Biblio Polis - Vol. 29 (2009) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
OAMENI ŞI CĂRŢI / ЛЮДИ И КНИГИ / PEOPLE AND BOOKS
Ionel CĂPIŢĂ
Flămînd de lumină

La o adică, nici de internet nu-i nevoie la Şirăuţi, deoarece şi aşa, când vine bunăoară Victor Ţuţuc acasă, la baştină, vestea asta se răspândeşte tot atunci dintr-un capăt în celălalt capăt al satului.
Şirăuţenii noştri, mai ales cei de vârsta a treia, au un „internet” al lor, moştenit încă de la Adam-Babadam, dar care de-a lungul veacurilor, slavă Domnului, nu s-a defectat niciodată şi nici anacronic n-a devenit acest sistem de informaţii. Principiul funcţionării lui e unul simplu şi sigur: „Ai auzit, cumătră?...” Şi, uite-aşa, mai într-o clipită află tot satul că… Victor al Olicăi şi al lui Lisâi Ţuţuc a venit acasă, e în sat! Dar să nu creadă cineva că internetul de Şirăuţi zbârnâie cu ocazia fiecărui venit sau plecat din sat. Are şi aicea Chira socoteală: sunt văzuţi doar cei văzuţi. Desigur, după faptele şi onoarea fiecăruia. Şi n-ai ce face. Vorba lui Victor Ţuţuc: „La Chişinău lumea te cunoaşte, iar la Şirăuţi – te ştie.”
Să mai zică cineva că nu-i aşa? În sat te ştiu din talpă, de la rădăcină, până în al nouălea neam – cine eşti, de-al cui eşti şi ce fel de poame poţi să rodeşti… De bună seamă, dacă-i o sămânţă de răchită sau de mătrăgună – în sat, poţi fi sigur că, ajungând sămânţa ceea la oraş, nu o să rodească portocale. Însă cei de la Chişinău, care te cunosc, dar nu te ştiu, având totuşi scaun la cap, pot doar să presupună că din pom bun roadă bună op să iasă, „cum zice cronicarul”.


Astfel, pentru acei care-i cunosc rădăcinile neamului, nu-i de mirare că Victor Ţuţuc a terminat şcoala medie din Brătuşeni cu eminenţă, apoi – Politehnica, mai întâi o facultate, după care a urmat şi altă facultate, pe care a absolvit-o tot cu eminenţă. Nu-i de mirare că şirăuţeanul nostru a devenit doctor habilitat în ştiinţe agricole, membru al Academiei Internaţionale a viei şi vinului (Rusia), că a condus ani buni Institutul Naţional al viei şi vinului, că a ajuns viceministru al agriculturii şi industriei alimentare, că este prim-vicepreşedinte al Academiei Internaţionale de Dezvoltare Agricolă (Moldova).


Nu-i de mirare… Are şi cui semăna. Şi părinţii lui, şi buneii, şi străbuneii lui au fost eminenţi ţărani, eminenţi plugari, eminenţi gospodari. Cine la Şirăuţi nu cunoaşte acest adevăr? Odată cu organizarea colhozului, neamul Ţuţuc, dar şi Darciuc (după mamă) au fost văduvite de hectare întregi de pământ, de inventar agricol, de material semincer, de tone de pâine.
Vâna cea sfântă, aş zice, de a munci şi a avea, dorinţa de a fi în frunte în această viaţă, cu siguranţă, i s-a transmis lui Victor din tată în fiu. Dar şi altceva, ca să vezi, a jucat un rol anume în devenirea sa ca savant, ca personalitate notorie în ierarhia socială. Mi-a mărturisit chiar domnia sa, cu o ocazie:
– Când mă gândeam că mă aşteaptă furca şi ferma colhozului, sapa şi norma de sfeclă, alături de părinţi – la colhoz pe dealul mare, i-am dat zori de mititel cu cititul, cu învăţătura, încât nu doar zilele, dar nici nopţile nu-mi ajungeau pentru a acumula cunoştinţe. Şi aşa – ani întregi. Acum tot sunt flămând de carte. Încerc să-mi croiesc timp şi pentru această zăbavă intelectuală, pentru a oferi sufletului sărbătoare şi lumină – minţii.


Nu-i pot înţelege pe acei sătui, aşa-zişii intelectuali, care n-au când citi măcar o poezie până la capăt; n-au când să vină la o lansare de carte că, vezi Doamne, au promis cuiva… să facă o partidă de pocher sau alt joc de cărţi.
Sincer vorbind, mă bucur că şi eu am fost printre acei care l-am avut alături pe Victor Ţuţuc, la prezentarea cărţii mele Icoană ciuruită, ce a avut loc în sala de lectură a Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” din Chişinău. A lăsat omul totul şi toate în pământ şi a venit. Ba şi mai şi: din timp a avut grijă ca acest eveniment să se transforme într-o frumoasă sărbătoare a celor prezenţi. Parcă-l văd şi-acum – prezent la patru ace! Şi, mai în glumă, mai în serios, îi zic atunci: „Eşti îmbrăcat ca un nun mare, Victore?!” „Păi cum altfel?” mă întreabă la rându-i, privindu-mă mirat în ochi. Şi, după o frântură de pauză, îmi spune cu o înviorare în glas: „Doar am venit la sărbătoare! În altarul cărţii. Doar ştii?! La noi în sat nici un om, oricât de sărac ar fi el, nu s-a dus la biserică în aceeaşi haină, în care a dat mâncare la vacă…”


În sinea mea m-am gândit atunci: mult înseamnă un om luminat de lumina de acasă şi de cea culeasă de prin cărţi…
Când în anul 2004, pe data de 6 februarie, Victor Ţuţuc bătu pe muchie 50 de ani de la naştere, mă pofti şi pe mine să particip la acea festivitate, printre atâtea feţe alese: parlamentari, oameni politici, businessmeni, savanţi… I-am mulţumit şi tot atunci, într-o formă delicată, am căutat să-i refuz invitaţia. De ce? Pentru că m-am prins imediat la gândul cu ce cadouri preţioase se vor prezenta toţi ceilalţi invitaţi, iar eu voi fi ca o cioară albă, cu te miri ce cadou, precum îmi este şi buzunarul. Dar Victor, cum se vede, şi de data aceasta a intuit ce gând mă frământă şi apucă dârlogii în mână:
– Auzi? intervine omul la celălalt capăt al firului de telefon, eu te aştept să vii cu o carte, de a ta, Dragoste şi neîmpăcare. Am auzit că a văzut lumina tiparului… Crede-mă, va fi cel mai scump cadou pentru mine. Auzi? Să vii! Împreună cu vărul tău, Vasilică Hâncu…
Altădată am aflat că e internat în spital. De, cum se întîmplă cam cu fiece om… Îl contactez la telefon şi-i spun că mă pornesc spre el… N-a trecut nici un minut
că-mi dă telefon:
– Auzi, am uitat să-ţi spun: nu te deranja cu nimic de-ale gurii. Aici am de toate.
Când am ajuns în dreptul salonului, unde-şi avea patul de spital, l-am zărit cum vine dinspre sala de mese, de la prânz… spitalicesc. De-a valma cu toţii…
Sensibil, receptiv şi săritor la nevoie este chiar şi atunci când greutăţile lui sunt mai mari decât ale tale… Şi atunci, la fel ai să auzi de la Victor Ţuţuc: „Cu ce pot să te ajut? De ce ai nevoie?..”. O ştiu şi pe asta, nu doar din auzite. E de o corectitudine proverbială şi de o punctualitate pe potrivă. Probabil că şi aceste calităţi l-au ajutat să găsească un limbaj comun cu nemţii şi împreună să fondeze Compania moldo-germană „Bio Company Raps”, care activează cu bine în or. Lipcani, în imediata vecinătate a satului natal Şirăuţi.
Cine alta, decât dragostea pentru aproapele său, pentru oamenii din sat, alături de care a crescut, ce altceva l-a făcut să fondeze această companie la Lipcani, unde să poată munci in corpore şirăuţenii?! Cum se vede, dorul de-acasă, dragostea de părinţi, de frate şi soră nu l-au părăsit nicicând şi nici pentru o clipă. Aşa îi este datul: icoana de acasă s-o poarte pururi prin lume… şi crucea. Şi pe toate le face cu drag, cu dăruire şi cu demnitate. Şi pentru aşa ceva poate fi chiar invidiat.
Parcă-l aud zicând: „Dragostea, puterea, banii şi prietenia trebuie stăpânite.” Şi tot de la Victor Ţuţuc am aflat un adevăr durut: „Cel mai mult rău mi-au făcut acei, pe care cel mai mult i-am ajutat...”
Hotărât şi neabătut de la principiile sale, Victor Ţuţuc îşi vede de ale lui, de rostul ce i l-a hărăzit bunul Dumnezeu. Fără a purta pică sau a fi supărat pe cineva. Îmi stăruie de mult în memorie şi aceste cuvinte ale lui, ce-l caracterizează perfect:
– Când e vorba de a face bine, între „da” şi „nu”, întotdeauna îl aleg pe „da”!
Când intru în biserică, de fiecare dată pun trei lumânări: una pentru duşmanii mei – ca să trăiască în linişte şi pace, şi să mă lase şi pe mine în pace, ca să pot face lucruri frumoase. Căci, oricum, ei nu mă pot opri de a le face, doar că îmi împuţinează sănătatea.
Flămând de lumina cărţii, flămând de viaţă, flămând de Dumnezeu mereu-mereu este… Acesta-i Victor Ţuţuc, precum se autocaracterizează: zbuciumat, pornit, fără opriri, în haosul întâmplărilor fericite şi nefericite, cu rod sau fără…
Până mai ieri, a avut şi mamă, a avut şi tată, care s-a întors rănit, dar viu de la război. Dar cum e şi viaţa asta? În ziua de 20 ianuarie 2009 Victor Ţuţuc, sfâşiat de durere, ca şi toţi oamenii de bună-credinţă, l-a petrecut în ultimul drum pe patriarhul poeziei basarabene, poetul Grigore Vieru… A doua zi era de acum la Iaşi, la căpătâiul marelui actor Victor Ciutac, prieten şi consătean… Revenind la Chişinău, îi parvine vestea că în 22 ianuarie a murit cel mai om din lume şi mai bărbat care i-a dat viaţă – tatunea… L-a aşteptat, până la ultima suflare… să-şi mai vadă o dată feciorul lui cel drag fecior, feciorul de departe. Doar l-a iubit atât de mult… Şi Victor l-a iubit. Şi îl iubeşte… Într-un suflet, într-o lacrimă de durere prefăcut, a alergat acasă, la tatunea… Acolo, unde bucuria şi durerea e altfel, decât în toată lumea. Dar n-a aflat acasă decât clipa cea de gheaţă, clipa grea a despărţirii. De veci…
Biserica a fost neîncăpătoare pentru toţi acei care au venit să-şi ia rămas bun de la acel care a fost Lisâi Ţuţuc. A murit într-o zi de joi… Şi l-a plâns un sat întreg de neamuri… Unită familie, cu multă dragoste unul faţă de altul, cu multă susţinere la greu şi la uşor, plină de bunătate şi de Dumnezeu. Aşa o ştiu de mic copil.
Nu cunosc pe nimeni să-i treacă pragul lui Victor Ţuţuc şi să iasă de acolo cu mâna goală, dar şi fără vreun gând înţelept, fără a avea parte de o vorbă de duh, de un sfat sau chiar un banc, ce-ţi descreţeşte fruntea. E doldora de haz, de cunoştinţe de acasă, din lumea mare, din lecturi, dar mereu îl aud vorbind cu mult respect şi admiraţie de alţi înţelepţi, de alţi savanţi…
Cu gândul la lumea de acasă, la rostul de a fi în rând cu oamenii, îmi spunea Victor:
– Dacă ajungi la Paştele Blăjinilor la cimitir şi nu-ţi dă nimeni nicio pomană, aceasta ar trebui să te pună pe gânduri.
Odată, venind vorba despre Victor Ţuţuc, i-am auzit pe nişte şirăuţeni zicând:
– S-a ridicat sus-sus Victor al lui Lisâi Ţuţuc, are un nivel înalt de cultură, e civilizat, parcă nici n-ar fi din Şirăuţi.
Eu n-am de lucru şi, mai mult aşa, în formă de compliment, îi spun ce vorbeşte lumea despre el în sat. Atunci Victor îşi ridică ochii şi mă privi aidoma unui filozof, amărât şi calm, ca după o pauză să-mi spună cu durere în glas:
– Nu eu m-am înălţat, ci satul moldovenesc a degradat. Şi-i păcat...
Drept dovadă că sunt de acord cu afirmaţia lui, îi spun: „Ce-i drept, nu-i minciună – n-am observat, Victore, s-o faci pe orăşeanul, mergând prin sat…”
„La o clacă, dragul meu, n-ai ce te duce îmbrăcat în costum şi la cravată”, mă lămuri omul în doi timpi şi trei mişcări.
Chiar dacă au trecut ani mulţi de atunci, nu uită Victor povăţuirile părinţilor de care avu parte. Multe le-am auzit şi eu, preluate de Victor, fie de la mamunea, fie de la tatunea. Iată una dintre ele, de-ale tatei:
– Când îi da mâna cu un om, să te uiţi la el, în ochii lui. La fel – când îi cinsti cu cineva un pahar, tot în ochii omului să te uiţi.
Nici la nunta fiicei sale, Victoriţa, care a avut loc în ziua când Victor a făcut 55 de ani, am băgat de seamă că Victor Ţuţuc n-a uitat ceea ce i-a spus tatunea… Chiar dacă au fost la 200 de nuntaşi.


Mamunea Olica îşi vedea şi ea, cu ochii proprii, un vis împlinit…
Parcă-l văd şi parcă-l aud pe Victor Ţuţuc, ajuns la Şirăuţi într-o zi din anul trecut, mărturisindu-le părinţilor:
Dacă-am greşit, îmi cer iertare,
Mamă, tată, bunii mei,
Eu rătăcesc în lumea mare,
Iar voi o duceţi singurei…

Vi-i dor nespus de mult de mine,
Şi dorul vostru eu îl duc,
Oriunde-aş fi, cu orişicine –
Şi eu mă simt un pui de cuc…

Pentru el, pentru Victor Ţuţuc, familia, satul natal, cu tot ce a fost şi este, rămâne ceea ce are mai drag şi mai scump – dor şi dragoste, zbucium şi durere, dăinuire şi-nălţare.
– Acasă e altfel şi somnul, nu scapă Victor să spună.
Prihonul, Lunca, La Răchită, Ponoare, Valea Prutului, Borobleanca, Valea lui Zaharie Ţurcanu, Valea lui Nic Şoric, La Izvor, Pădurea Cruhleac, Valea Hlinei, Dealul Turcului, Abdula, Planul Popii, Pădurea Larga, Cot… sunt nişte locuri ca nişte pagini dintr-o carte, unde savantul de azi Victor Ţuţuc şi-a scris, parcă mai ieri, atâtea şi atâtea amintiri ce-l cheamă de oriunde. Cum se vede, nu degeaba afirmă domnia sa: „Patria mea e satul Şirăuţi.”
Gândind la această mică Patrie, domnul V. Ţuţuc notează în Prefaţa cărţii Icoană ciuruită, la care a şi pus umărul să vadă lumina tiparului: „Consider că nu va trece multă vreme şi satul Şirăuţi, care mai mult de un secol şi jumătate a tot fost şi este încă sat de hotar, impus de străini, va fi martorul dispariţiei sârmei ghimpate de pe Prut, iar şirăuţenii, alături de alţi confraţi, vor păşi liber şi cu fruntea sus peste podul Lipcani-Rădăuţi.”
Peste câtva timp… Astăzi însă omul de ştiinţă Victor Ţuţuc, mai caută răspuns la unele întrebări:
– De ce la 28 iunie 1940 România n-a tras niciun foc de armă în ocupanţii sovietici? De ce niciunul n-a murit pentru a-şi apăra Ţara?
– De ce guvernanţii de la Chişinău
n-au trimis spre Moscova trei garnituri de tren cu vin, să-l „mulţumească” pe Leonid Ilici Brejnev pentru „a lăţi” Republica Moldova până la Bug, cu munţii Carpaţi, cu Cernăuţul, cu Cetatea Albă, cu Chilia, cu oraşul Balta şi cu toate satele noastre de peste Nistru?
– De ce, odată cu prăbuşirea imperiului sovietic, România, în loc să pună hotarul pe Nistru, a recunoscut un stat vasal Rusiei?
Astfel, de o viaţă, Victor Ţuţuc caută răspunsuri la întrebarea „De ce?”. Şi tot el rămâne pururi flămând de Lumină.