Biblio Polis - Vol. 19 (2006) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
BIBLIOLOGI DE SEAMĂ / ЗНАМЕНИТЫЕ БИБЛИОЛОГИ / GREAT THEORISTS OF BIBLIOGRAPHY
Genoveva SCOBIOALĂ, manager, departamentul Marketing
Ioan Bianu - „un mare suflet şi un mare exemplu”

Unul din „cei mai desăvîrşiţi bibliotecari şi bibliologi”, o personalitate notorie a culturii româneşti este istoricul literar, filologul, profesorul şi bibliograful Ioan Bianu. Timp de peste cinci decenii a activat şi administrat Biblioteca Academiei Române, bibliotecă cu admirabile tradiţii, la sînul căreia s-au format adevăraţi specialişti în domeniu. Înţelegînd perfect rostul şi utilitatea ei în societate, prin diversitatea acţiunilor şi a implementărilor cu impact semnificativ, a transformat-o într-o instituţie ştiinţifică accesibilă, modernă şi de prestigiu.

Această fişă bibliografică este o restituţie şi o încercare de a prezenta activitatea intelectuală şi managerială a lui I. Bianu, oferind bibliotecarilor, şi nu numai, posibilitatea de a-i cunoaşte personalitatea, diversitatea preocupărilor şi a intenţiilor culturale.

Născut în 1856, în satul Făget de pe rîul Tîrnava Mare, Transilvania, s-a format într-un mediu spiritual elevat, parcurgînd treptele şcolii secundare la Blaj, un faimos centru spiritual. Au urmat cele superioare la Facultatea de Litere din Bucureşti, audiind mai apoi cursuri de filologie romanică la Milano, Madrid, Paris. Aceste specializări au avut un impact benefic asupra activităţii de profesor la Catedra de limbă şi literatură română la Liceul Sf. Sava din Bucureşti şi şef al primei Catedre de istorie a literaturii române la Facultatea de Filozofie din Bucureşti. A fost preocupat de problemele reformei limbii, de numeroase studii despre literatura veche şi cercetări ale creaţiei folclorice. Activitatea vizavi de aceste probleme s-a concretizat în studii privind Şcoala Ardeleană şi cercetarea culturii vechi româneşti, în multe aprecieri ale autorilor contemporani (în urma unei astfel de recenzii a fost premiat în 1904 M. Sadoveanu), dar şi în unele ediţii aparte: Introducerea limbii româneşti în biserica românească, Psaltiria Scheiană, Predicile lui Antim Ivireanul şi o monografie consacrată vieţii şi activităţii lui Samuil Micu-Klein, reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene.

Cea mai importantă contribuţie a lui Ioan Bianu, însă, a fost legată de Biblioteca Academiei, el fiind creatorul şi mentorul ei mai bine de jumătate de secol.

Întors de la specializare din străinătate, Bianu mărturisea, că mai mult decît cursurile filologice era atras de marile biblioteci din aceste ţări – Biblioteca din Palatul Brera, Italia, Biblioteca Naţională din Paris, Biblioteca Bodleiană din Oxford, de modul lor de organizare şi de activitate ştiinţifică. De aceea, revenit în ţară, şi-a legat destinul de instituţia bibliotecară a Academiei Române.

În 1879 a fost încadrat la Biblioteca Academiei pe postul de arhivist-bibliotecar, ca mai apoi să urmeze cele mai importante activităţi: director al bibliotecii (1884 - 1935), secretar general al Academiei Române, preşedinte şi vicepreşedinte al acestui mare forum, lăsînd urme adînci în toate posturile ocupate, identificîndu-se cu interesele ei.

Entuziasmul tineresc de care dădea dovadă a generat din start multe iniţiative. Unele ar fi întocmirea în 1884 a primului Regulament pentru Bibliotecă, care cuprindea profilul instituţiei şi normele strict necesare pentru o activitate eficientă a bibliotecii, dar şi lupta pentru o Lege a Depozitului legal (1885), modificată mai tîrziu în cîteva rînduri, graţie căreia numărul de cărţi care intrau în fonduri creştea vertiginos şi necesita o bună organizare, ordonare, conservare, dar şi o orientare în viitor. E de remarcat curajul de a convinge conducătorii instituţiei de necesitatea unor funcţii bine precizate, specifice, a unui spaţiu şi a unui personal pentru posibilitatea de dăinuire a acestei biblioteci, lucru care i-a reuşit cu succes, asigurînd, astfel, o dezvoltare armonioasă şi durabilă a Bibliotecii, adaptată la cerinţele timpului.

O altă iniţiativă a lui Bianu au fost donaţiile de carte unor biblioteci din străinătate lovite de diferite cataclisme, ca mai apoi să propună şi unele modificări ale Regulamentului privitor la împrumuturile reciproce de carte, schimburile interbibliotecare de astăzi, îmbogăţind, astfel, fondul, dar şi extinzînd aria de penetrare a istoriei, culturii şi civilizaţiei româneşti. Colaborările externe au fost rodnice prin schimbul de informaţii documentare şi prin faptul a numeroase vizite efectuate unde era interesat nu numai de organizarea bibliotecilor, dar şi de localul şi instalaţiile interioare, urmînd să construiască pentru bibliotecă un nou sediu, cu arhitectură modernă, cu dimensiuni regăsite în alte ţări, însă aceste strădanii au rămas, din păcate, nerealizate.

Cea mai serioasă muncă a lui I. Bianu a fost cea de a aduna în Bibliotecă toate tipăriturile trecutului, dar şi pe cele recente ale intelectualilor din diferite domenii, în ideea de a constitui un fond naţional, util, demn de o bibliotecă pentru studiu şi ştiinţă. Fondurile de publicaţii adunate cu atîta dragoste şi sîrguinţă, îmbogăţite şi ocrotite, au fost o întruchipare a dorinţei de a contribui prin ele la cunoaşterea istoriei, a unităţii spirituale şi culturale. Prin grija lui s-a adunat un număr variat de tipuri de publicaţii: cărţi (peste 500 000 volume), mii de manuscrise, periodice, stampe şi portrete ş.a., care au necesitat un sistem aparte de organizare. Sub îndrumarea lui I. Bianu s-a încercat pentru prima dată separarea cărţilor şi broşurilor de periodice şi aşezarea lor la raft după formate. Fiecare categorie de publicaţii avea registrul de inventar separat, iar descrierea cărţilor se făcea conform unui sistem german (cu notaţia în litere) pînă în 1915, cînd Al. Sadi-Ionescu a introdus clasificarea zecimală. Aşa şi-a început I. Bianu activitatea de bibliograf, scriind personal o mulţime de fişe, cu litere înghesuite, uşor aplecate, dar destul de lizibile.

Autorizat de către Ministerul Cultelor, aduce de la Mănăstirea Probota şapte manuscrise slavoneşti şi şapte cărţi vechi româneşti; mai tîrziu acest fond a fost completat cu alte manuscrise, cele mai valoroase provenite de la Mănăstirea Cernica, urmate apoi de nepreţuitele donaţii ale unor personalităţi ca: Gh. Bariţiu, D. Sturdza, Gr. Tocilescu etc. Această mişcare a luat amploare, astfel încît, pe măsura creşterii fondului, a fost necesară inventarierea şi catalogarea lor după limba în care au fost scrise, (iniţial, aceste publicaţii erau puţine şi se păstrau într-un dulap, fără nici o ordine), iar în 1884 constituie o secţie separată, recuperînd, astfel, o parte din comorile timpului.

Pentru o mai bună diseminare a informaţiei despre ele, esenţialul era făcut public la şedinţele de lucru ale Academiei sau publicate în Analele Academiei Române. Mult mai tîrziu, însă, şi-a valorificat cunoştinţele şi experienţa acumulată în Catalogul manuscriptelor româneşti din Biblioteca Academiei Române (în 4 volume). Tomul 1, cu o prefaţă care îi aparţine şi în care face o trecere în revistă a fondurilor de manuscrise, cuprinde 746 pagini şi descrie 300 de tipărituri, vol. 2 cu 427 titluri şi vol. 3 cu 332. Tomul 4 a fost tipărit post-mortem, abia în 1967.

Fiecare descriere e însoţită de cuprinsul volumului: cuvînt introductiv, postfaţă, date referitoare la autor, la donator. Indicii auxiliari cuprind cronologia manuscriselor, autorii, traducătorii, copiştii, persoane, locuri, fapte.

O altă preocupare, căreia i-a acordat o atenţie deosebită, a fost colecţia de stampe, prevăzîndu-i în 1910 în noul local care urma a se construi un depozit special cu sală de expoziţii unde tezaurul cultural să fie expus publicului.

Călătoriile prin bibliotecile marilor metropole ale lumii l-au influenţat şi impulsionat să transforme biblioteca într-un laborator ştiinţific, în care să se elaboreze repertoriile bibliografice ale ştiinţei şi culturii, alcătuind în 1894 Planul bibliografiei naţionale, care a fost imediat aprobat (în 1895). Încercări sporadice de a elabora unele lucrări bibliografice mai fuseseră, însă ele nu aveau caracter amplu, ştiinţific, complet. Ideea unui asemenea Plan a fost sugerată de B. P. Hasdeu, iar însărcinat cu executarea unei asemenea lucrări a fost propus Ioan Bianu „...pentru că toţi recunoaştem că are toată competenţa spre a o face bine şi că şi-a cîştigat cunoştinţele necesare tocmai că i-a trecut prin mînă întreaga bibliotecă a Academiei. Bibliografia este o lucrare care nu se poate face de mai mulţi deodată, ci trebuie lăsată în grija unuia, adică a bibliotecarului”, lămurea la o şedin-ţă D. Sturdza. Acest Plan se împărţea în trei clase:

    1. Cărţi vechi de la 1507 pînă la 1830;

    2. Cărţi moderne de la 1831 pînă astăzi;

    3. Cărţi străine privitoare la români.

Personalitate puternică, care a depăşit greutăţile economice, a reuşit să pună baza unei bogate activităţi ştiinţifice; nu numai să sprijine cu toată fermitatea dezvoltarea cercetării ştiinţifice, dar să se implice la elaborarea unor lucrări, afirmat deja ca un specialist serios, conştiincios, cu dragoste de carte, de patrimoniul cultural moştenit.

Ideea strălucită de a lansa un Apel privitor la colectarea cărţilor vechi a avut un ecou pozitiv, soldîndu-se cu 2113 opere adunate.

Investigîndu-le cu migală şi rigoare, Ioan Bianu a depus un efort imens reuşind să publice în 1898 o lucrare esenţială care conturează întreaga spiritualitate românească: viaţa economică, politică, socială şi culturală, elaborînd, astfel, prima parte a acelui grandios Plan.

Primul volum din Bibliografia românească veche, lucrare de proporţii, în mai multe volume, cuprinde toate tipăriturile de pe teritoriul României în orice limbă de publicare de la 1508 pînă la 1716, tomul II cuprinde anii 1716 – 1808, tomul III – 1809 – 1830, tomul IV – Adăogiri şi îndreptări. Asociaţi i-au fost alţi doi mari bibliografi - N. Hodoş şi Dan Simonescu. Pe lîngă descrierile bibliografice ale publicaţiilor, lucrarea mai cuprinde şi alte informaţii: note, referinţe, observaţii, prefeţe, ilustraţii, care o fac mai complexă şi îi dau un înalt grad ştiinţific.

Eveniment editorial, de mare succes, s-a bucurat de numeroase elogii, printre care şi cel al lui N. Iorga, care o caracteriza astfel: „...Bibliografia românească veche se înfăţişează ca o lucrare pe cît de monumentală, pe atît de trainică, pe cît de frumoasă ca execuţie materială, pe atît de sîrguincios şi cinstit alcătuită”.

De asemenea, I. Bianu a iniţiat şi ajutat la tipărirea Catalogului manuscriptelor greceşti, a coordonat Publicaţii periodice româneşti (ziare, gazete, reviste). Catalog alfabetic, 1820 – 1906, a conceput şi contribuit la editarea a 53 de fascicule din Creşterea colecţiunilor, o oglindă a noilor intrări în Bibliotecă.

Bibliografiile, aceste lucrări speciale, au devenit deschizătoare de drumuri şi instrumente indispensabile numeroşilor cercetători ai operelor din secolele trecute.

Ajuns la vîrsta maturităţii, a devenit un specialist de înaltă ţinută, iar activitatea bibliografică şi ştiinţifică a lui I. Bianu a fost unanim şi favorabil apreciată de către specialişti în domeniu din ţară şi de peste hotare.

La rîndu-i, Bianu îndruma, oferea soluţii bine gîndite şi argumentate, preţuia şi se mîndrea cu colaboratorii şi discipolii săi. Deşi părea la prima vedere o figură dură, serioasă, sobră, atunci cînd îl cunoşteai mai bine îi descopereai sinceritatea, corectitudinea, modestia şi nu în ultimul rînd mărinimia.

Înţelegînd care este importanţa cuvîntului scris pentru formarea individului şi pătruns de un profund patriotism, mai ales dragostea sa pentru Ardeal, pe care a purtat-o în suflet mereu, l-a făcut să colaboreze şi să-l susţină în toate pe S. Puşcariu pentru a forma la Cluj un adevărat centru universitar, care la rîndu-i spunea: ”...Acest om a muncit numai pentru binele altora, care n-a cunoscut invidia şi care a urmărit totdeauna cu ochi privighetor pe tinerii muncitori netezindu-le din umbră calea, sfătuindu-i şi bucurîndu-se de orice succes al lor”.

În permanenţă profitau de firea lui deschisă, generoasă, făcătoare de bine tinerii colaboratori şi studenţii, fiind susţinuţi şi ajutaţi prin oferta de carte sau informaţii. A beneficiat de serviciile lui şi studentul basarabean A. Mateevici, care i-a solicitat ajutorul primindu-l imediat şi necondiţionat (publicăm mai jos această scrisoare-rugăminte). Se supăra, însă, amarnic, cînd cineva nu-i restituia cărţile la timp şi îi punea la respect în acest sens şi pe marii demnitari.

Considerînd experienţa şi devotamentul două lucruri esenţiale în activitatea unui bibliotecar, a regretat foarte mult pierderea în 1913 a lui N. Hodoş şi în 1926 a lui Al. Sadi-Ionescu, pe care îl considera „bibliotecarul ideal, fiinţă rară în omenire şi încă mult mai rară în românimea noastră, cu tradiţii încă tinere în organizarea muncii ştiinţifice”, precum şi neputinţa de a interveni în cazul cînd mulţi plecau în căutarea unui lucru mai bine plătit (o problemă ce persistă şi astăzi), considerînd că ”...una din principalele condiţii pentru un bun bibliotecar este vechimea, vă puteţi da seama de piedicile ce întîmpinăm din această continuă primenire a personalului!”

Spiritul de echipă, vocaţia şi sacrificiul de sine l-au făcut pe I. Bianu, în cei 57 de ani consacraţi cu devotament şi tenacitate Academiei Române, să închege un colectiv valoros de specialişti, omogen, conştiincios, pus pe fapte mari, împreună cu care să realizeze o bibliotecă modernă, cu un fond naţional, unic, pus la dispoziţia generaţiilor tinere spre cunoaştere, studiere şi valorificare.

A slujit cu adevărat profesia „...reuşind, astfel, să ridice biblioteconomia la înălţimea unei ştiinţe superioare, care s-ar putea numi Bibliografia, adică ştiinţa cărţii în sensul cel mai cuprinzător şi nobil al cuvîntului”.

La cei 150 ani de la naştere, evocăm această măreaţă figură, „sinteză a patriotismului, a pregătirii de specialitate şi a conştiinţei profesionale,” iar cea mai mare răsplată pe care suntem în stare să o facem e să studiem şi să promovăm acest patrimoniu adunat, creat şi ocrotit cu atîta rîvnă şi sacrificiu. Pentru generaţia de azi şi pentru cele de aici încolo.



Referinţe:

    1. Ion Bianu // Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România. 1867 – 1967. Cartea centenarului. – Bucureşti : Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1968.

    2. Theodorescu, B. Istoria bibliografiei române. – Bucureşti: Ed. Enciclopedică Română, 1972.

    3. Centenar Dan Simonescu: cartea şi biblioteca: contribuţii la istoria culturii româneşti. – Târgovişte: Ed. Bibliotheca, 2002.