Biblio Polis - Vol. 28 (2008) Nr. 4 (Serie nouă)  
ARHIVA  
ANUL LECTURII / ГОД ЧТЕНИЯ / YEAR OF LECTURE
Dr. conf. univ. Lidia KULIKOVSKI, director general BM „B.P. Hasdeu”
Autorul şi cititorul Hronicului – în aceeaşi barcă

„Cititul este razboiul pe care se tes vesmintele interioare. Lecturile proaste sau neatente imbraca mintea si sufletul in vesminte proaste.”

Ap. Gouthey

Suntem constienti ca cititorul, cucerit, astazi, de mijloace sofisticate de informare, acorda tot mai putin timp lecturii. Dar, in pofida afirmatiilor multor partizani ai suprematiei formelor moderne de informare, lectura nu a fost abandonata, ea doar s-a rarefiat putin.

Suntem constienti ca astazi, la biblioteca, vin mai mult pentru referinte, pentru un raspuns prompt, pentru informatie faptica, vin sa gaseasca pasajul necesar, sa-l fotocopieze si pleaca. Traim in secolul vitezei, cum bine spunea Octavian Paler.

O biblioteca isi indeplineste misiunea, isi sporeste imaginea, obtine respect si se bucura de apreciere doar daca gestioneaza si valorifica cu competenta operele pe care le detine, daca activitatea sa este orientata sa sustina, sa promoveze lectura in comunitate, sa transforme preocuparea pentru lectura comunitatii in prioritate profesionala.

Intr-adevar, bibliotecilor le revine cea mai mare parte a responsabilitatii fata de cat si cum se citeste (mai mult sau mai putin, ca in secolul XIX sau ca in secolul XX). Bibliotecile constientizeaza aceasta responsabilitate, si-o asuma si initiaza diverse actiuni si programe de lectura.

Chisinaul citeste o carte este un program initiat de Biblioteca Municipala „B.P. Hasdeu”, gandit sa reinvie pasiunea pentru lectura a chisinauienilor, un program colaborativ intre biblioteca, utilizator si scriitor, cu scopul de a se lectura, de catre cati mai multi chisinauieni, utilizatori ai BM „B.P. Hasdeu”, o opera literara. De regula, se selecteaza o opera de valoare, care se bucura de atentia criticilor, ori o opera premiata la diverse concursuri sau saloane de carte si care sa aiba o oarecare legatura cu Chisinaul – este descrisa actiunea in Chisinau, este despre Chisinau sau autorul este chisinauian. Suntem la al cincilea an de efort intru lectura.

In anul 2008, programul Chisinaul citeste o carte, a avut ca opera Hronicul Gainarilor de Aureliu Busuioc. Editata in 2006, s-a bucurat de succes, ajungand in topul celor mai citite carti ale anului, primind Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania etc.

Biblioteca Municipala „B.P. Hasdeu” a achizitionat si a pus la dispozitia cititorilor 86 de exemplare din Hronicul Gainarilor. Pana la 1 noiembrie 2008, BM a inregistrat peste 2500 de cititori care au imprumutat la domiciliu, pentru lectura, romanul lui Aureliu Busuioc. Evaluand programul – promovare, numar de exemplare, doritori de a participa la program, numar de imprumuturi – am ajuns la concluzia ca pentru acest program, pentru acest autor, pentru acest roman numarul necesar de exemplare ar fi trebuit sa fie minimum de 500 sau suficient ar fi fost chiar 1000 de exemplare. Lumea nu citeste contracronometru, are nevoie de timp, de reflectii, de reveniri, de recitiri, cand este vorba de lectura unui roman. In medie, fiecare dintre cititori, a retinut romanul pentru lectura timp de 10-12 zile. Fiecare exemplar a fost citit de peste 11 ori, adica fiecare exemplar s-a aflat 120 zile in mainile chisinauienilor. Daca lectura unei carti inseamna actualizarea ei, putem considera rezultatul obtinut unul bun.

Se cerea si se cere, in continuare, o reactualizare a unei opere ce vrea sa ne trezeasca, intr-un moment in care trebuie sa ne trezim.

Am citit si, de mai multe ori, am recitit Hronicul Gainarilor. Prima lectura a fost profesionala – cautam valoare – unde se situeaza acest titlu in multimea titlurilor autohtone? A doua a fost cognitiva, cautam adevarul, cunoasterea istoriei, cunoasterea noastra, a mea. A treia lectura a fost parcurgerea operei pentru a selecta un colaj de fragmente referitoare la cititor. Am constatat ca Aureliu Busuioc construieste pe tot parcursul operei o relatie specifica cu cititorul sau. E un dialog continuu cu cititorul. Cum numai nu se adreseaza sau il numeste pe cititor? Atotstiutorul, rabdatorul, curiosul, temerarul, iubitul, onorabilul, vrednicul, perspicacele, instruitul, fidelul, pretiosul meu cititor... Angrenat in lectura romanului lui A. Busuioc, te trezesti ca faci parteneriat fara un acord, macar, mutual cu el, un parteneriat de lectura pe care
nu-l poti abandona...

Odata invitat in acest parteneriat, autorul dialogheaza cu tine, te ghideaza, iti sufla ce sa raspunzi la intrebarea pe care el ti-o si adreseaza. Monitorizeaza lectura ta, te incurajeaza, stie locurile unde a-i putea chiuli, locurile care te-ar putea plictisi, stie cum sa te momeasca sa nu abandonezi lectura, pentru ca cele mai interesante momente sunt inainte... „Atotstiutorul meu cititor, ajuns cu rabdare pana la acest punct doi, sta in momentul de fata la indoiala: sa continue lectura? S-o lase balta? Mare pleasca istoria unui sat... Si totusi, il rog frumos sa continue. Pentru ca are dreptate numai partial” [p. 1, al. 1 si 2]. Cine s-ar incumeta sa abandoneze?

Adresarea catre cititor, sustine Andrei Turcanu, este conditionata de „...constan ta obsedanta a unei istorii facuta si scrisa de unii si suportata de altii”, care „deschide drum comuniunii si comunicarii” [Literatura si arta, nr. 49, 4 dec. 2008, p. 4]. Un exemplu in acest sens: „Eminentul meu cititor intelege prea bine cat de extenuanta poate fi munca unui cronicar inhamat la asemenea treaba, o am in vedere pe cea care ia lucrurile de la radacina...” [p. 56]. Dar nu suntem de acord cu criticul… (referitor la aceasta precizare doar, in rest este un articol exceptional!). Orice text este scris de cineva si suportat de altii, adica de cititori, dar nu fiecare autor vorbeste in maniera in care vorbeste A. Busuioc cu cititorul…

Cititorul, considerat ca partener, se afla intr-o postura putin constientizata, pentru care nu s-a pregatit suficient... Complexitatea textului (autorul poate sa nu fie de acord cu noi...) impune cresterea complexitatii participarii cititorului, receptorului, depasirea fazei facile de lectura pentru care e pregatit, de regula, cititorul cand are in fata un roman. Autorul tine cont de principiile selectivitatii si de limitele cititorului sau adresandu-i-se foarte frumos, ingaduitor: „Stiind prea bine setea cititorului meu de a cunoaste…”; „Stiu si cei mai slab informati cititori ai mei...”; „Atentului, as spune chiar vigilentului meu cititor…”; „…venerabilii mei cititori, doritori sa cunoasca…” etc. sau lamurindu-le de ce si cum…

Sunt scriitori care se complac in opera lor, altii se vaita, chiar daca nicaieri nu vei gasi direct pasaje... dar textul in general denota vaicareala; sunt scriitori care produc texte umflate de laude, sunt scriitori care acuza, neaga tot si pe toti, si scriitori care scriu si se rusineaza ca scriu – textul da in vileag timiditatea autorului si toate acestea fara sa tina cont ca cineva citeste ce scrie si ascunzandu-se dupa eroii textului lor.

Aureliu Busuioc nu se regaseste printre acestia.

El troneaza peste textul sau. Cum altfel sa ti-l inchipui pe Aureliu Busuioc, dupa caracteristica lui Alex. Stefanescu, „cu un cap de imparat roman”? El isi prezinta textul asa cum si-l inchipuie, cum il vrea sa fie si intervine spre cititor pentru ca vrea ca cititorul sa-l vada, sa-l inteleaga, sa si-l inchipuie exact cum il vede el, autorul. Parca s-ar intreba: la ce bun sa-l scriu, daca va intelege altceva decat vreau eu?

Ne intrebam: oare chiar atat de camuflat este mesajul pe care autorul vrea sa ni-l transmita, incat se teme ca ne va scapa? A. Busuioc nu se adreseaza, pur si simplu, cititorului, nu-i furnizeaza pur si simplu informatii, nici nu-l atentioneaza asa, pur si simplu. Autorul nostru, de fapt, preda cititorului: „Rabdatorul, dar si curiosul cititor al acestor randuri (nu mai tin minte cum le zicea Creanga, probabil, fleacuri), hai, fleacuri, a observat desigur ca in proza zilelor noastre se evita un milion de amanunte ale prozei de odinioara, cum ar fi descrierea (de obicei, poetica sau realist sumbra!) a locurilor...” [p. 18, al. 1] si se lanseaza in exemple de descriere a locurilor, eroilor, a stilurilor, stilul prozei contemporane, isi spune opinia si gandurile sale vizavi de proza noua, fara manusi, si in comparatie cu clasicii...

Dialogheaza, vorbeste cu cititorul sau gandeste in voce tare? „Cred, adica aproape sigur, ca una dintre intrebarile ce si le pune cititorul acestor amatoricesti randuri este urmatoarea: cine este si de unde vine acest Panteleu?...” [p. 24, al. 1].

Fiind convins ca i-a induplecat pe cititori sa-l urmeze, stie exact ca este alaturi de ei si la pagina 28: „Dar sa-i lasam pe cei trei fugari sa-si vada de lungul lor drum si sa revenim la oile, mai bine zis, la cei doi de pe malul rapei” [al. 1]. Adica ghideaza cititorul, gandindu-se ca avand mai multe planuri narative trebuie sa pregateasca cititorul pentru trecerea dintr-o dimensiune in alta: „Ma vad nevoit, iubite cititorule, sa mai fac o abatere de la subiectul modestului hronic pentru a polemiza cu mitologiile lumii in privinta asa-zisei umanizari a animalelor, in speta a lupilor si cainilor. De fapt, nu atat a polemiza, cat a preciza niste lucruri” [p. 30, al. 1]; sau „…Si aici imi permit sa inchid paranteza” [p. 29].

Sau alta... „Dar isi aminteste, de asemeni, fidelul meu cititor, ca inca in capul acestui hronic am perorat pentru un adevar real, bazat mai ales pe marturii oculare sau experienta proprie! Iata de ce imi voi calca totusi pe inima, si sub acoperirea celui mai strict anonimat voi strecura cate ceva si din contemporaneitate...” [p. 45] si exemplifica cu ceva absolut strain de context... de exemplu, televiziunea si cartea: „Stiu si cei mai slab informati cititori ai mei ca, dintre toate artele, cea mai importanta este cinematografia. Prin extrapolare, putem acorda acelasi statut televiziunii si la ea vreau sa ma opresc mai ales.

Intr-adevar, ce-am avut inaintea televiziunii? Cartea! Si Teatrul, dar pe acesta il eliminam de la bun inceput, pentru ca nu a luat niciodata un caracter de masa. Cartea – iata ce domina, iata ce orienta si instruia masele. Monopolista carte! Si stateau, vasazica, mii, milioane de indivizi aplecati saptamani la rand aspra vreunui foliant gen „Comedia umana”, „Fratii Karamazov” sau „Aventurile submarinului Dox”, periclitandu-si sanatatea in general, imbogatind editorii si tipografii. Nu mai vorbesc de ziare! Aparitia lor zilnica in cantitati uriase insemna disparitia a milioane de hectare de paduri, insemna saracirea de oxigen a atmosferei, inseamna in ultima instanta iminenta disparitie a rasei umane de pe pamant... Cu siguranta ca anume cartea, tipariturile au inspirat prorocii care vesteau Apocalipsa!...” [p. 75].

Romanul lui Aureliu Busuioc are, noteaza Andrei Turcanu, „o structura narativa toarsa ca un ghem cu noduri: nu-l scapi din mana pana nu-l deznozi, pana nu-l re-depeni total”. Poate pentru critici (sa ne ierte A. Turcanu), insa pentru mine ca cititor, consumator al unei opere artistice, canavaua Hronicului, este un camp intins, de 196 pagini, cu multe pajisti luminoase, cu multe dimensiuni lirice deosebite, dar si cu multe noduri (special) eclipsate de catre autor. Relatia pe care a abordat-o A. Busuioc cu cititorul lucreaza productiv, are un scop instructiv-formativ prin contributia specifica si calificata a autorului, prin transferul orientat si interpretat al reperelor exact in directia in care vrea autorul... Astfel, constient incalcand si eclipsand noduri, constient le si lumineaza in functie de activarea interesata a unui anumit circuit, vorbind intr-un limbaj al tehnologiilor moderne... De exemplu: „...si inca una: ametit de pe bancile scolii de rigidul Ureche si imbrobodit de romanticul Neculce cu ale lui „O sama...”, cititorul mai saritor la paiul vecinului decat la barna proprie poate gasi in lucrarea de fata unele momente de pastisa sau chiar plagiat! Ma grabesc sa-i sting nobila indignare de la bun inceput: totul e facut cu buna stiinta... Altfel cum s-ar putea intelege si chiar aproba(!) – in veacul nostru impanat cu compasiune, umanism si vegheat de o justitie echidistanta – unele scene demne mai degraba de un Far-West decat de centrul Europei?!...” [p. 12, al. 5].

Relatia pe care a instaurat-o autorul este una de egalitate – desfacem nodurile impreuna!, suntem tovarasi de drum… Alteori, dar ramanand dominanta egalitatea, autorul devine profesor in adresarile sale si chiar preda cititorului. Parca, parafrazandu-l pe Socrate, ne spune noua, cititorilor: „Foloseste-ti timpul pentru a te imbogati din scrierile altora [ale mele], astfel incat sa obtii cu usurinta ceea ce altii [adica eu] au [am] obtinut muncind din greu.

…Multi dintre onorabilii cititori pot considera modestul acesta hronic al meu o imitatie, o pastisa la opera lui Plutarh sau alt istoric, sa zicem Tacit: lux de amanunte neimportante, tendinta de a compara bibliografiile personajelor. Cu toata stima si consideratia ce o port temerarului meu cititor, sunt nevoit sa refuz asemenea acuzatii. Argumentele? Poftim...” si insira argumentele sale, apoi… „Asa ca, daca e sa alegem intre doua rele (metaforic vorbind!), e bine sa le imbratisam pe amandoua. Oare nu simte vrednicul si perspicacele meu cititor o anume indoiala cand afla ca...” [p. 37, al. 1].

Intelegand ca lectura este un proces cumulativ, autorul ofera cititorului un avans... recunoscand competenta lui: „…Foarte instruitul meu cititor stie bine, si, cu toate acestea, tin sa-i reamintesc, ca lumea sexului frumos... ”.

Aureliu Busuioc este convins ca cititorul sau trebuie scos din pasivitate, din asteptare, din ideea ca el este doar beneficiarul efortului lui... Ca sa nu se scurtcircuiteze comunicarea cu cititorul, autorul promite si vine cu argumente, exemple, relatari: „Pentru cei putini care au indoieli in aceasta privinta as putea veni cu argumente, mai precis – cu exemple...

…Cu atat mai mult cu cat si in relatarile de mai departe voi avea ocazia sa ofer cititorului rabdator nu fantezii talentate, nu „gaselnite” exceptionale extrase din legende mincinoase, ci lucruri de necrezut, dar absolut reale, iscate de eroii hronicului de fata...” [p. 69].

„Sunt convins suta la suta ca mi-ai dat dreptate, draga cititorule, sunt insa sigur si de faptul ca ti-ai pus la urma si marea intrebare...” [p. 118].

Autorul ne vrea, pe noi, cititorii, sa fim perspicace cu istoriile, sa delimitam, sa putem distinge ce este legenda si ce este falsificare: „…Perspicacele meu cititor a observat, desigur, aversiunea autorului fata de ce este legenda si contribuie la falsificarea realitatii, in fond – a istoriei” [p. 68].

„Ai cautat, nepretuitul meu cititor, sa-ti innoiesti cunostintele in ale mitologiei dupa unele observatiuni ale mele privitor la acest capitol, mai ales cand vine vorba de istoriile intemeierii de noi asezari...” [p. 118].

„Cu groaza ma gandesc, iubite cititorule, ca, inspirat de zilele noastre, autorul letopisetului de fata n-ar fi putut sa-ti ofere un hronic pe masura acestuia...

Recunoaste, nepretuitul meu cititor, te trec fiorii cand te gandesti ca civilizatia ar fi putut fi importata in tara noastra pe vremea Mavrocordatilor, iar Panteleu ar fi putut fi un simplu magazioner la un depozit cu gaini sacrificate, provenite din import...” [p. 125].

Adresarile catre cititor sunt accente, puse acolo unde stie el ca trebuie. Nu atat de dese, dar exact cand considera ca a facut destula descriere sau abatere lirica: „Atentului, as spune chiar vigilentului meu cititor nu i-a scapat, desigur, sintagma „frumoasa dimineata a zilei de...” si, cum era si firesc, s-a revoltat: de unde pana unde „frumoasa” dimineata unei zile insemnate cu negru in inimile noastre si a intregii tari? Cum putea fi frumoasa ziua in care a fost rupta pentru a doua oara din trupul tarii mult patimita Basarabie si data pe mana celor care si-au facut imperiu numai din asemenea prazi? De acord, compatimesc cu cititorii, dar nu-mi pot cere scuze: dimineata era intr-adevar frumoasa, calda, chiar torida...” [p. 148].

Sau: „De ce totusi, te vei intreba, pretiosul meu cititor, am venit cu toate acestea aici, ingreuind astfel lectura hronicului? Raspunsul e simplu: nu am gasit alte mijloace ca sa prezint in toata complexitatea lui tipul de femeie reprezentat de Parascheva.”

Creativitatea receptorului devine, pentru autorul Busuioc, la fel de importanta ca si creativitatea scriitorului: „…Rabdatorul meu cititor se poate intreba, si pe drept cuvant: ce are sula cu prefectura? De unde pana unde si de ce intr-un hronic, un letopiset, care desigur nu se va tipari in mii de exemplare si care oglindeste vremuri si moravuri de pana la aparitia televizorului – aceste speculatii privitor la mijloacele electronice de informatie?

Raspunsul e cat se poate de simplu:

Pe hartie nu poti scrie asa ceva, de aceea voi ruga cititorul ca tot ce va urma sa fie cu gandul la poliecran – ceva consum de fantezie in plus, dar un ajutor imens acordat modestului dumneavoastra autor...” [p. 76].

„…Scriu si tot scriu la hronicul acesta, iubite cititorule, scriu istoria vie, reala a nasterii unei noi asezari in partea aceasta a Europei pustiite de razboaie si navaliri, de domni hrapareti si de slugile nesatule ale acestora, si vrand-nevrand se incumeta gandul a face o comparatie intre zilele trecute si cele de azi. Si simt cu toata fiinta ca acelasi lucru te straduiesti sa-l faci si tu...” [p. 124].

Ernest Hemingway spunea ca „...scriitura buna se aseamana cu arhitectura, nu cu designul de interior”. Hronicul Gainarilor e o scriitura buna – o spun cititorii, criticii, chiar autorul. Aureliu Busuioc nu se teme ca cititorul nu va regasi sensul operei sale, mesajul pe care a vrut sa-l transmita. Busuioc ghideaza cititorul prin punctele cardinale ale constructiei sale, prin niste pasaje obligatorii pentru arhitectura receptarii...

„…Toate bune, nu avem nici un motiv sa nu-l credem pe acest titan al gandirii stiintifice, ceea ce ne incomodeaza sunt termenii numiti. Recunoasteti, zece miliarde de ani e o asteptare cam obositoare, nu vom fi multi sa-i rezistam...

…Dar ar trebui! Numai demonstrandu-ni-se practic, adica in imagini, ce si cum am facut, am gandit, am realizat in trecut – am fi in stare sa intelegem de ce suntem acolo unde ne aflam…” [p. 159];

„…Pana cand vom fi atat de indiferenti si lasatori cu ceea ce ne apartine de drept?!...” [p. 82];

„…Dar asta-i soarta unui popor intunecat, care refuza cu incapatanare sa-si toarne lumina in cap!” [p. 92];

„…Citeste cu incredere, iubite cititorule, Hronicul de fata: e rodul iubirii fata de adevarul istoric, atat de pretuit de conducatorii lumii noastre de azi!” [p. 57];

„…Deprinderile capatate la inceputul vietii sunt definitive si incurabile…” [p. 30].

Fin cunoscator al realitatii noastre istorice, al psihologiei umane, Aureliu Busuioc intelege ca indivizii isi accepta gradul de ignoranta in functie de limitele impuse sau autoimpuse. In lumea in care traim (la nivel planetar si mai aproape, european)
s-au depasit multe limite, numai nu in lumea RM. Scriitorul ne spune ca nu meritam sa ramanem la periferia lumii cand conducatorii nostri de azi, se simt, in centrul ei. Si tot el ne sfatuieste ca trebuie sa depasim dimensiunea impusa... prin cunoastere, recunoastere, pragmatism, rationalitate, prin iesirea din mitic...

Din alt unghi de vedere, urmarind pasajele (obligatorii), amintite mai sus, nu e greu sa observam evidentierea cauzelor, ierarhizarea lor (aproape insesizabila intr-o canava-plasa) ca importanta. O face pentru ca cititorul contemporan are, si autorul stie ca are, libertatea de a face ce vrea cu textul – il parcurge intr-o succesiune aleatorie, citeste oblic, pe sarite, cautand fragmentul necesar, fragmentul piparat.


Teodor Buzu (Drasliceni - Tabor, Cehia).
Acasa (1994, ulei pe pinza)

Pentru aceasta si-a asumat o influenta, hotaratoare spunem, asupra receptarii...

La finalul lecturii Hronicului ne dam seama ca aveam nevoie de dominarea autorului, de facilitarea pe care ne-a oferit-o, de preluarile critice, creatoare, ludice... in dialogul pe care il avea cu noi nu-l percepeam doar ca pe autor, el era confidentul, prietenul, sfatuitorul, profesorul, intermediarul, calauza, sufletul textului, fara de care receptarea ar fi fost cu totul alta. Nu ma refer la decodarea mesajului, intelegerea sensului – ne descurcam noi foarte bine... Lectura ar fi fost mai searbada fara acea interactivitate pe care o sustinea in relatia cu noi... fara acea sinergie pe care o simteam, intemeiata pe cunoasterea, intelegerea complexitatii realitatii, pe o constiinta a realitatii...

Ar mai putea fi evocat, pentru a contura mai larg relatia si atitudinea autorului, cadrul romanului Hronicul Gainarilor care are presiune modelatoare... unde autorul si cititorul sunt in aceeasi barca... desi cu roluri diferite, autorul si cititorul compun un binom destul de eficient, profund... poate chiar conflictual... nu tuturor cititorilor le place ideea reconturarii reprezentarilor cu privire la istorie, mitologie, legende...

Cu tristete constata autorul ca aceasta reconturare nu s-a instalat cu destula forta in mintea, in filosofia, in inima noastra... Autorul parca ne spune ca doar a sti nu mai este suficient... asteptarea procesului firesc de miscare spre bine... este totusi prea mare!

Romanul Hronicul Gainarilor se situeaza pe un teren framantat dintre asteptare si raspuns. Asteptarea este functia ancestrala a poporului nostru, este ideala pentru multi dintre noi. Autorul indrazneste, umoristico-sarcastic, sa puna la indoiala limita de 10 000 de ani ca limita de asteptare. Raspunsul, insa, fie unul competent, prompt si pertinent, este intotdeauna imperfect…

„In cele mai bune carti, spunea un intelept, marii oameni ne vorbesc, ne transmit cele mai pretioase ganduri ale lor si isi strecoara trairile proprii in sufletele noastre.” Gandurile sale Aureliu Busuioc le-a expus, le-a exprimat, ni le-a programat metodic in putinii neuroni pe care ii avem si nu numai in Hronic:

„Mereu ma-ntorc, pamantul meu, la tine / Si-n mine ce-ai turnat un strop de har, / Ma-ntorc precum betivul la pahar, / Ca sa mai sorb din dorul tau de bine” [Doina, Punct, 2007, p. 93].

„Ma stiu dator cu tot ce-am scris si scriu / Pamantului acesta cu ponoare…” [Restituire, Punct, 2007, p. 91].

Constientizand ca lectura este un limbaj al permanentei, iar modelul cartii este modelul libertatii, al participarii, al identitatii cititorului… Aureliu Busuioc, cum el insusi recunoaste, „nu si-a neglijat niciodata cititorul…”. Adresandu-i-se, mariei sale cititorul, Poetul scrie:

„Nu ma-nvata pe dinafara,

Eu nu sunt Vechiul Testament,

Nici rugaciunea ta de seara,

Sunt robul tau un pic dement.

Si daca-ti cer a ma-ntelege,

Ti-o cer nu ca sa ma razbuni:

Vreau sa te simti si tu un Rege,

Caci numai regii au nebuni…”

[Cititorului meu, Punct, 2007, p. 128].