această pasiune, Vladimir sau, cum îi vom spune mai apoi, Vlad Chiriac, un tânăr absolvent al Facultăţii de Litere a Universităţii din Chişinău (1959), se decide să deguste clipe spirituale sublimate în cadrul Bibliotecii Republicane, astăzi Biblioteca Naţională a Republicii Moldova. Atunci se adunase aici un grup de tineri colaboratori dornici de a „răsturna dealuri”, printre care mă pomenii şi eu. Era o atmosferă prielnică, de bunăvoinţă şi prietenie. Primul ce-mi atrase atenţia dintre aceştia a fost Vlad Chiriac, de baştină din satul Mălăieşti, Grigoriopol, de unde sunt şi scriitorul Vladimir Beşleagă, profesorul de filozofie Nicolae Pogolşa ş.a. Era un ţâr de om de vreo doi metri înălţime, cu ochi albaştri, părul blond, răvăşit şi mereu cu zâmbetul pe buze. Fiind întrebat: „Ce mai faci, cum o mai duci?”, răspundea prompt: „Mă bucur de viaţă!” Şi spunea un adevăr absolut. Se bucura de şedinţele spectaculoase ale clubului literar „Mioriţa”, de deplasările de serviciu, de articolele publicate, emisiunile radiofonice şi televizate. Motive erau destule. Trebuia doar să ştii ce vrei, căci de aici anume pornesc forţele latente în atingerea unui scop. Ajunsese la un hotar când lectura dăduse colte... Şi nu era nimic suspect într-asta, căci îşi încerca puterile în ale scrisului încă din anii de studenţie. Ba chiar mai mult. În aceste împrejurări avusese curajul să semneze traducerea povestirii pentru copii Şurubaşul albastru de O. Doncenko (1958).

În cadrul bibliotecii se manifesta ca un bun investigator al activităţii lăcaşelor culturale de la sate. Aproape fiecare deplasare se încheia cu analiza celor observate. Publica mai mult la Cultura Moldovei, dar nu rata ocaziile să scrie şi la alte ziare. Ştia să pătrundă în esenţa şi în destinul bibliotecilor, cu uşurinţă depista rodul muncii îndrăgostiţilor de carte de la sate. În acei ani, Vl. Chiriac, împreună cu Ion Madan, deveniseră cei mai febrili autori de descriere a experienţei de acţiuni în diverse sfere ale bibliotecilor. Anume lui Vl. Chiriac îi revine ideea de a lansa cartea Dragoste de oameni (1962), în care este înfăţişată munca plină de abnegaţie a Lidiei Neamţu, şefa bibliotecii din Parcova, Edineţ... La acea etapă, îmi amintesc, se urziseră nişte planuri impunătoare în vederea întocmirii unor indici bibliografici. Şeful serviciului respectiv, Nicolae Sanalati, îl numise pe Vl. Chiriac bibliograf-şef, responsabil de pregătirea seriei de biobibliografii Clasicii literaturii moldoveneşti. Misiunea şi conştiinţa datoriei îi venise pe plac. Aproape toţi scriitorii clasici care izbutiseră să „treacă Prutul”, au fost bibliografiaţi de unul singur, Vl. Chiriac, afară de Alecu Russo. Astfel, pe parcursul anilor 1962-1967 au fost întocmite şi puse la dispoziţia cititorilor următoarele fascicule: Mihai Eminescu (1963), Vasile Alecsandri (1965), Costache Negruzzi (1966), Bogdan Petriceicu Hasdeu (1968), Ion Creangă (1969), care continuau să apară şi după ce alcătuitorul trecuse cu serviciul în calitate de şef al Redacţiei literar-dramatice a Comitetului de Stat pentru Radio şi Televiziune (1967).

Odată cu elaborarea acestei serii, Vl. Chiriac a mai scris (în colaborare cu Petru Ganenco) lucrarea metodică Poezia clasică moldovenească (1968), redactată şi prefaţată de tânărul, pe atunci, şi înzestratul critic literar Mihai Cimpoi, astăzi academician. În mod „clandestin” a transpus în română şi a scos de sub tipar cartea lui Lev Kassil Drumul spre stele (1963) – un mănunchi de povestiri despre marele inventator Konstantin Ţiolkovski. Practică intens ziaristica. Enumăr toate acestea pentru a ilustra voinţa de admirat a bibliografului de a-şi perfecţiona arta scrisului şi de a se apropia cât mai mult de adevăratele investigaţii. Şi cu toate că nu-şi afişa, dar nici nu-şi tăinuia aceste intenţii, mulţi dintre colegi au rămas nedumeriţi când schimbase bibliografia pe ziaristică. Lucrurile se limpezesc de-a binelea doar atunci când Vl. Chiriac, dornic de a îmbrăţişa ştiinţa, părăsi Comitetul pentru edituri, poligrafie şi comerţul cu cărţi, unde se transferase de la televiziune (1970), şi o luă spre Moscova să obţină doctoratul la Institutul de Poligrafie (1972). De remarcat că anii petrecuţi acolo au justificat pe deplin acea decizie. Destul de operativ s-a inclus în aria cercetărilor privind tema propusă. A întreprins o serie de deplasări într-un şir de centre arhivistice ale fostei Uniuni Sovietice, depistând manuscrise, cărţi vechi, printre care şi patru exemplare ale Cazaniei lui Varlaam. Din primul an de doctorat participă cu comunicări la diferite conferinţe şi simpozioane ştiinţifice. Între timp, lansează încă două traduceri din rusă: Cuţitaşul cu plăsele de os de Vl. Solouhin (1972) şi Ostaşul necunoscut de A. Rîbakov (1974). Vede lumina tiparului şi culegerea colectivă de poezie, proză şi dramaturgie a condeierilor anilor ‘20-’30, din fosta R.A.S.S.M. – Cântăreţi ai primelor cincinale, alcătuită de Vl. Chiriac, V. Tolocenco şi subsemnatul. Editarea a astfel de cărţi care, aparent, nu aveau nimic în comun cu tema de doctorat, stârnea unele nedumeriri. Dar Vl. Chiriac, în ciuda la toate, susţine cu brio (1975) teza de doctor în filologie, cu tema Istoria şi evoluţia tiparului în Moldova, sec. XVII - începutul sec. XIX. Da, cam întortocheată şi cotită i-a fost calea spre acest final de realizare a visului mult râvnit!

Timpul se scurgea rapid. Şi iată că entuziasmatul specialist se pomeni la o nouă răspântie de drumuri: să se consacre tărâmului pedagogic sau să-şi aleagă o instituţie de cercetări ştiinţifice? Fără multe frământări, acceptă propunerea catedrei de bibliografie a Universităţi de Stat din Moldova de a ocupa funcţia de lector, avându-l ca şef pe fostul său coleg Ion Madan. După cinci ani de prelegeri în faţa studenţilor, de muncă ostenitoare la întocmirea programelor şi a cursurilor de predare, de efectuare a cercetărilor de arhivă etc., în 1981 se angajează, prin concurs, la Academia de Ştiinţe din Moldova. Îndeplineşte consecutiv funcţiile de cercetător ştiinţific superior în Secţia de filozofie şi drept, şef al Redacţiei de ştiinţe sociale a Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti, iar din 1991 se încadrează în activitatea Institutului de istorie şi teorie literară, unde a trudit până la ultima suflare.

De observat că fiecare din instituţiile prin care a avut să treacă cercetătorul Vl. Chiriac îşi are specificul său şi, fireşte, ele au lăsat amprente adânci în biografia sa. Însă, indiferent de profilul acestora, pretutindeni temele de studiu aveau tangenţe cu problema de bază: Manuscrisele. Tiparul. Cartea. Literatura. Diverse personalităţi – oameni de cultură, scriitori, tipografi, bibliologi etc. Astfel, după cum e şi logic, pe timpul când activa la catedra universitară, printre funcţiile ce le stăpânea, predominau prelegerile şi elaborarea indicaţiilor metodice. Exemplificăm: cursul pentru studenţii Facultăţii de biblioteconomie şi bibliografie „Aparatul bibliografic-informativ ţinutal al bibliotecii” (1979) şi programul cursului „Bibliografia moldovenească” (1980). Preocupările ştiinţifice ale profesorului însă nici pe departe nu se limitau la tărâmul pedagogic. Domeniul începuturilor scrisului şi tiparului românesc continua să-l intereseze şi, după cum s-a constatat, va stărui să se menţină sub influenţa evului de mijloc şi a zorilor epocii moderne. Astfel se explică, în cazul istoricului literar, nevoia de a transpune în actualitate date şi fapte, culese din documente conservate în arhive şi biblioteci. Rezultatele nu s-au lăsat mult aşteptate, apăru monografia Cartea şi tiparul în Moldova în secolele XVII-XVIII, cu subtitlul Schiţe după materialele depozitate în Uniunea R.S.S. E primul studiu de proporţii şi primul succes în plan ştiinţific al lui Vl. Chiriac. Valoarea şi rolul acestuia în contextul problemei date sunt incontestabile. Lucrarea merită o analiză mult mai amplă, însă recenziile lui Eugen Russev, Pavel Balmuş ş.a. compensează această lacună.

Interesele sale ştiinţifice şi, în special, contribuţia lui la scoaterea din anonimat a unor nume de scriitori şi oameni de cultură din Transnistria s-a dovedit a fi şi ea de lungă durată. Aceste preocupări au adus pe masa cititorului placheta Cântare patriei (1976) de Ion Corcinschi, îngrijită de Vl. Chiriac şi N. Corcinschi. Este un volum de dimensiuni modeste, 20 de poezii originale şi patru traduceri, însă care au constituit o premisă în vederea (re)includerii acestui nume de poet, stins din viaţă la numai 22 de ani, în circuitul literar contemporan. Alte două ediţii: Moldavskaia kniga. Ee proşloe, nastoiaşcee i buduşcee (1985) şi Bratstva jivîe rodniki: Kniga v Moldavii XVII – naceala XIX vv., confirmă faptul că autorul este un specialist dotat în materie. La unele momente din viaţa cărturarilor care figurează în aceste volume, autorul revine în mai multe rânduri, cu studii de tipul: Conceptul de Carte Naţională: Epoca Varlaam (Magazin bibliologic. - 1993. - nr. 1), Unitate naţională şi culturală prin carte (Un veac de aur în Moldova. Contribuţii la studiul culturii şi literaturii vechi. - Chişinău, 1996) ş.a.

La un moment dat cercetătorul se lasă preocupat de Alexei Mateevici, studiind cu mare zel viaţa, opera şi în special arborele genealogic al acestuia. Descoperă materiale de arhivă puţin cunoscute: scrisori, jurnale, cronici, fotografii etc. Achiziţiile acestea îi servesc drept obiect de studiu în plan genealogic al arborelui neamului Neaga-Mateevici. Pe parcursul anilor 1995-1996 publică în săptămânalul Literatura şi arta mai multe profiluri despre fiica poetului – Nina Mateevici, soţia acestuia – Teodosia Noviţki-Mateevici, mama – Nadejda Neaga-Mateevici, tata Mihail Mateevici ş.a. Îngrijeşte compartimentul de scrisori din vol. II al ediţiei Opere de A. Mateevici.

Un alt nume ce l-a inspirat şi căruia i-a consacrat articole, conferinţe la baştină (Susleni, Orhei), în Chişinău şi la Iaşi, e cel al pedagogului, filosofului şi publicistului Vasile Harea, care în perioada interbelică a desfăşurat o rodnică activitate în Basarabia. Este pasionat şi de destinul unor distinşi transnistreni, care la diferite etape de cumpănă fuseseră nevoiţi să treacă cu traiul în România sau în alte colţuri ale lumii: Dominte Timonu, Ilie Zaftur, Nichita Smochină, Andrei Niculescu ş.a. Întreţine un ciclu de dialoguri cu oameni de cultură din România, apoi lansează în presă scrieri despre Alexandru Boldur, George Bacovia, Iulia Hasdeu etc. Selectează o seamă de medalioane literare despre 27 de clasici români, scrise de acad. Mihai Cimpoi, adunându-le într-o ediţie aparte, Sânte firi vizionare (1995). O bună parte din studiile semnalate anterior şi-au găsit oglindire în volumele: Alexie Mateevici: Genealogii. Iconografie. Evocări (Ch., 2003) şi Împăcarea Bisericii Ortodoxe de Petru Movilă (2002), ambele cărţi apărute sub îngrijirea lui Vlad Chiriac. Ani la rând a consacrat cercetătorul întocmirii unui volum antologic despre folclorul, scriitorii şi oamenii de cultură originari din Transnistria. Din păcate, lipsa surselor financiare nu i-au permis să-şi vadă truda ajunsă la cititor.

Nu e de mirare că, după toate aceste studii, după consultarea atâtor documente de arhivă, manuscrise de lucrări ştiinţifice şi literare, după analiza operei literare a atâtor reprezentanţi ai scrisului, şi, nu în ultimul rând, ştiindu-l împovărat de marea dorinţă a creaţiei, Vlad se lasă măgulit de chemarea sufletului şi propune cititorului prima sa lucrare de literatură artistică – nuvela Un strigăt la primul cântat al cucoşilor, publicată în noua serie a revistei Viaţa Basarabiei (nr. 3 din 2004, p. 197-204). Din conversaţiile pe care le-am avut cu autorul, pot relata că Vlad Chiriac rămase satisfăcut de prima sa nuvelă şi, fiind încurajat de colegii săi, printre care şi de acad. Mihai Cimpoi, era dispus să continue activitatea în această direcţie. Admit şi sper că arhiva sa ne va aduce şi aici unele surprize plăcute.

Este imposibil să schiţezi profilul istoricului literar, bibliologului şi publicistului Vlad Chiriac fără a spune câteva cuvinte şi despre activismul său organizatoric şi obştesc. Nu îndrăznesc a-i dezvălui aptitudinile la acest capitol din timpul studenţiei, însă am motive să presupun că şi în aceşti ani el era printre adoratorii creaţiei lui Eminescu, Rebreanu, Blaga, Topârceanu, Labiş... După absolvire, deja fiind la Biblioteca Republicană, era mereu în centrul „vârtejurilor” culturale din Chişinău. Şi totuşi, cea mai durabilă operă, în acest sens, rămâne a fi cenaclul literar „Mioriţa”, consfinţit de trei animatori ai verbului matern: Gheorghe Cincilei, director al bibliotecii, Vl. Chiriac, bibliograf-şef, şi Mihai Cimpoi, student. Mai consemnez o „slăbiciune”: pe unde a trudit acest subtil promotor al cărţii, pretutindeni a lăsat urme adânci în brazda gazetăriei. În perioada doctorantului a exercitat funcţia de redactor-şef ad-interim al ziarului Sovietski poligrafist. Întors la Chişinău, odată cu predarea cursurilor la facultate, diriguieşte temporar, ca redactor-şef ad-interim, ziarul universitar Chişiniovski universitet, un timp semnează revista academică Ştiinţa, acordă atenţie eficace Societăţii culturale Transnistria, Societăţii bibliofililor V. Alecsandri etc.

Mă simt obligat, în încheiere, să informez cititorii, că Vl. Chiriac, pe tot parcursul anilor, a lucrat cinstit şi cu mare elan, depunând enorme sforţări întru binele neamului, întru dezvoltarea ştiinţei, literaturii şi culturii naţionale. E de datoria noastră să-i păstrăm memoria şi să continuăm realizarea planurilor sale.