Biblio Polis - Vol. 29 (2009) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
CARTEA PE GLOB / КНИГА НА ГЛОБУСЕ / ROUND THE WORLD
Vlad POHILĂ
Tînără, dar viguroasă (Impresii despre literatura şi spiritualitatea estonilor)

Chiar şi în unele sfere intelectuale persistă o prejudecată conform căreia ar deţine importante valori spirituale numai sau de regulă popoarele mari (ca număr de populaţie) şi vechi (ca organizare etnică şi statală). Opinia aceasta, vădit preconcepută, la noi, în Basarabia, era (şi mai este) obsesiv ilustrată – nici nu se putea altfel – prin exemplul poporului rus, ale cărui mărime fizică şi anumite frumoase împliniri, de ordin cultural-ştiinţific, nu le pune la îndoială nimeni. În alte părţi sînt invocate cazurile naţiunilor franceză, spaniolă, germană, britanică, americană, chineză, japoneză, evreiască etc. Or, totul este relativ. Nu în zadar şi-au ales romanii acest principiu, ca pe unul de bază al existenţei lor: Non multa, sed multum, adică Nu mult, ci eficient (calitativ). Principiul în cauză poate fi ilustrat grăitor, prin exemplul norvegienilor, un popor de vreo cinci milioane care însă, numai în ultimul secol a dat omenirii patru laureaţi ai Premiului Nobel în domeniul literaturii. Curios, dar scriitorul norvegian care se bucură de o maximă popularitate în lume nu deţine nici Nobelul, nici alt premiu de rang internaţional – ne referim la dramaturgul Henrik Ibsen (1828-1906). Piesele sale au fost şi sînt jucate pe marile scene ale tuturor ţărilor în care există teatre, mişcare, viaţă teatrală. Ar fi nedrept însă să fie pusă la îndoială popularitatea, larga receptare a prozei lui Knut Hamsun (1859-1952), laureat al Premiului Nobel în 1920. Ceva mai înainte primiseră Nobelul scriitorii norvegieni Bjørnstjerne Martinius Björnson (1832-1910) şi Karl Adolph Gjellerup (1857-1919), ambii incomparabil mai puţin gustaţi de cititorii din lume. De altfel, ca şi Sigrid Undset (1882-1949), laureată a Premiului Nobel pentru anul 1928, autoare de romane istorice, naturaliste şi cu tentă feministă. Dar nu numai în domeniul literaturii au luat norvegienii această prestigioasă distincţie internaţională. Exploratorului, oceanografului şi luptătorului pentru drepturile omului Fridtjof Nansen (1861-1930) i s-a acordat Premiul Nobel pentru pace. Fără Premiul Nobel, alt conaţional al lui Nansen, şi el explorator al polurilor, de Nord şi de Sud, Roald Amundsen (1872-1928), este un nume emblematic în domeniu, posibil şi prin dramatica-i dispariţie pentru totdeauna, într-o regiune a Polului Nord, cînd încerca să salveze nişte colegi aflaţi în pericol de moarte printre gheţuri şi vijelii. Emblematici pentru cultura naţională, dar şi pentru cea europeană şi chiar mondială, au devenit şi alţi norvegieni: compozitorul Edvard Grieg (1843-1907) şi pictorul Edvard Munch (1863-1944). Oprim aici enumerările – cîte ne-au venit în memorie –, sînt, credem, suficiente pentru a demonstra ce miracole poate face un popor mic, şi încă vitregit de soartă, cît timp unele popoare mai numeroase, adeseori şi mai norocoase în ceea ce priveşte aşezarea geografică sau evoluţia istorică, vegetează fără a-şi face probleme că rămîn, iată, secole la rîndul, nişte anonimi, fără a oferi omenirii personalităţi marcante sau evenimente mai ieşite din comun. Punem punct aici exemplului norvegian şi din motivul că nu acest popor va constitui acum obiectul preocupărilor noastre. Ne vom referi la altă naţiune, care, ca să recurgem la o metaforă populară, este cu adevărat mică, dar voinică. E vorba de estoni, într-un fel nişte vecini de-ai norvegienilor: nordici şi ei, atîta doar că se află ceva mai la sud, şi nu numai geografic, ci din mai multe puncte de vedere.


Despre aşezarea estonilor
Priviţi atent la harta Europei. Ridicaţi privirile ceva mai sus, la nord. Veţi găsi din prima locul unde se află Estonia? Puţin probabil. Pentru că e un stat mic. Da, ceva mai mare decît R. Moldova, şi totuşi: 45 mii kilometri pătraţi, pentru o populaţie de 1,4 mln. locuitori, dintre care peste un milion sînt băştinaşi, iar ceilalţi, cam o treime - cu precădere ruşi şi alţi slavi. Geografic, Estonia este „îmbrăţişată” de numai doi vecini tereştri: Letonia şi Rusia. (Printre altele, politologul american Samuel Huntington (1927-2008), în faimoasa-i carte Ciocnirea civilizaţiilor, trasa, la nordul Europei, linia de demarcare a civilizaţiilor aflate într-un posibil sau iminent conflict pe rîul ce constituie frontiera estono-rusă...). Are Estonia, în schimb, o splendidă ieşire la Marea Baltică, de unde vin nu numai curenţi calzi, dar şi nenumărate cîrduri de peşti dintre cei mai diferiţi, hrana de toate zilele, cea mai sigură a estonilor, ca şi a altor popoare aşezate pe malurile mărilor. Hrană nu numai în sensul primar al acestui cuvînt, ci şi ca un loc de muncă, prilej de manifestare a dragostei faţă de natură şi de semeni, în fine – loc de relaxare. Şi mai e Marea Baltică pentru estoni o întruchipare a libertăţii, a „largului”, a infinitului spre care aspiră omul încă din copilărie. Marea semnifică pentru estoni cam aceeaşi ce era pentru noi muntele sau poate – codrul, „frate cu românul”, nu-i aşa? Sentimentul acesta, spiritul şi dorul de libertate, generat şi alimentat de mare, s-a acutizat printre estoni după cea de-a treia ocupaţie rusească, din 1944, cînd deveni problematică nu că ieşirea în largul talazurilor, ci chiar simpla trecere de pe continent pe cele vreo 1 500 de insule estone, păzite cu străşnicie de grănicerii sovietici.


Dacă la noi, în Basarabia, după 1812, apoi după 1944, a căpătat o conotaţie simbolică expresia „peste rîu” (= „peste Prut”), în Estonia are un subînţeles metaforico-alegoric îmbinarea de cuvinte „peste mare”, „dincolo de mare” (sau „de golf”), adică „de cealaltă parte a Mării Baltice”, mai exact – „a Golfului Finic”. În perioada 1945-1991, „peste mare” se afla lumea liberă, democraţia şi prosperitatea pe care le întrupau ţările scandinave, în primul rînd Suedia, unde în 1944 s-au refugiat circa 70 000 estoni, elita micii ţări baltice ocupate de URSS. Tot acolo, pe malul de nord al Balticii, trăiesc şi fraţii mai norocoşi ai estonilor – finlandezii. În manualele sovietice de istorie era acreditată pe larg opinia că estonii şi finlandezii, fraţi de sînge şi de limbă, ar fi fost despărţiţi mereu, de-a lungul a peste un mileniu, de Golful Finic. Se lansa, cu acest scop, şi o legendă, conform căreia, triburile ugro-finice, venind din Ural spre Nordul Europei, s-ar fi certat tocmai pe locurile unde se află azi Petersburgul şi estonii au luat-o spre vest, iar finlandezii – spre nord, lăsînd între ei un spaţiu gol, ulterior valorificat de ruşi. Or, o cunoaştere ceva mai amănunţită a istoriei moderne răstoarnă această „teorie”. La începutul sec. XVIII, ţarul rus Petru cel Mare a zidit Petersburgul, noua capitală a imperiului său, pe pămînturi populate de ingheri sau inghermani – o varietate etnică a finlandezilor, în temei, fraţi ai finlandezilor şi ai estonilor. Aceştia constituiau populaţia băştinaşă a actualelor regiuni ruseşti Pskov şi Petersburg, pînă în Karelia, astfel încît estonii şi finlandezii formau un fel de arc, un fel de potcoavă în partea de est a Mării Baltice, pe ambele maluri ale acestei ape, arcul sau „potcoava” fiind rupte de ruşi în sec. XVII-XIX, iar ingherii – asimilaţi sau nimiciţi.
Deşi am pornit de la intenţia de a scrie nişte note fugare despre literatura estonă, fără să vrem, am lunecat în istorie, ba, şi mai rău – în politică. Însă evoluţia spiritualităţii estone, ca şi a altor popoare, de altfel, este prea strîns legată de istoria poporului, încît anumite segmente sau aspecte ale vieţii literare, culturale – şi de ieri, şi de azi – nu pot fi percepute de-a întregul fără o cunoaştere oricît de sumară a trecutului acestei naţiuni.


Estonii şi stăpînirile străine
În sec. X-XII se constituie poporaţia estonă, care atinge un număr destul de mare – circa 150 000 locuitori – şi o apreciabilă dezvoltare a agriculturii, meşteşugurilor. Apar primele oraşe cum ar fi Revel, Tallinnul de mai tîrziu; sau urbea numită de ruşi Iuriev, de germani – Dorpat, iar de estoni Tartu. Aproape un mileniu pămînturile estone s-au aflat sub stăpîniri străine: teutonă, daneză, suedeză, polonă, germană, rusă, sovietică, fiecare lăsînd urme distincte în analele poporului. Astfel, teutonii, în sec. XIII, îi convertesc pe estoni la creştinism, deşi elementele de păgînism s-au păstrat pînă în zilele noastre, cînd a le etala a devenit o modă, mai ales printre tineri. În anul 1521, germanii au adus în acest spaţiu de pe ţărmul Mării Baltice ideile Reformaţiei, astfel estonii fiind şi astăzi, în majoritate absolută, protestanţi, mai exact – luterani. Credinţa luterană a avut un rol decisiv la stabilirea unor repere morale ale estonilor, cum ar fi: ordinea, punctualitatea; simţul răspunderii, respectarea cuvîntului dat şi a promisiunii făcute; sobrietatea relaţiilor interumane, ferite de familiarisme excesive sau de cumetrism; curăţenia – corpului, a casei, a gospodăriei şi a mediului etc., etc. Posibil, încă înainte de implantarea moralei luterane, vitregiile sorţii, solul arid, marea nu întotdeauna blîndă, clima aspră au dezvoltat la estoni perseverenţa, asiduitatea soră cu încăpăţînarea, o tenacitate devenită proverbială, felul cumpătat de a aborda lucrurile şi chiar modul rezervat de a comunica, de a vorbi înde ei şi cu alţii. De aici şi unele legende, ba chiar şi bancuri, potrivit cărora estonii ar fi zgîrciţi la vorbă, necomunicabili, că „pînă scoate estonul o vorbă, apune soarele” (sau: „pleacă şi ultimul tren din gară, ultimul vapor din radă, ultimul avion de pe pista de decolare” etc. asemenea).


Teutonii şi danezii au ridicat în spaţiul geografic eston primele cetăţi, astfel punînd baza urbanizării populaţiei estone. Puţini ştiu că denumirea capitalei estone – Tallinn, provine de la cuvintele tannalinna, care, în traducere înseamnă „oraş danez”. Nu e în­tîmplător faptul că cei mai mulţi străini, mai ales cei veniţi din ţările sudice, la Tallinn sau în alt oraş eston, au senzaţia că se află într-un tîrg din basmele marelui povestaş danez Hans Christian Andersen... Stăpînitorilor germani le revine meritul de a fi scris primele texte în limba estonă, în sec. XVI, traducînd pentru estoni, în premieră, cărţile sfinte; tot ei au elaborat şi primele studii despre limba, folclorul şi traiul acestui popor baltic. Nemţii au iniţiat şi editarea primului ziar eston, unul dintre cele mai vechi în Europa, Rewalsche Postzeitung, lansat în 1689, şi care, cu unele intermitenţe, a apărut pînă în 1940. Suedezii au deschis primele tipografii estone – la Tallinn, apoi la Tartu; iar regele Gustav Adolf a fondat prima universitate pe pămîntul eston: Academia Gustaviana, în 1632, cunoscută mai tîrziu ca Universitatea din Dorpat (Tartu). Aici au făcut studii sau au predat numeroase personalităţi ale culturii, ştiinţei şi vieţii sociale estone, dar şi din alte ţări: medicul rus Nikolai Pirogov, lexicograful Vladimir Dahl – autorul celui mai important dicţionar explicativ al limbii ruse, lingvistul Baudouin de Courtenay etc., precum şi Pan Halippa, Ion Pelivan, Nicolae Bivol, alţi fruntaşi ai mişcării de eliberare naţională din Basarabia de la începutul sec. XX. Ruşii, devenind stăpîni peste pămînturile estone după 1721, „au călcat cu stîngul” aici: invazia lor a fost secundată de o groaznică molimă de ciumă, care a băgat în mormînt cam jumătate din populaţia estonă. Foarte curînd după ocuparea acestei provincii baltice, ruşii au început a-şi impune legile, inclusiv mobilizarea bărbaţilor în armată, pe 25 de ani, prestarea diferitelor munci în beneficiul imperiului care îi punea pe ţăranii estoni într-o situaţie similară cu cea a şerbilor din Rusia etc. Au urmat tentative insistente de rusificare a administraţiei, jurisprudenţei, învăţămîntului, culturii şi chiar a bisericii. În cultura Estoniei, ruşii, spre deosebire de suedezi sau germani, nu au făcut nimic pentru băştinaşi, ci doar pentru fiii şi fiicele de cinovnici şi popi trimişi aici; aşadar, exact ca şi în Basarabia sub stăpînire ţaristă. Un „merit” incontestabil al stăpînirii ţariste rezidă în faptul că rusificarea luînd proporţii greu suportabile, pe la mijlocul sec. XIX a declanşat o amplă şi energică mişcare de eliberare naţională a estonilor. Fruntea acestei mişcări, motivată şi de dominaţia agasantă, în provincie, a baronilor germani, era reprezentată de... corurile estone, care întruneau mii şi mii de estoni, inclusiv ţărani, orăşeni, cîntăreţi bisericeşti, clerici, cadre didactice, scriitori şi ziarişti etc. Prima sărbătoare pan-estonă a corurilor a avut loc la Tartu, în anul 1869, un animator de vază fiind şi poeta Lydia Koidula, autoarea unui cîntec intitulat Nici de o sută de ori să mori nu-i de-ajuns... („…pentru libertatea Patriei”), devenit ulterior imn naţional.


În primăvara lui 1917, urmare a înteţirii mişcării naţionaliste, a fost întemeiată Autonomia Estonă, prototipul Estoniei independente de Imperiul Rus. Atunci au fost trasate pentru prima dată hotarele – simbolice, încă – ale statului eston. Tricolorul (albastru, negru şi alb) devine drapel naţional, iar estona este proclamată limbă oficială. În iulie au loc alegerile în Parlamentul eston, iar la 24 februarie 1918, un grup de patrioţi proclamă la Pärnu independenţa Republicii Estone. Urmează un an şi jumătate de confruntări armate – Războiul de eliberare naţională, cînd tînăra armată estonă, manifestînd o surprinzătoare maturitate militară, dar şi un eroism admirabil, zdrobeşte trupele bolşevice, apoi pe cele albgardiste, precum şi pe cele germane. Recunoscută de Rusia bolşevică în februarie 1920, în anul următor Estonia devine membru al Societăţii (Ligii) Naţiunilor. Abia după 1921 în manualele de geografie din lume apar în premieră statele baltice: Estonia, Letonia, Lituania. Ghidaţi de ideea edificării unor state naţionale, balticii au promovat regimuri democratice, capabile să dezvolte economii în genere prospere şi spiritualităţi corespunzînd standardelor vest-europene. Se părea că opresiunea rusă, organizarea şi mentalitatea semiasiatică au rămas doar nişte amintiri... Veni însă acea zi fatală de 23 august 1939, cînd la Moscova a fost semnat Pactul Molotov-Ribbentrop, conform căruia statele baltice revin „sferei de influenţă” a URSS. Foarte curînd „sfera de influenţă” prinde contururile unei ocupaţii în cel mai penibil stil banditesc: ţărilor baltice, li se cere „găzduirea” unor contingente de trupe a cîte 40-50 de mii de ostaşi şi ofiţeri sovietici, care depăşeau numeric armatele naţionale. Peste ceva timp balticilor li se impune „schimbarea” guvernelor: din democratice, în „progresiste” (a se citi: pro-sovietice, pro-comuniste), în care scop, în iunie 1940, Moscova organizează aici „alegeri democratice”, de manieră sovietică. Tragicomedia culminează în primele zile de august ale lui 1940, cînd nou-formatele republici „populare” Estonia, Letonia şi Lituania sînt „primite” de către Stalin, cu multă generozitate, în componenţa URSS. Ar fi nedrept să nu recunoaştem Kremlinului şi Kominternului de la Moscova „meritul” de a fi ales un moment relativ potrivit pentru invadarea Ţărilor Baltice, ca şi a regiunilor de est ale Poloniei, a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa. Europa mai trăia consecinţele „Marii depresii” şi demagogii ce pretindeau a fi apărători ai „celor mulţi, umiliţi şi obidiţi”, lozincile stîngiste despre „echitate, dreptate şi bunăstare generală” aveau priză la o parte din populaţia ţărilor invadate de sovietici. Însă euforia – chiar şi în rîndurile celor mai năpăstuiţi – se destramă destul de repede. Mai întîi, din cauza comportamentului necivilizat al ocupanţilor: şi militarii sovietici, şi noii funcţionari de partid trimişi de Moscova, critici aprigi ai capitalismului, excelau prin lăcomia de a se căpătui cu tot felul de bunuri datorate tocmai acestui blestemat de ei regim, cumpărînd în cantităţi enorme tot felul de mărfuri, de la bibelouri şi pînă la obiecte de lux. „Făcînd dreptate” proletarilor, devas­tînd casele capitaliştilor, ocupanţii sovietici luau tot ce puteau din averile burgheze, de multe ori, fără a şti rostul unor lucruri pe care şi le însuşeau. Cazurile cînd soţii de ofiţeri sovietici mergeau la teatru îmbrăcate în furouri ale cucoanelor burgheze – cazuri înregistrate în anii 1940-1941 nu numai în Ţările Baltice, dar şi la Lwow, Chişinău sau Cernăuţi – i-au amuzat un timp pe localnici, dar după rîs, foarte curînd, a venit şi plînsul. Ca şi la noi, în Basarabia, în acel an de primă ocupaţie sovietică, din Ţările Baltice au fost arestaţi şi deportaţi zeci de mii de „elemente burgheze, duşmănoase sau primejdioase orînduirii sovietice”. Din mica Estonie au luat drumul Siberiei circa 10 000 asemenea „elemente” care erau, în fapt, mai puţin burghezi şi mai ales patrioţi ce nu acceptaseră invadarea şi sovietizarea patriei lor. Alţi 50 000 de estoni au fost deportaţi şi exterminaţi în Siberia după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial; încă 75 000 părăsiseră ţara în faţa înaintării armatei sovietice „eliberatoare”, în vara-toamna anului 1944, căreia estonii îi opun  rezistenţă, în păduri, pînă la sfîrşitul anilor ’50 ai sec. XX. Şi în aceste lupte şi-au pierdut viaţa cîteva mii de estoni... Aşadar, circa 150 000 de victime, din totalul de un milion de estoni, într-un deceniu şi ceva de ocupaţie sovietică. Recitiţi, vă rog, alineatul în care este descrisă prima ocupaţie rusească, din anii ’20 ai sec. XVIII: odată cu nimicirea de către invadatori a mii de localnici nevinovaţi, un alt aliat perfid, ciuma, a secerat atunci viaţa a jumătate din populaţia estonă. Să ne mai mire faptul că venirea şi aflarea ruşilor în Estonia se asociază, în memoria istorică a poporului eston, cu moartea, cu violenţa, cu teroarea? Şi cu încă ceva: cu lucrul făcut de mîntuială, cu munca ineficientă şi necalitativă. Ştiam înainte de a vizita Estonia că în limba acestei ţări ruşii sînt numiţi mai altfel decît în restul lumii: vene, iar Rusia – Venemaa, explicaţia găsindu-se în denumirea unor triburi est-slave, venezii, care ar fi fost strămoşii ruşilor din nordul ţării lor. Mare însă mi-a fost mirarea să aflu că vene, pe lîngă termenul de identificare a ruşilor, în argoul eston mai are o semnificaţie: „lucru prost făcut”...


Unele realităţi din ziua de ieri a estonilor
Anii de ocupaţie sovietică au decurs în Estonia, în linii mari, la fel ca şi la noi. Totuşi, numai în linii generale. Moscova nu a putut să nu ţină cont de specificul Estoniei şi al celorlalte state baltice. Bunăoară, centrul imperial nu a îndrăznit să-i treacă pe estoni, letoni şi lituanieni la alfabetul rus – de la cel latin, tradiţional –, deşi problema a fost pusă şi pentru baltici, mai întîi în iarna lui 1941, apoi, din nou, în anii 1945-1947. Nu le-a putut impune balticilor nici patronimicul rusesc, decît doar în documentele perfectate în limba rusă (livretele militare, actele de delegare peste hotarele URSS etc.), căci în cele estone chiar şi ruşii stabiliţi sau aduşi acolo erau scrişi altfel decît Ivan Ivanovici sau Nina Mihailovna: ceva în genul Ivan, fiul lui Ivan, respectiv, Nina, fiica lui Mihail etc. Nici vorba să se impună în uzul cotidian patronimicul rusesc – estonii, ca şi ceilalţi fraţi baltici ai lor, doar în glumă, cu o subliniată doză de batjocură, sau cînd făceau aluzie la unii deznaţionalizaţi, îşi spuneau Hendrik Gustavovici sau Viivi Mihkelovna. Deşi au încercat, autorităţile sovietice nu au putut elimina, nici măcar strîmtora prenumele duble, specifice estonilor, dar şi letonilor şi lituanienilor: Anne-Luise, Jaak-Kristian, Vaiva-Irene, Guntas-Virgilius etc. Nu au atentat nici la terminaţiile specifice ale numelor estone, aşa cum au făcut la noi, tăind -u final sau alte terminaţii tipice româneşti, pentru a declina ruseşte mai uşor numele noastre. În pofida eforturilor, rusa nu a putut fi impusă, la fel de devastator ca la noi, nici măcar în administraţie; cu atît mai puţin în cultură, învăţămînt, presă – domenii în care limba ocupanţilor a rămas, în republicile baltice, ca una străină. La nivelul cetăţeanului de rînd, rusa nu s-a bucurat de nici o simpatie: generaţia mai în vîrstă păstra ataşamentul pentru germană, tinerii dînd preferinţă englezei sau finlandezei; prin anii ’60-’80 ai sec. XX, în Estonia, poate mai mult decît în celelalte două republici baltice, luase amploare studierea, individuală sau în cercuri neoficiale, a limbii artificiale esperanto, ca o şansă în plus de ieşire din ţarcul sovietic. De altfel, la acest capitol – al şanselor de ieşire în lume –, estonii au fost favorizaţi de prezenţa în casele lor a posturilor de radio şi TV finlandeze. Se pare că tocmai graţie faptului că Moscova promova o politică mai maleabilă în republicile baltice, şi presiunile, acţiunile oprimatoare, interdicţiile au fost acolo mai slabe. Nu poate fi subestimat nici spiritul diplomatic – admirabil – al balticilor. Bunăoară, sub pretextul că elevii trebuie să înveţe aprofundat limba rusă, în Estonia, Letonia, Lituania s-a menţinut mereu sistemul de învăţămînt mediu de cultură generală de 11 ani, cu specializări la real şi umanitar în clasele superioare. Aceste, dar şi alte aspecte, au făcut ca în Estonia situaţia lingvistică, adică starea limbii estone versus limba rusă să fie şi în anii de regim sovietic aproximativ aceeaşi cum e starea limbii române acum la noi, după 20 de ani de independenţă şi recunoaştere oficială a statutului ei de limbă oficială.
În asemenea condiţii, de relativă libertate şi prosperitate, se părea că nu există motive pentru tulburarea spiritelor în acest colţ de URSS, populat de o naţiune calmă, cumpătată... Între timp însă, cu precădere în anii ’70-’80, numărul estonilor se află în continuă scădere, crescînd însă mereu cifra veneticilor. Dacă în primele decenii după cel de-al Doilea Război Mondial aici erau trimişi tot felul de funcţionari ai partidului comunist şi ai organelor represive (KGB, miliţie), în deceniile următoare din Rusia au prins a fi trimişi muncitori pentru marile întreprinderi industriale din Tallinn sau din partea de est a Estoniei, unde se extrag în cantităţi industriale şisturi şi fosforiţi. În anul 1980, la Tallinn a avut loc ediţia de iarnă a Jocurilor Olimpice (ediţia de vară desfăşurîndu-se la Moscova). Pregătirile pentru JO din Tallinn au început încă prin 1978, servind un pretext minunat pentru a trimite în Estonia mii de muncitori şi ingineri din Rusia – în majoritate absolută inutili, dar care, fiind asiguraţi prioritar cu locuinţe, şi-au adus aici şi familiile, astfel contribuind la diluarea şi mai gravă a elementului naţional. Atunci apăruse un banc la Tallinn: dacă pe o stradă dintr-un cartier nou al capitalei estone, Mustamäe, strigi „Ivan!”, din toate geamurile blocurilor de locuit s-ar iţi, concomitent, mii de capete... Şi cum rusificarea Estoniei se făcea în ritmuri nepermise, un grup de intelectuali estoni, inclusiv unii funcţionari de partid, au redactat un manifest, intrat în istoria mişcării de eliberare naţională ca Scrisoarea celor 40 – un semnal de alarmă pe cît de delicat, pe atît de argumentat, iar în ultimă instanţă şi vehement, împotriva rusificării şi sovietizării violente a Estoniei. Cel mai curios e că autorii au trimis acest protest la... redacţia principalului ziar comunist, sovietic – Pravda! – care, bineînţeles, nu l-a publicat, însă l-a readresat Comitetului central al Partidului comunist din URSS. Liderii sovietici au trebuit să ţină cont de acest document, dînd unele indicaţii de natură să încetinească, dacă nu să fie stopate ritmurile populării Estoniei cu venetici. În 1987 în cele două oraşe mari ale Estoniei, Tallinn şi Tartu, ia amploare o mişcare a tinerilor împotriva... fosforiţilor, da, da, împotriva extragerii abuzive a acestui material utilizat la fabricarea îngrăşămintelor minerale. Extragerea în stil barbar a fosforiţilor, a şisturilor bituminoase prejudicia echilibrul ecologic în Estonia şi în scurt timp aceste abuzuri industriale au fost limitate. Nu a mai fost posibilă însă stoparea mişcării de eliberare naţională care începuse astfel în Estonia... (Să ne amintim că şi la noi mişcarea pentru limbă, alfabet, adevăruri istorice a început prin lupta împotriva... pesticidelor!... ei da, şi a mitropolitului rusificator Serapion! – a se vedea colecţia Literatura şi arta din anii 1988-1989, eseul lui Ion Druţă despre pămînt, pesticide şi virgule etc.) Şi totuşi, lupta de eliberare naţională a luat contururi clare în Estonia ceva mai poetic decît „la nivelul fosforiţilor” – şi anume, prin cîntec, prin convocarea unui gigantic festival-concurs al corurilor: peste 30 000 de corişti, circa 300 000 de spectatori. Astfel, istoria se repeta: doar şi în prima ei fază, în 1869, mişcarea de eliberare a estonilor începuse cu o sărbătoare muzicală...
În temei, deşteptarea naţională, surprinzătoare, a estonilor, avea mai multe resorturi, fosforiţii, şisturile bituminoase şi corurile constituind nişte imbolduri cumva „de suprafaţă”. Era la mijloc ceva esenţial pentru estoni şi pentru baltici în genere: neacceptarea „modului sovietic de trai” ca ceva incompatibil cu mentalitatea lor şi, în egală măsură – amintirea anilor de independenţă, nostalgia după acea perioadă scurtă, dar memorabilă, de numai două decenii din perioada interbelică. În anii „primei independenţe” a Estoniei majoritatea absolută a populaţiei atinsese un standard de viaţă apreciabil, comparabil cu cel din ţările avansate ale Europei de Vest. Libertatea spiritului de iniţiativă, îmbinat cu spiritul de gospodar, dar şi cu mentalitatea întru cîtva egoistă (oricum, străină, dacă nu chiar opusă instinctului gregar, „colhoznic”), au dat roade uimitoare în chiar primul deceniu de existenţă a Republicii Estone. Înşişi estonii s-au putut bucura atunci de realizările unei autentice democraţii; acest popor dornic de cultură, sensibil la frumos, beneficia de o intensă viaţă spirituală, societatea trăia într-o stare de echilibru, într-o armonie chiar, am zice, pe care multe alte comunităţi şi le-ar fi dorit. Se părea că totul s-a făcut praf şi pulbere în cîteva decenii de cumplită ocupaţie sovietică... Însă aşa credeau ocupanţii; altfel vedeau lucrurile cei care trăiseră în acea epocă de libertate. Mai mult, cu trecerea anilor, amintirea perioadei interbelice luase contururi legendare, mitice, care se cereau tot mai mult înviate, refăcute, readuse pe pămîntul eston.


La 1 decembrie 1988 a fost întemeiat Frontul Popular al Estoniei (FPE), care îşi propusese ca punct principal al programului de acţiuni redobîndirea independenţei. Vom preciza că a fost prima mişcare de acest fel în imperiul sovietic. Foarte curînd exemplul estonilor a fost urmat de letoni, apoi de lituanieni, georgieni, armeni, ucraineni; în fine, „modelul baltic”, alias modelul eston, a fost decisiv pentru mişcarea de eliberare naţională din RSS Moldovenească. Vom mai aminti că una din primele opere realizate de FPE a fost antrenarea patrioţilor – mai ales a tineretului – la zidirea noului edificiu al Bibliotecii Naţionale din Tallinn, care e şi astăzi una dintre cele mai frumoase realizări ale arhitecturii moderne, funcţionale, din Estonia.
La 19 ianuarie 1989 limba estonă este declarată prin lege limbă oficială, iar pe 8 mai 1990 Parlamentul din Tallinn proclamă independenţa Estoniei. Reacţiile furibunde, acţiunile represive ale Moscovei, la realizarea cărora a fost mobilizat aparatul KGB, trupele armate, o parte din miliţie, simbriaşii uniţi sub drapelul roşu al mişcării „Interfront” – nu au mai putut opri valurile luptei pentru independenţă. La 20 august 1991, în timpul puciului din Moscova, mii de locuitori ai Tallinnului ridică baricade în centrul capitalei, pentru a-şi apăra idealurile. Peste trei zile, monumentul lui Lenin din capitala estonă este demontat şi aruncat la o groapă de gunoi. Acest eveniment, în temei minor, a provocat nu numai furia Kremlinului, dar şi o spaimă în rîndul boşilor sovietici. Atunci la Moscova s-a spus în premieră, mai mult din teamă decît de dragul adevărului că buturuga mică s-ar putea să răstoarne carul mare. Or, tocmai aşa s-a şi întîmplat, în realitate, căci prăbuşirea monstruosului imperiu sovietic a început de acolo, din Estonia, şi din celelalte două mici republici baltice. La 6 septembrie 1991, Gorbaciov se vede nevoit să recunoască independenţa Estoniei, ca şi pe cea a Letoniei şi a Lituaniei. Zece zile mai tîrziu, aceste trei tinere state devin membre ale ONU. În alte cîteva zile balticii schimbă tăbliţele sovietice de la autoturisme, modifică sistemul de coduri poştale, înlătură toate simbolurile, figurative sau de altă natură, ce aminteau de URSS. În 1992, statele baltice adoptă noi Constituţii, care însă au la bază legile fundamentale din perioada interbelică. Tot atunci încep a acorda băştinaşilor buletine de identitate şi paşapoarte naţionale, introduc valutele proprii, în Estonia aceasta fiind coroana estonă şi pe majoritatea bancnotelor figurînd chipuri de mari scriitori naţionali. În august 1994 ultimele trupe ruseşti părăsesc Estonia. Peste nici zece ani, cele trei ţări baltice devin membre ale Uniunii Europene şi ale NATO...


Despre simbolurile estonilor
Cine a făcut la facultate, cîndva, iar acum – la liceu, limba latină, poate îşi aminteşte de expresia Ubi leone, care s-ar traduce mot-à-mot astfel: Acolo, unde sînt lei (în sensul de animale, nu de monedă naţională!). Această fraza latină are semnificaţia de „loc îndepărtat, necunoscut”, fiind, întru cîtva, sinonimă cu terra incognita.
Estonia nu poate fi pentru noi un tărîm ubi leone... din cel puţin două motive. În primul rînd, pentru că orice s-ar spune, este un spaţiu geografic, dar şi cultural, totuşi cunoscut nouă, poate cu deosebire generaţiilor mai în vîrstă. Inclusiv prin faptul că cinci decenii am avut un destin aproape identic: victime ale Pactului Molotov-Ribbentrop, şi Basarabia, şi cele trei ţări baltice au cunoscut brutala ocupaţie sovietică, apoi deportările, foametea organizată, colectivizarea silnică, rusificarea în marş etc. tragedii. Plus, unul dintre nu prea numeroasele avantaje oferite de imperiul sovietic: posibilitatea de a ne vizita reciproc, de a ne confesa, de a comunica aidoma unor confraţi mai de voie, mai de nevoie. Apoi, în Estonia, oricît ar fi de incredibil, există lei! Da, „regele animalelor” poate fi văzut pe stema acestei ţări nordice. Şi nu unul, ci chiar trei lei, „în marş”, în mişcare, e adevărat, nu pe un fundal de junglă, ci pe un scut de aur, „străjuiţi” de o coroana din frunze de stejar – copacul ce simbolizează şi la estoni vitalitatea pădurilor, naturii, a pămîntului, dar şi a poporului. Au ajuns aceşti lei în Estonia graţie regelui danez Voldemar II, care în sec. XIII a dăruit Tallinnului o stemă cu acest „trio leonic” şi care este aproape identică simbolului heraldic al Danemarcei. Fiind iniţial „herbul” capitalei estone, din sec. XVIII devine însemn al guberniei, iar de la începutul sec. XX – stemă a tînărului stat eston. Şi dacă tot am ajuns în zona simbolurilor naţionale, credem că merită să descriem, oricît de sumar, şi alte elemente sau componente ale simbolisticii estone, unde mai pui că acestea sînt mai multe decît la noi, ba chiar şi decît la alte popoare, respectiv, state. Drapelul de stat al Estoniei a fost iniţial – din anul 1881 – un steag al studenţimii estone. În 1884 tinerii studioşi l-au sfinţit, apoi şi înălţat pe o biserică din Tartu, de atunci căpătînd calitatea de drapel naţional, fiind arborat la festivalurile muzicale, la cenaclurile scriitorilor, la toate întrunirile patrioţilor. Pentru noi, cei obişnuiţi atît de mult cu tricolorul românesc ce întruneşte albastrul, galbenul şi roşul – culorile de bază ale spectrului cromatic (sau ale curcubeului), cele trei benzi ale steagului eston par cam ciudate. Or, aceste culori au semnificaţii definitorii pentru estoni, şi anume: albastrul – marea, negrul – pămîntul strămoşesc, inclusiv solul arat, aducător de pîine şi alte elemente ale bunăstării oamenilor, şi albul – curăţenia sufletească şi trupească a estonilor, puritatea aspiraţiilor acestei naţiuni – spre libertate, propăşire, democraţie, justeţe, egalitatea şanselor etc. Mai e de menţionat că aceste trei culori estone au o vizibilitate deosebită la distanţă – amănunt deloc neglijabil pentru un popor şi un stat marin. Imnul naţional şi de stat al Estoniei este un cîntec în interpretare corală, intitulat Patria mea, bucuria şi fericirea mea. Nu e o creaţie pur estonă: a fost compus în anul 1848, de un muzician finlandez de origine germană, Fredrik Pacius, textul imnului fiind scris de poetul Johann Voldemar Jannsen. (Vom aminti, în context, că şi imnul albanezilor este un cîntec de Ciprian Porumbescu, cunoscut la noi ca Pe-al nostru steag e scris unire, iar imnul Statului Israel are la bază o melodie populară românească, prelucrată de Guilelm Şorban, cel care a compus muzica pentru celebre romanţe precum Mai am un singur dor, Pe lîngă plopii fără soţ, La oglindă, Pe umeri pletele curg rîu, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie etc.) Imnul eston a devenit atribut al statului curînd după proclamarea independenţei, în 1918. În anii ocupaţiei sovietice era, desigur, interzis, ca să capete o nouă viaţă din 1988.
Acum, cînd se pare că am epuizat lista simbolurilor naţionale, specifice majorităţii popoarelor şi statelor din lume, vom aminti şi de cele cîteva simboluri naţionale specifice exclusiv Estoniei. Au estonii o pasăre naţională, care nu e alta decît... rîndunica. Prin anii ’70 ai secolului XX, poetul nostru Gheorghe Vodă, în urma unei vizite în Estonia, a scris o poezie care începe astfel: „Estonie, ţară-cuib de rîndunică...”. Aluzia este dublă: configuraţia hărţii Estoniei într-adevăr aminteşte de un cuib de rîndunică (iată ce descoperiri poate face inspiraţia şi intuiţia poetică!), dar, cu certitudine, e aici şi o referinţă la această pasăre foarte dragă estonilor, chiar dacă în acei ani, în imperiul sovietic, nu erau recunoscute alte simboluri decît steaua cu cinci colţuri, secera şi ciocanul.
Floarea naţională a Estoniei este albăstriţa, numită la noi şi albăstrea, floarea-grîului ori scaiete; din cîte ştiu, seamănă cu cicoarea. Arborele naţional este considerat... nu pinul, nici mesteacănul sau arţarul, cum ar părea firesc pentru un pămînt nordic! –
ci stejarul, copac adorat şi chiar divinizat de mai multe popoare. În fine, au estonii şi o piatră (sau o rocă) naţională. S-ar părea că trebuie să fie vreo piatră nestemată, însă nu, estonii au ales ca simbol al perceperii lor estetico-funcţionale... piatra de var, care se găseşte pretutindeni în această ţară, inclusiv pe malul mării şi pe insule.
Tradiţional, în lista simbolurilor unei naţiuni, ale unui stat, este trecută şi limba acestora. Pentru estoni, limba naţională este infinit mai mult decît un simbol... fapt demonstrat de ei de-a lungul istoriei şi mai ales în ultimul timp. Limba estonă este pentru vorbitorii ei o realitate vie, palpitantă, extrem de sensibilă şi, după cum am mai notat – se consideră însemnul de bază, primordial, vital al poporului, raţiunea însăşi de a exista a estonilor. Situaţi – ca şi românii – într-un „ocean lingvistic” străin, estonii şi-au păstrat graiul strămoşesc cu multă dragoste, dar şi cu o excepţională demnitate, cu o rarisimă îndîrjire. Cele mai multe limbi din lume au „surori”, adică idiomuri înrudite, apropiate, şi existenţa „fraternităţii lingvistice” contribuie, neîndoios, la consolidarea fiecărei limbi în parte – suficient să amintim de rolul benefic al francezei pentru română, în sec. XIX, ba chiar şi în sec. XX. Făcînd parte din ramura fino-ugrică, din punct de vedere genealogic, estona se aseamănă mult cu finlandeza, aceste două limbi fiind în genere reciproc inteligibile. Mai simplu spus, un eston, dacă va citi anevoios, totuşi, un roman finlandez, apoi noutăţile dintr-un ziar de la Helsinki, buletinele de ştiri sau telejurnalele de la posturile Radioteleviziunii finlandeze le va înţelege fără probleme. La fel, şi un finlandez se descurcă relativ uşor la un magazin sau în vreo crîşmă din Tallinn. Estonii mai cultivaţi folosesc în mod curent sursele de referinţă şi de informare din Finlanda; în trecut, cei care prindeau canalele TV finlandeze urmăreau acolo serialele americane sau alte filme occidentale. Într-un formidabil roman de Mati Unt, Balul toamnei, mai multe personaje trăiesc o viaţă paralelă, dedublată: una în Tallinnul considerat de ei cenuşiu, banal, enervant, şi alta – în universul luxuriant al eroilor unui film-maraton din SUA, ale cărui episoade se grăbeau să le vadă seară de seară.
Am putea distinge două particularităţi ale limbii estone. Prima ar fi cea pe care o ştie oricine la noi – că e o limbă dificilă. Într-adevăr, nu e deloc simplu să înveţi o limbă cu două feluri de infinitiv la verbe (o situaţie rarisimă, dacă nu singulară în lingvistică) şi cu 14 cazuri gramaticale! (Ce-i drept, din această mulţime de cazuri, trei sînt de bază; oricum, şi acestea, ca şi formele de plural, schimbă forma cuvintelor în aşa hal, încît adeseori un substantiv la nominativ ori singular nu seamănă defel cu acelaşi cuvînt la genitiv, acuzativ, partitiv sau la plural). Despre cealaltă particularitate am amintit, oricît de fugitiv: singurătatea, ori singularitatea limbii estone. Deşi conform clasificărilor din lingvistică estona s-ar asemăna şi cu maghiara, în realitate aceste similitudini au în vedere doar paradigma, structura limbilor, căci numai cîteva zeci de cuvinte se regăsesc şi în vorbirea ungurilor, şi în cea a estonilor. Mai apropiate de estonă sînt cîteva limbi „minore” vorbite cîndva masiv pe malurile fluviului Volga şi în munţii Ural. În prezent, purtătorii acestor idiomuri – udmurţii, mari, komi etc. – expuşi unei totale, necruţătoare rusificări, se află în agonie naţională, limbile lor mai putînd fi auzite în satele cele mai îndepărtate de relativa civilizaţie a Rusiei şi constituind, în fapt, mai curînd un apanaj al filologilor. Cazul limbii estone, care nu numai că a supravieţuit puternicelor influenţe germane şi slave, dar s-a şi dezvoltat într-o literatură bogată, fascinantă, e o dovadă în plus a strînsei legături dintre limbă şi demnitatea umană, a corelaţiei dintre limbă şi suveranitatea poporului, independenţa lui statală.


Despre scrisul estonilor
Prin anii ’70 ai secolului trecut, în RSS Moldovenească, la o populaţie de peste patru milioane, erau vreo 150 de scriitori, mai exact – membri ai Uniunii Scriitorilor. Estonia, cu un milion de locuitori, avea peste 300 de membri ai Uniunii Scriitorilor, ceva mai puţin decît Georgia, în care trăiau vreo cinci milioane de locuitori, şi mai mult decît în Azerbaidjan, cu circa şase milioane de azeri. Nu deţinem date exacte pentru starea de lucruri de astăzi, în Estonia, oricum, e de presupus că numărul scriitorilor este acum şi mai impresionant decît în anii de ocupaţie sovietică, măcar şi din motivul că după 1991 au revenit în patrie zeci de literaţi estoni din exil, mai ales din Suedia, Canada şi Australia.
Cum s-ar explica această proporţie, neobişnuit de mare, dintre milionul de simpli locuitori şi sutele de scriitori? O primă motivaţie ar fi fascinaţia deosebită a estonilor pentru carte, pentru lectură, pentru cunoaştere, pentru fabulaţii, am zice. Nu este defel neglijabilă, în acest sens, nici marea, puternica dragoste pentru limba maternă – poate prima, cea mai importantă afecţiune naţională a estonilor, pe care ei o consideră ca însemn de bază al etniei lor şi motiv esenţial pentru dăinuirea lor pe acest pămînt. Mai e la mijloc, desigur, şi un aspect inedit, propriu mentalităţii naţionale: popor nordic, în genere discret şi cam tăcut, estonii nu că sînt prudenţi la vorbărie, dar desconsideră, dispreţuiesc această manifestare a emoţiilor umane. „A sta la taifas”, în opinia majorităţii estonilor e un fel de a pierde timpul, un semn de lenevie, iar a vorbi mult şi zgomotos se consideră un indice clar al lipsei de cultură! Şi dacă există această reţinere în forma de exprimare prin viu grai, nu-i aşa că e firesc ca estonii să-şi reverse stările, trăirile, emoţiile altfel, adică în scris?
Amintind de reticenţele estonilor faţă de comunicarea prin viu grai, vrînd-nevrînd ne-am gîndit şi la folclorul acestui popor, la literatura sa din timpurile cînd încă nu se impusese practica sau moda scrisului cărţilor. Au estonii o creaţie populară extrem de bogată, numai în arhivele muzeelor literare din Tallinn şi de la Tartu se păstrează peste un milion de file cu texte folclorice, apoi şi mii de benzi magnetice. Primul text scris în limba estonă nu a fost unul cu caracter religios sau juridic – ca în cele mai dese cazuri de atestare, în premieră, a limbilor din Europa – ci unul folcloric, un cîntec de nuntă, sau o oraţie, o conocărie, de vreţi, din sec. XVI. La fel, prima operă literară ce a făcut cunoscut lumii poporul eston a fost o creaţie de inspiraţie folclorică: epopeea naţională Kalevipoeg („Fiul lui Kalev”), elaborată în anii 1857-1861 de Friedrich Reinhold Kreutzwald (1803-1882). Ticluind această capodoperă, autorul eston a pornit, neîndoios, de la modelul Kalevalei finlandeze (tipărită în 1835, ed. a 2-a, completată, în 1849), ambele eposuri avînd destule similitudini ca structură, naraţiune, linii de subiect, personaje, elemente mitice şi mitologice ş.a.m.d. Similare sînt, în multe privinţe, şi destinele autorilor: şi finlandezul Elias Lönnrot, şi estonul F.R. Kreutzwald erau de meserie medici, ambii au cules şi poveşti populare, au redactat şi editat reviste de culturalizare a oamenilor simpli. Totuşi, estonul a fost, se pare, un talent literar mai pronunţat, impunîndu-se, în epocă, ba şi la începutul secolului următor, XX, prin poeme lirice şi satirice, nuvele, precum şi prin traduceri de calitate din poezia germană (din Goethe, Schiller, Heine, Lenau). O povestire a sa, numită Viaţa pămîntească a smeritei Genoveva – era, de fapt, o adaptare a unei scrieri sentimentale de un autor germano-olandez –, a emoţionat multe generaţii de cititori estoni. Cînd am notat ceva mai sus că epopeea Kalevipoeg a purtat prima în lume bunul nume al estonilor, nu am greşit, nici nu am exagerat: tipărită în premieră concomitent în estonă şi în germană, această creaţie a fost tălmăcită, integral sau fragmentar, în circa 50 de limbi de pe glob. Inclusiv în română: în anii ’60 ai sec. XX a văzut lumina tiparului, la Bucureşti, o versiune destul de bine realizată (a doua ediţie a fost tipărită în Editura Univers, 1978), iar la Chişinău a făcut o versiune poate şi mai bună Pavel Starostin (1922-2008, dînsul a tradus şi Kalevala, Hiawatha şi încă multe alte capodopere ale literaturii universale, de la dramaturgii antici pînă la poeţii modernişti). Atîta doar că P. Starostin în timpul vieţii nu a putut publica decît fragmente din eposul eston, deşi îşi dorea foarte mult să vadă tipărită transpunerea întreagă, pregătind-o pentru tipar chiar şi în ultimele zile de aflare printre noi. Kalevipoeg are 20 de cînturi (rune) şi circa 19 mii de versuri, o mulţime de personaje şi nu mai puţine istorii-linii de subiect. Vom aminti, în contextul eseului nostru, doar finalul eposului eston: Kalevipoeg = Fiul lui Kalev moare înlănţuit la porţile iadului. Epilogul poemului prevesteşte învierea şi întoarcerea lui Kalevipoeg în sînul poporului său (iar în unele variante chiar figurează eroul întors dintre morţi), însă impresia de fatalism oricum persistă. Găsim sau regăsim aici o caracteristică a estonilor, pe care fatalitatea i-a însoţit de-a lungul istoriei. De fapt, ar fi mai bine să spunem că istoria estonilor – ca şi cea a românilor, de altfel – a oscilat între agonie şi extaz, şi nu riscăm a preciza ce a prevalat.


Înseşi începuturile literaturii, ale scrisului la estoni au avut loc sub semnul unor triste, tragice evenimente. Astfel, primul text scris în limba estonă s-a pierdut ori a fost nimicit: doar din surse indirecte se ştie despre un catehism tipărit în Germania, la 1525, în limbile estonă, letonă şi livonă. Altă scriere estonă, din 1535, şi aceasta realizată într-un land german, s-a păstrat parţial, însă la un grad sporit de deteriorare, devenind practic indescifrabilă. O personalitate eminentă a culturii estone a fost preotul Otto Masing (1763-1832), autor de valoroase cărţi didactice, povestiri, nuvele şi poezii moralizatoare, ode, satire şi fabule. A editat calendare şi un prim ziar pentru „talpa ţării”, care se numea chiar aşa, în traducere: Săptămînal pentru ţărani. Şi nu l-a editat pur şi simplu, ci cu o perseverenţă pur estonă, de invidiat: avînd numai 96 de abonaţi, pentru ei scotea în fiece săptămînă cîte un număr nou! Cunoscînd zece limbi, avea predispoziţii clare pentru filologie, Masing fiind cel care a născocit şi a pus în uz „cea mai estonă” literă din alfabetul acestei limbi: õ („o cu tildă”) pentru a reda, foarte reuşit, din punct de vedere etimologic, un sunet similar lui [î] românesc, care în finlandeză, limba-soră a estonei, sună şi acum şi se scrie ca o. Peste ani însă, s-a aflat despre o preocupare deosebită a lui Masing: decenii a lucrat la un dicţionar fundamental al limbii estone: explicativ, etimologic, cu includerea cuvintelor din cele două graiuri de bază ale limbii sale materne – de sud (de Tartu) şi de nord (de Tallinn). Avînd în vedere talentul de creator al lui O. Masing, dar şi vasta lui cultură generală şi filologică în special, o fi elaborat cu certitudine un dicţionar cum nu mai exista în patria sa. Numai că nu a izbutit să-l editeze nici măcar parţial, iar după moartea sa, miile de file au dispărut fără urmă... La începutul sec. XIX, un adolescent foarte talentat, Kristian Jaak Peterson, alcătuieşte, la 16 ani, o gramatică a limbii suedeze, iar un an mai tîrziu scrie un solid studiu consacrat gramaticii estone. Deşi vorbea nouă limbi, decide: „Vreau să cînt frumuseţea stelelor / În limba poporului meu.” Fără a avea modele în limba maternă, a compus în estonă mai multe ode şi pastorale, a căror frumuseţe este apreciată şi în prezent. Cine ştie cîte mai crea – şi beletristică, şi lucrări ştiinţifice –, dacă nu murea, răpus de tuberculoză, în vara lui 1822, fără să fi ajuns la 21 de ani...


Pe acest fundal destul de sumbru, scrisul eston nu a stat, totuşi, pe loc; şi limba estonă a avut o evoluţie apreciabilă, totuşi, în sec. XVI-XIX. Primele cărţi tipărite în estonă apar din anul 1629 – erau nişte „îndrumare” pentru preoţii luterani; la finele acestui secol apar şi primele „îndreptare”-manuale pentru elevii şcolilor bisericeşti. În 1715 vede lumina tiparului traducerea în estonă a Noului Testament, iar în 1739 este tipărită Biblia în estonă. (Amintim, în context, că Noul Testament în română a fost tipărit prima dată în 1648, la Bălgrad – Alba Iulia, iar Biblia de la Bucureşti a văzut lumina tiparului în 1688.) În 1731 apare primul calendar eston, care deschide o serie impresionantă de calendare, cu un rol deosebit de important pentru dezvoltarea limbii şi culturii estone. O primă revistă începe să apară în Estonia la 1766, un prim ziar – în 1821. Specificul acestei etape a istoriei limbii şi literaturii estone rezidă în faptul că textele – religioase, didactice, publicistice, beletristice sau de altă natură – erau scrise numai de străini, de regulă, de germani. Astfel încît, literele estone ca atare înscriu o existenţă certă de aproximativ două secole şi nu vom greşi, nici nu-i vom ofensa pe estoni spunînd că ei au o literatură tînără. Cu o precizare, extrem de importantă: este tînără, dar viguroasă, ca şi întreaga spiritualitate a acestui popor care a cunoscut în ultimele două veacuri o admirabilă ascensiune.


Începutul „estonizării” literaturii, a culturii scrise în Estonia se produce, sau poate, mai bine zis – se afirmă prin apariţia epopeii Kalevipoeg, de care am amintit deja. Urmează valoroasa contribuţie a Lydiei Koidula (1843-1886), autoarea unor remarcabile cărţi de poezii precum Waino-lilled („Flori de cîmp”) sau Emajõe ööbik („Priveghetoarea pe rîul Emajõgi”). A scris şi piese dramatice, care au pus bazele teatrului naţional, L. Koidula manifestîndu-se şi ca regizor. S-a implicat plenar în organizarea primei sărbători a corurilor estone, acestea avînd un rol cu totul deosebit în afirmarea conştiinţei estetice şi naţionale a estonilor. La finele sec. XIX – începutul sec. XX publică o serie de proze istorice Eduard Bornhöhe (1862-1923), scrieri mult gustate de numeroşi cititori în epocă. Graţie unor dramatizări, respectiv, a punerii pe scena teatrelor estone, iar apoi şi datorită ecranizării, lucrările lui E. Bornhöhe şi-au asigurat o dăinuire pînă în zilele noastre. Vom aminti, în context, de filmul Ultima relicvă, turnat după romanul său Ultimele zile ale mănăstirii Pirita, în anii ’70 ai sec. XX, la casele de film din Tallinn, şi care a avut un numeros public spectator în toată URSS, precum şi în multe ţări europene. În aceeaşi perioadă – răscrucea sec. XIX-XX – a activat şi Eduard Vilde (1865-1933), considerat primul scriitor profesionist al estonilor, autor de romane de un realism cam dur, primele care au început a fi traduse în lume: mai întîi în finlandeză, apoi în germană, rusă, franceză, suedeză etc. Numele lui Eduard Vilde provoacă confuzii – întru cîtva explicabile – cu un contemporan al său: englezul Oscar Wilde (1856-1900), poet, dramaturg şi prozator, cel care şi-a sintetizat principiile estetico-morale nonconformiste în romanul Portretul lui Dorian Gray. Spre deosebire de omonimul său englez, estonul s-a ţinut cu stricteţe de precepte estetice şi morale tipice vremii sale – o epocă în care prevalau, totuşi, abordările realiste şi puritane. Reprezentative pentru creaţia lui E. Vilde sînt scrierile ce alcătuiesc trilogia romanescă Mahtra sõda („Războiul din Mahtra”, acesta fiind, de fapt, primul din cele trei romane unite structural şi tematic), însă nu mai puţin rezistente sînt romanele sale Külmaale maale („Într-o ţară flămîndă”, tradus la noi cu titlul „Spre aspre meleaguri”) sau Mäeküla piimamees („Lăptarul din Mäeküla”), şi acesta tradus la Chişinău, fiind şi prima scriere estonă pe care a citit-o, profund impresionat, subsemnatul, pe cînd eram elev în clasa a VIII-a a şcolii de cultură generală.


În 1905 apare prima societate literară (de fapt, o grupare de scriitori, ce se întruneau într-un fel de cenaclu) – Noor Eesti („Tînăra Estonie”), care a activat un deceniu, animatorii ei fiind poetul Gustav Suits (1883-1956) şi prozatorul Friedebert Tuglas (1886-1971). Aceşti scriitori, foarte tineri pe atunci, pasionaţi de curentele neoromantice şi simboliste, lansează un principiu ce devine o linie definitorie pentru literatura şi cultura Estoniei: „Să rămînem estoni, dar să devenim şi europeni.” Un merit deosebit al societăţii literare Noor Eesti rezidă în aspiraţia de a acorda o atenţie sporită elementului estetic în operele literare, considerîndu-se că anterior se punea excesiv accentul pe fond, neglijîndu-se forma.
O perioadă de autentică şi impresionantă înflorire a literaturii, artei, culturii, ştiinţelor a cunoscut Estonia în anii de independenţă, 1918-1940. Chiar şi sursele de referinţă sovietice: tot felul de enciclopedii, istorii ale literaturii, studii, monografii etc. – programate să cultive dispreţul şi ura faţă de tot ce amintea de capitalism şi de dezvoltarea independentă a popoarelor încorporate în URSS, ei bine, chiar şi aceste îndreptare nu puteau nega, tăgădui anumite realizări ale spiritualităţii estone şi a celorlalţi baltici. În 1922 a fost întemeiată Societatea scriitorilor estoni (SSE), un sindicat viabil ce apăra interesele literaţilor şi editorilor. Peste un an, în 1923, SSE începe a edita revista literară Looming („Creaţie”), care apare, fără întreruperi, pînă în prezent. Nu numai scriitorii, dar şi alţi oameni de creaţie beneficiau de un sprijin, de o ocrotire a statului – prin intermediul unei fundaţii, Kultuurkapital, a cărei activitate a fost reluată după 1991. Cercetările ştiinţifice, poate îndeosebi cele filologice, constituiau şi ele o prioritate ridicată la nivel de politică de stat. Tocmai datorită acestei atitudini, în două decenii de independenţă, în Estonia au apărut numeroase dicţionare explicative, bilingve, mai fiind editate peste 30 de dicţionare terminologice, prin care au fost consacrate în limba estonă circa
100 000 de termeni în cele mai diverse sfere ale vieţii şi activităţii umane. Munca aceasta, de-a dreptul titanică, a culminat prin editarea, în anii 1932-1937, a Enciclopediei Estone, în 8 volume. La acest capitol e de menţionat rolul aparte pe care l-a avut lingvistul şi traducătorul Johannes Aavik, un adept fervent al demersurilor filozofico-estetice ale lui Benedetto Croce. Printre altele, J. Aavik a fost şi unul dintre iniţiatorii campaniei de estonizare a numelor, acţiune ce s-a produs în anii ’30 ai sec. XX. E de precizat că nu a fost o campanie „benevol-obligatorie”, cum se proceda la sovietici, ci la nivelul sugestiei, al recomandărilor. Atunci în Estonia unele nume străine (germane, scandinave, slave, baltice) au fost traduse în limba oficială; numele de alte origini sau schimonosite în trecut de preoţii nemţi ori de cinovnicii ruşi au căpătat terminaţii specifice, identificatoare şi, în consecinţă, inconfundabile. S-a ajuns astfel la o „normalitate onomastică”, numele omului fiind şi el un însemn al apartenenţei la o comunitate etnoculturală.


În literatură s-a produs o firească diversificare a genurilor, speciilor, curentelor, demersurilor, subiectelor. Şi-au spus cuvîntul, în acest sens, diferite grupări, cenacluri, microasociaţii scriitoriceşti: Siuru, Abrujad, Tarapita etc. Neoromantismul, ca şi realismul, îşi menţin poziţiile o habă, dar tot mai mulţi literaţi estoni sînt fascinaţi de neorealism, simbolism, expresionism, apoi de imagism, futurism, dadaism etc. Graţie influenţei artelor figurative, în literatură îşi fac loc şi manifestări ale unor curente, mişcări şi tendinţe moderniste, de avangardă. În poezie se impun Johannes Semper, Jühann Liiv, M. Under, J. Kärner, A. Alle, V. Ridal, H. Visnapuu, iar în proză – A.H. Tammsaare, August Malk, M. Metsarunk, Aadu Hint, P. Vallak, A. Gailit, F. Tuglas etc. Oskar Luts scrie nişte formidabile cărţi pentru copii şi adolescenţi. Un loc distinct în literatura estonă a celei epoci îi revine lui Anton Hansen Tammsaare (1878-1940), prozator şi dramaturg, autor de romane realiste cu implicaţii psihologice, în fruntea cărora este situată de obicei pînza epică Tõde ja õigus („Adevăr şi justiţie”), în cinci volume, scrisă în anii 1926-1933. A fost primul eston propus pentru Premiul Nobel, Juriul de la Stockholm urmărind astfel şi scopul de a contribui la afirmarea Estoniei pe plan internaţional, în condiţiile în care existenţa ei era primejduită de poftele expansioniste ale URSS şi ale Germaniei. O dublă fatalitate – moartea scriitorului, apoi şi ocuparea patriei sale de către sovietici – a împiedicat încununarea creaţiei lui A.H. Tammsaare şi a întregii literaturi estone cu acest prestigios premiu.


Pînă în iulie 1940, în Estonia apăreau peste 270 de ziare şi reviste, multe literare şi de cultură, cîteva zeci erau în limbile minorităţilor naţionale: rusă, germană, suedeză, idiş. Aceste publicaţii au fost închise, toate ca una, peste noapte – la cîteva zile după intrarea Armatei Sovietice în Estonia, pe 17 iunie 1940. A fost suspendată, desigur, şi editarea celui mai vechi şi mai prestigios ziar eston, Eesti Postimees, fondat în 1864, dar a cărui apariţie avea să fie reluată în 1990. Deşi obişnuiţi cu o greu imaginabilă diversitate a presei, estonii au fost de-a dreptul stupefiaţi să vadă în chioşcuri şi în librării ziare cu chipul lui Stalin în prima pagină, cu rubrici şi titluri exaltate, „heirupiste”, specifice propagandei bolşevice din epoca marelui dictator. Doar ne putem imagina uimirea locuitorilor unei ţări libere cînd le-a fost dat să descopere publicaţii de cultură cu denumiri total străine spiritului lor: de exemplu, noile reviste literare se numeau Viisnurk („Steaua cu cinci colţuri”) sau Sirp ja Vasar („Secera şi ciocanul”), aceasta din urma apărînd şi în prezent, ce-i drept, cu o denumire „simplificată” – Sirp, ca simbol al recoltei (eventual, literare).
Anticipînd cea de-a doua ocupaţie sovietică, survenită în toamna anului 1944, numeroşi intelectuali estoni, inclusiv scriitorii, au luat calea refugiului, printre aceştia fiind şi nume notorii ale literelor estone ca Marie Under, Gustav Suits, Hendrik Visnapuu ş.a. Cei rămăşi în patrie, au trebuit să accepte – fie şi provizoriu, fie şi parţial sau convenţional – regulile jocului. Atît în viaţa cotidiană, cît şi în cea literară şi intelectuală în genere a urmat un deceniu de coşmar. Mai puţine decît la noi, dar au apărut şi în Estonia scrieri de genul „poemului colectiv” Inima cîntă, alte lucrări profund şi stupid ideologizate. Unii scriitori estoni au preferat, totuşi, „să ia o pauză”, să păstreze tăcere, retrăgîndu-se, aidoma lui Igor Creţu la noi, în munca de traducere; sau în cercetarea filologică, să practice alte activităţi, uneori cu totul străine de scris. După 1956, odată cu „dezgheţul” hruşciovian, în cele trei ţări baltice, literatura, artele, cultura au intrat pe un făgaş cît se poate de firesc. Exista şi acolo cenzură, erau şi acolo indicaţii, presiuni şi intimidări din partea Partidului comunist şi a organelor represive ca să fie adoptate şi respectate principiile „realismului socialist”. Numai că cei mai mulţi scriitori şi oameni de artă şi cultură estoni nu luau în serios asemenea cerinţe ori adoptau un limbaj esopic, alegoric, în care era extrem de dificil să găseşti frontiera între „realismul socialist” şi neorealism, ba chiar şi absurd, horror, abstracţionism etc. Se vorbeşte de un joc „de-a v-aţi ascunselea” sau „de-a şoarecele şi pisica” la care se dedau scriitorii estoni cu cenzura sovietică: oricît de abilă, această instituţie nu putea controla, nici „corecta” toate „abaterile” din poezie, proză, dramaturgie, publicistică. Erau frecvente cazurile cînd cenzorii locali mai închideau ochii la unele scrieri „suspecte”, încît acestea, cel puţin în original – în estonă, adică – apăreau intacte, şi doar în versiuni ruse erau „curăţate”, tipărite cu multe „croşete”, uneori rebutate sau puse la index după apariţie. Poate de aceea, literatura estonă din anii ’60-’80 era prea puţin asemănătoare cu literaturile altor popoare înglobate în URSS, scrisul estonilor suportînd anumite comparaţii doar cu cel al vecinilor, din Letonia