Biblio Polis - Vol. 29 (2009) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
IN MEMORIAM
Constantin TRANDAFIR
Un patriarh al istoriei literelor, Constantin Ciopraga

CONSTANTIN CIOPRAGA

Personalitate de structură clasică, în planul literaturii, Constantin Ciopraga s-a consacrat o vreme unor studii monografice: Calistrat Hogaş (1960), G. Topârceanu (1966), Mihail Sadoveanu (1966), lăsând a se înţelege că de aşa ceva aveam nevoie urgentă, cum s-a şi confirmat mai apoi. Cu alte cuvinte, Profesorul a întrevăzut bine şi puţin mai repede decât restul lumii în acest domeniu al culturii româneşti. De altfel, cine l-a cunoscut aievea, nu doar prin operă, s-a putut convinge mai lesne de această virtute. Deşi om de bibliotecă şi de catedră, totdeauna a răspuns la apelul actelor de cultură, în Cetate, sau le-a iniţiat, oficiind sobru, impecabil, solemn ca într-un sanctuar. La apariţia în 1973 a monografiei Hortensia Papadat-Bengescu, se părea că acesta e cadrul predilect al istoricului literar, gospodărit cu o linişte „netulburată”. Prin aceste monografii rezistente şi prin Literatura română între 1900 şi 1918 (1970), Constantin Ciopraga pune o piatră de temelie la prestigiul criticii istoriografice, departe de „montajul” lansonian, suspectat de factologie, şi mai aproape de biografismul sainte-beuvian. A contribuit, astfel, şi la consolidarea demnităţii documentului, aplecându-se asupra cercetării cu infinită răbdare, seriozitate profesională şi de multe ori cu o scriitură dezinvoltă, datorată severelor şi energicelor discerneri, care asigură atracţia şi interesul pentru epoci literare şi valorile lor. Metodele sunt biografice, istorice, sociologice şi axiologice pentru a ajunge la semnificaţiile de adâncime. În tot ce a scris istoricul literar a pus competenţă, acribie şi seriozitate – efort anevoios, foarte necesar pentru o cultură a cărei soliditate se verifică prin modul în care este valorizat tezaurul ei în lumina actualităţii.


Portrete şi reflecţii literare (1967) deschid o altă dimensiune a scrisului său, reflexiv-eseistic, bine cumpănit, între rigoare şi largă deschidere, a comentariului deopotrivă relaxat şi erudit, elastic şi problematic. Sinteza istorie literară-critică-ideologie, cartea emblematică a lui Constantin Ciopraga, este Personalitatea literaturii române (1973, ediţie adăugită 1996). Despre personalitatea unei culturi în raport cu altele nu putea să scrie cu temei decât, evident, o personalitate de anvergură, un istoric literar de altitudine, un cunoscător de adâncime al evoluţiei culturii şi literaturii noastre, dublat de un spirit de rară capacitate asociativă şi disociativă, cu o putere expresivă impunătoare. Pasionat al artei şi al ideilor, Constantin Ciopraga a avut privilegiul restaurator de a redimensiona aspecte şi profiluri literare, de a discerne constantele definitorii ale literaturii române permanent raportată la literatura europeană. Disponibilităţile sale reflexive s-au făcut resimţite în progresie geometrică. Moralist modern faţă cu ideea de relativitate şi cu problemele arzătoare ale prezentului, adoptă regimul meditaţiei care ţine de propria-i structură. Istoricul literar a ajuns la concluzia fertilă că „experienţa fundamentală” aparţine unui excitator mentis în stare de mari aventuri spirituale. Miracolul cuvintelor este obsesia cărţii Între Ulysse şi Don Quijote (1978).


Sobrietatea, pasiunea investigatoare, expresivitatea, facultăţi ale criticii lui Constantin Ciopraga, se regăsesc şi în volumul Propilee, subintitulat Cărţi şi destine. „Sintezele” şi „ansamblurile” Magistrului ne-au convins demult că această realitate nu-i exclusă. E adevărat că „propileele” de acum sunt „trepte”, dar şi imagini ale metamorfozelor care au loc în „istovitorul tărâm al creaţiei”. Poate nici nu-i absolută nevoie să se ajungă la capăt, de vreme ce drumul conţine mai mult: şi dificultăţile, şi frumuseţea, şi măreţia. În „galeria de portrete” vom găsi o specifică aplecare portretistică, abnegaţie iniţiatică, dar mai cu seamă proiecţia acelei obsedante forma mentis. Dimitrie Cantemir, Heliade, Iorga, G. Ibrăileanu, M. Sadoveanu, Arghezi, E. Lovinescu, Tudor Vianu, G. Călinescu etc. sunt „modéle” propuse şi adoptate pentru instituirea unei continuităţi culturale. Spiritualităţii româneşti nu i-au lipsit, deci, aspiraţia spre sinteză, deschiderea largă spre universal, nostalgia arhetipurilor, tentaţia arhitecturii colosale, temperamentul neliniştit-vizionar, vocaţia luptei, mobilizarea resurselor fanteziei, viziunea totalizantă, armonia şi limpezimea clasică etc. Într-un cuvânt: monumentalul – cuvântul cel mai ademenitor pentru Constantin Ciopraga, măcar că astfel se dă pe faţă o preferată plasare în zone de norocoase explozii ale spiritului românesc ori, pur şi simplu, într-o nobilă nostalgie. E drept că acest „renascentism” ascunde, de fapt, un umanism fără frontiere: de la „neoumanismul” lui Tudor Vianu la „conştiinţa universală” a lui Romain Rolland, de la „spectacolul omenescului sfâşiat” al lui Bacovia la „solitarismul” lui Jean Giono, de la „tristeţile” lui Camus la „comentatorul condiţiei umane”, Marin Preda. Armonia şi completitudinea sunt, în credinţa sa, reperele care trebuie să ne călăuzească oricând. Dar nu surprinde nici pactizarea cu mobilitatea lui Şerban Cioculescu, cu insurgenţa acestuia de prin deceniul al treilea al secolului trecut, cu un „fond polemic”, „fără de care criticul riscă să eşueze în platitudine”.


Între „cariatide” şi „figuri votive”, ca să-i preiau metaforele, se situează Poezia lui Eminescu. Arhetipuri şi metafore fundamentale, Mihail Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originale, Amfiteatru cu poeţi, Partituri şi voci. Poeţi ai acestui timp. Constantin Ciopraga s-a dovedit mereu un spirit deopotrivă metodic şi artist, ademenit de valori în general şi româneşti în special, din toate timpurile, care adeveresc personalitatea literaturii române, a culturii, şi, odată cu aceasta, certifică personalitatea însăşi a reputatului cărturar.

Constantin TRANDAFIR

* * *
Născut la Paşcani, a rămas toată viaţa legat de Iaşi. Licenţiat în filologie al Universităţii „Al. I. Cuza”, în 1942, în acelaşi an este luat prizonier de sovietici, întorcându-se la Iaşi abia în 1946. A predat studenţilor de la universitatea ieşeană viaţa întreagă, un timp (1959–1962) lucrând profesor asociat de limbă, literatură şi civilizaţie română la Paris: la Universitatea Sorbona şi la École Nationale des langues orientales vivantes. Profesor universitar, Doctor Honoris Causa, membru de onoare al Academiei Române.
Numeroase monografii şi studii l-au impus ca pe un istoric şi critic de seamă al literelor române, cu deosebire din perioada contemporană. După 1990, a analizat şi opera literaţilor basarabeni.
A avut mulţi discipoli, inclusiv doctoranzi din Basarabia. S-a manifestat ca traducător: monografia despre Ion Creangă a francezului Jean Boutière, eseuri şi proză italiană, povestiri de Gogol. Romanul său Nisipul este o proză despre război; în 2001 tipăreşte volumul de memorialistică „Caietele privitorului tăcut”.