Biblio Polis - Vol. 28 (2008) Nr. 4 (Serie nouă)  
ARHIVA  
EDITORIAL / ПЕРЕДОВАЯ СТАТЬЯ / EDITORIAL
Vlad POHILĂ
Cartea, un lucru scump

Cînd vorbim ori scriem de carte, evocăm, în primul rînd, „vrejul de lumină” pe care îl emană, mai simplu spus – punem în evidenţă, primordial, virtuţile ei intrinseci de lucrare cu caracter informativ / cognitiv, estetic sau documentar, instructiv şi educativ, tăria (şi trăinicia) mesajului transmis de autor, originalitatea discursului scriitoricesc şi multe altele asemenea. Se mai pun în evidenţă şi prezentarea artistică, aspectul grafic, execuţia poligrafică, unii parametri tehnici: format, volum, mărimea corpului de literă. Mai rar însă, se fac referinţe la costul cărţii, la preţul ei, adică la cît de scumpă este o tipăritură. Aceasta, din motivul că în genere s-a considerat şi se consideră un mauvais ton, o manifestare a lipsei de bună-creştere a te referi (şi cu atît mai mult – a insista, a pune accentul!) la expresia valorică, financiară, a cărţii. Credem că modul acesta de abordare a lucrurilor conţine şi o marjă de eroare. Paul Valéry, o fire eminamente poetică, ce nu poate fi suspectată de pragmatism, afirma următoarele: „Cărţile au aceiaşi duşmani ca şi oamenii: focul, umiditatea, animalele, timpul şi... propriul lor conţinut”. E de mirare că în această listă – destul de cuprinzătoare – de inamici ai omului, respectiv, ai cărţii, faimosul poet şi estetician francez nu a pus şi... scumpetea, scumpătatea. Căci, orice s-ar spune, cartea este unul dintre lucrurile cele mai scumpe în existenţa omului. Viaţa noastră, în linii mari, pendulează între scump şi ieftin, între accesibil şi inaccesibil – ca preţ.

Este adevărat – şi despre aceasta am mai scris, limpezind, se pare, apele – cartea, fiind mai presus de toate o lucrare a spiritului uman, nu poate fi pusă în acelaşi rînd cu orice produs material. În temei, atunci cînd se vorbeşte despre faptul că o carte este scumpă, trebuie întrevăzut în această constatare mai multe faţete. Căci există cărţi scumpe ex-office, ca de la sine, bunăoară, graţie vechimii lor. Pentru Europa, în respectiva categorie se înscriu incunabulele – orice exemplar dintr-o carte tipărită în primii ani ai introducerii tiparului. Ironia sorţii a făcut ca Martin Luther să tipărească la Mainz, Germania, prima sa carte, Biblia, în limba latină, în 1453 – anul căderii Constantinopolului, a citadelei creştinismului, sub loviturile iataganelor turceşti. În 2008, la 555 de ani de la acest eveniment epocal, incunabulele au fost evocate într-o lumină parcă nouă, punîndu-se în evidenţă şi valoarea lor strict materială. Lucru absolut firesc, pentru că de un secol şi mai bine, cărţile (inclusiv manuscrisele de autor, corespondenţa personală sau chiar cărţi cu dedicaţii ale unor celebrităţi literare, artistice, ştiinţifice, politice etc.) formează o piaţă a lor, care, în unele cazuri, face o concurenţă serioasă licitaţiilor de obiecte de anticariat, de tablouri sau sculpturi, astea din urmă avînd o tradiţie mai veche şi o popularitate mai mare. Pentru spaţiul cultural românesc, epoca incunabulelor – simbolic, metaforic vorbind –, se extinde cu mult după anul 1500, care e un reper cronologic mai mult vest-european. Carte veche şi rară românească este considerată în genere cea de pînă la anul 1830, luîndu-se, probabil, ca limită cronologică anul impus de Ioan Bianu şi Nerva Hodoş, în opera lor fundamentală Bibliografia veche românească. 1508-1830. Şi cum pînă la acest an în bibliografia noastră a prevalat, numeric, cartea religioasă, este firesc să fie evocate la noi mai ales vechile tipărituri bisericeşti, cu un rol greu de estimat în viaţa cotidiană şi culturală a poporului.

Întîmplarea a făcut ca tot 2008 să fie anul unui număr impresionant de aniversări bibliofile, în majoritate, vechi cărţi cu conţinut religios sau tipărite cu concursul unor clerici de seamă, feţe bisericeşti cu contribuţii deosebit de mari în evoluţia culturii naţionale. Se ştie că Patriarhia Română a declarat 2008 An al Sfintei Scripturi şi al Sfintei Liturghii. Motive pentru această consacrare au fost multiple, căci o impresionantă listă de aniversări bibliofile bisericeşti s-au acumulat în anul curent. Despre o parte din ele am scris deja în revista noastră (vezi editorialul Sîntem o parte a Galaxiei Gutenberg, vol. 26, nr. 2/2008, p. 5-7), şi totuşi, vom evoca unele şi în rîndurile ce urmează. Astfel, cu cinci secole în urmă, în anul 1508, călugărul Macarie, un sîrb românizat, scoate de sub tipar la mănăstirea Dealu de lîngă Tîrgovişte un Liturghier, acesta fiind prima carte tipărită în Ţara Românească şi în genere în spaţiul cultural românesc. Lucrarea era în slava veche (numită şi bisericească sau pur şi simplu slavonă) – limba de cult de atunci la noi, ca şi la alte popoare din Balcani (cu excepţia grecilor), în Moravia şi în Rusia. Era un absurd tribut plătit tradiţiei, limba slavonă nemaifiind înţeleasă de popoarele slave moderne (bulgari, sîrbi, cehi, slovaci, ruteni / ucraineni, ruşi, bieloruşi), darămite de români. Or, tradiţia nu putea fi nicicum încălcată: orice încercare de lămurire a textelor sacre se considera o erezie, o lucrare împotriva Bisericii, a celor sfinte. Şi cine ştie cît mai dura această practică nefastă, prin care se stăvilea dezvoltarea limbilor naţionale, dacă nu veneau nişte curajoşi şi înţelepţi cărturari şi teologi precum Coresi, Varlaam, Dosoftei ş.a., care au rupt lanţurile grele ale dependenţei de orgoliile unor promotori ai unei limbi moarte şi care măcar calitatea de limbă sfîntă nu primise la vreun sinod al clericilor ortodocşi (spre deosebire de ebraică, greacă şi latină, care fuseseră consacrate ca limbi sacre ale creştinismului). A propos, în 2008 s-au împlinit 365 de ani de la apariţia Cazaniei lui Varlaam (1643), avînd ca subtitlu Carte românească de învăţătură, şi 335 de ani de la tipărirea Psaltirii în versuri a lui Dosoftei. Au fost două mari evenimente nu numai sau nu atît editoriale, cît mai ales bisericeşti, plus – culturale, spirituale, definitorii pentru poporul nostru. Între ele se situează apariţia unei prime versiuni complete, riguros concepută şi realizată a Noului Testament, în limba română, cunoscut în istoria noastră ca Noul Testament de la Bălgrad, astfel numindu-se pe atunci Alba Iulia. Un eveniment de vîrf în viaţa spirituală a românilor l-a constituit tipărirea textului integral al Sfintei Scripturi în româneşte, eveniment ce s-a produs, simbolic, la Bucureşti, cu 320 de ani în urmă, aşadar, în 1688. Pentru a se înţelege mai bine importanţa acestei apariţii editoriale, vom aminti că traducerea textului complet al Bibliei se consideră un fel de certificat de naştere sau poate chiar un act de identitate al unei limbi. La Sibiu, cu 150 de ani în urmă, vede lumina tiparului o altă versiune a Sfintei Scripturi. Faimosul teolog, cărturar şi patriot Andrei Şaguna realizează această traducere deja în grafie latină. Peste ani, mai exact în 1938 – cu exact şapte decenii în urmă – , este tipărită încă o versiune în română a Bibliei – cea efectuată de părintele scriitor Gala Galaction, secundat de teologul Vasile Radu, ediţia fiind îngrijită de acad. Al. Rosetti. În acea perioadă G. Galaction activa ca profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău, pentru care fapt această versiune e cunoscută ca Biblia de la Chişinău.

Tipăriturile enumerate mai sus sînt nişte cărţi scumpe prin sine: prin vechimea lor, prin mesajul pe care-l conţin, prin destinaţia ce o au. În genere, valoarea lor nominală, în bani, este greu estimabilă, aceasta fiind diferită de la an la an, de la ţară la ţară, de la o licitaţie la alta. Anumite volume nici măcar nu au un preţ comercial exact, ele fiind exemplare de patrimoniu, nevandabile, aparţinînd unor instituţii specializate precum Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Naţională a României, Biblioteca Patriarhiei Române, Biblioteca Naţională a R. Moldova, Biblioteca Ştiinţifică a AŞM etc. Astfel, avem a face cu o categorie mai puţin obişnuită, specifică, de cărţi scumpe. Ceea ce nu înseamnă că ar fi şi unica: potrivit unor clasamente neoficiale, ar exista vreo şapte-opt, poate chiar 10-15 categorii de cărţi, dacă e să luăm ca bază valoarea lor nominală, expresia lor materială sau bănească: cărţi vechi; cărţi rare; ediţii unicat; ediţii cenzurate, ediţii autografe, tipărituri nefinisate, ediţii duble etc. În sec. XX în această listă s-au înscris, cu mult succes, de altfel, şi cărţile cu autografe ale autorului sau cu dedicaţii de la personalităţi marcante ale epocii, precum şi manuscrisele de autor.

Este curios că nimeni nu pune la îndoială expresia materială, bănească – foarte mare, uneori greu accesibilă chiar şi instituţiilor de stat, din ţări în care asemenea instituţii (biblioteci naţionale şi ştiinţifice, arhive specializate, societăţi academice, muzee literare etc.) sînt generos finanţate. În fond, abordarea în cauză nu e atît curioasă, cît mai curînd una realistă: omul de rînd, chiar şi cel mai inveterat bibliofil, se orientează spre valori bibliofile mai „norocoase”, mai modeste ca preţ, mulţumindu-se cu faptul că are şansa de a admira sau a consulta asemenea tipărituri scumpe la o bibliotecă publică. Cum vedem, pînă la urmă, tot biblioteca este acel loc al realizării dorinţelor, intereselor, necesităţilor celor mulţi. Nu mai vorbim de axioma că această categorie de cărţi scumpe (şi vechi, rare, deosebit de valoroase etc.), în virtutea unei serii de circumstanţe, este solicitată în genere de un număr relativ restrîns de utilizatori. Alta e situaţia cu unele cărţi contemporane cu noi, inclusiv din cele care apar acum, ieri, azi sau mîine, şi de care au nevoie numeroşi potenţiali utilizatori. Astăzi cartea e o marfă tot mai scumpă, tot mai greu accesibilă – ca preţ – oamenilor de rînd, iar aceşti oameni, conform statisticilor, ar alcătui majoritatea absolută (de la 80 la 90-95 la sută) în statele din lumea a treia, sau în curs de dezvoltare, între care se regăseşte şi Republica Moldova. Liceenii, studenţii, profesorii din şcoli şi licee, tinerii specialişti, dar şi unii specialişti cu vechime, foarte des se află în imposibilitate de a procura o carte nouă, de care au stringentă nevoie – pentru studii, pentru afirmare profesională, pentru informare şi cultură generală, ca să nu mai vorbim de nevoia de recreere, de delectare prin carte şi lectură. Intraţi în orice librărie de la Chişinău sau din oraşele noastre provinciale şi veţi vedea mulţime de vizitatori, şi foarte puţini cumpărători. Veţi surprinde numeroase chipuri decepţionate, mîhnite, revoltate... Mulţi dintre aceştia, de la librărie ţin drumul spre bibliotecă – şi din nou compare biblioteca drept instituţie salvatoare, consolatoare... Mai există oare persoane – sus-puse, ori mai jos situate – care ar pune la îndoială necesitatea stringentă, chiar obligativitatea existenţei, funcţionării bibliotecilor în comunitate? Căci, omul interesat, chiar dacă nu găseşte cartea necesară la biblioteca din apropiere, merge la alta, fie ea situată şi mai departe. Dacă aici nu sînt exemplare suficiente, îşi face, în ultimă instanţă, o variantă xerox sau xerocopiază paginile care-i trebuie neapărat. Să te mai îndoieşti de sinceritatea celor care exclamă, adeseori: „Doamne, ce bine e că există biblioteca!...”

Însă mulţi dintre cei care ies indispuşi din librării, nu iau drumul bibliotecii, ci se îndreaptă spre baruri, crîşme, în cel mai bun caz – spre discoteci... Şi din acest motiv, subiectul privind preţurile cărţilor – ale cărţilor de azi, ale tipăriturilor de lîngă noi – merită a fi continuat. Nu a spus aşa, în dorul lelii, marele înţelept francez Michel de Montaigne că: „E mai uşor să vindeci sărăcia în bunuri; sărăcia duhului e cu mult mai greu de tămăduit”. Şi dacă „vindecarea” sărăciei materiale a cetăţenilor e o prerogativă, o obligaţie a statului, apoi unul dintre scopurile pe care şi le propun bibliotecile este de a contribui la „tămăduirea duhului” celor care aspiră să obţină acest complicat tratament. Promitem să reluăm subiectul în cauză, însă deja în numărul viitor al revistei noastre. Pînă atunci, Crăciun fericit şi La mulţi ani cu sănătate şi noi împliniri, dragi prieteni.