Biblio Polis - Vol. 29 (2009) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
ESEU / ЭССЭ / ESSAY
Dinu MIHAIL
Laudă cărţii

Adversari ai citatomaniei, vom începe totuşi acest demers în favoarea cărţii cu o scurtă poveste, pe care am auzit-o acum vreo mie de ani.
...Pe vremea aceea, cînd un pictor era arestat, i se dădea voie să-şi poarte cu el în închisoare şi trusa cu pensule şi vopsele. Astfel, atunci cînd intră în celula întunecoasă din turn, primul gînd al eroului acestei poveşti a fost să-şi picteze pe unul din pereţi o fereastră. Pictă într-adevăr o fereastră deschisă, prin care vedea cerul orbitor de albastru. Celula devenise astfel mult mai luminoasă.


Dimineaţa, cînd intră să-i aducă bucata de pîine şi apa, temnicerul trebuia să închidă ochii, orbit de lumina care pătrundea prin fereastra pictată.
– Ce se întîmplă aici? răcni el şi se repezi să închidă fereastra, dar se lovi de perete.
– Am deschis o fereastră, răspunse calm pictorul. Era prea întuneric.
– Ha, ha, ha, rîse temnicerul uimit că se lăsase înşelat. Şi-l îngînă batjocoritor:
– Ai deschis o fereastră? Ai pictat o fereastră, nenorocitule! Nu-i o fereastră adevărată. Îţi închipui doar tu că e o fereastră.
Pictorul răspunse:
– Am vrut să fac lumină în celulă şi am făcut. Prin fereastra mea cerul se vede. Chiar şi dumneata, intrînd, a trebuit să închizi ochii din cauza luminii.
De data asta temnicerul se supără:
– Crezi că mă poţi îmbăta cu apă rece? Turnul acesta nu are nici o fereastră, cine intră aici nu mai ajunge să vadă lumina zilei.
– Şi totuşi, în celula mea lumina intră prin fereastra deschisă, spuse pictorul.
– Da? îşi bătu joc temnicerul. Atunci de ce nu evadezi? Aşa m-ai convinge şi pe mine că e vorba de o fereastră adevărată.
Pictorul îl privi cu atenţie, înaintă cîţiva paşi spre zid şi se aruncă pe fereastră.
– Stai! sări temnicerul înspăimîntat, încercînd să-l oprească, dar se izbi cu fruntea de zid. Alarmă! A evadat! începu el să urle, în timp ce prin fereastra deschisă se auzea trupul pictorului despicînd aerul spre lespezile de la piciorul turnului...


Dacă facem un mic efort şi rezumăm o sumă de cunoştinţe, observăm că întreaga istorie a civilizaţiei noastre este marcată de un efort continuu pentru cucerirea spaţiului şi a timpului. Omul, acest computer ambulant, a inventat numeroase mijloace pentru învingerea Spaţiului: automobilul, avionul, radioul, telefonul, televiziunea, internetul şi, în sfîrşit, naveta spaţială cu toată camarila ei de sateliţi şi module interplanetare. Dar în acest context de uluitoare realizări tehnice deocamdată există doar un singur mijloc de a înfrunta Timpul. Acest mijloc nu e decît Cuvîntul tipărit, cel mai important şi mai trainic liant între generaţii, între ieri, azi şi mîine. De unde putem trage o concluzie deloc hazardată: dacă viaţa e constituită din timp şi spaţiu, atunci Ştiinţa colaborează mai mult cu Spaţiul, iar Arta cu Timpul.


Printr-o carte de valoare se ajunge la cunoaşterea noastră reciprocă, necesară pentru acea largă solidaritate ce asigură un suport mintal superior, un optimism spiritual pe care omul modern, ieşit cu sufletul şi mentalul mutilate de atîtea –isme şi –izuri ale secolului XX, este chemat să-l
atingă în scopul suprem al vieţuirii sale. De ce vieţuirea cu orice preţ? Fiindcă viaţa este valoarea supremă pe pămînt; este singura formă de victorie asupra maladiei maladiilor, atît a oamenilor sănătoşi, cît şi a oamenilor bolnavi în sensul clinic al cuvîntului: moartea. Pentru că sufletul – cuprins întrupat în necuprins, macrocosmos în microcosmos redus la dimensiunea unei picături de sînge vorbitoare – preţuieşte mai mult decît toţi munţii de aur de pe pămînt adunaţi laolaltă. Fără om, aşa ticălos cum este el uneori (uneori destul de des), nici timpul, nici spaţiul nu au rost.
Una dintre catastrofele noastre naţionale este hemoragia / beţia de cuvinte. Sîntem / suntem / sântem / sumus, se pare, o naţie filologică. FilFac! Vorbim mult, ne pupăm teatral-zgomotos şi trăim puţin, sinucigaş de puţin în intimitatea cărţii. A cuvîntului tipărit în general. Chiar şi din punct de vedere anatomic sîntem făcuţi mai mult pentru ascultare decît pentru meliţare: Dumnezeu ne-a dat două urechi şi o singură gură. Omul fără lecturi este
stîlp cu ochi. Şarampoi, cum ar zice Mihail Sadoveanu. Un invalid, un liliput intelectual. Ne întrebăm uneori de ce e puţină credinţă în lume. Domnul Dumnezeu explică în cartea cărţilor, Biblia: „Nu va rămîne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sînt numai trup” (Facerea). Oameni-trup, numai trup, adică tub digestiv lîngă tub digestiv la volanul maşinilor iuţi de cauciucuri, fără cealaltă dimensiune esenţială: spiritul. Ar putea fi o explicaţie plauzibilă... Trupul nespiritualizat, neîmplinit în duh, are numai suflu de viaţă şi instincte, ca animalul. Atît. „Mежду человеком разумным и человеком плотским есть надежный посредник, которого можно назвать и сердцем, и благородными чувствами. Собственно, только этот посредник и дает нам право на титул человека, ибо лишь ум приравнивает нас к духам, плоть – к животным” (Клайв Стейплз Льюис, Человек отменяется).
În anul 1812, cînd ruşii au anexat Basarabia eliberînd-o de sub mahomedani, între Prut şi Nistru nu exista – vă daţi seama?! – nicio şcoală laică. Potrivit datelor oficiale, în 1918 populaţia care ştia să citească în Basarabia se prezenta astfel: germani – 65,6 %; polonezi – 49,6 %; evrei – 49,5 %; ruşi albi (blancs) – 42,3 %; velicoruşi – 39,9 %; bulgari – 31,4 %; turci (găgăuzi) – 21,1 %; ucraineni – 15,3 %; moldoveni – 10,5 %; ţigani – 0,95 %. Aşadar, sîntem pe „onorantul” loc doi de la coadă spre cap din 10 etnii conlocuitoare. După găgăuzi şi ucraineni, mergem mînă în mînă cu ţiganii, mama mă-sii de treabă. Nici statisticile de astăzi nu sînt mai îmbucurătoare la acest capitol. Am mai spus-o şi cu alte ocazii: în Moldova furtul de carte trebuie încurajat de guvern ca un act de cultură.


S-a demonstrat pe cale ştiinţifică: ratarea omului (sau a unei colectivităţi) vine în ziua, în ora, în clipa cînd dai pentru prima dată vina pe altul sau pe împrejurări. Căutînd, în dulcele stil clasic, să dăm vina exclusiv pe cauze externe, vom îndruga, pesemne, că ţăranul moldovan, încolţit de nevoi, era ocupat pînă peste cap cu muncile cîmpului. Nu e chiar aşa. Da, lucrăm mult, dar şi din motiv că nu sîntem eficienţi. Trebuie să gestionăm în aşa fel timpul ca să ne croim o oază de linişte, de răgaz şi pentru informare, pentru lecturi. Dacă nu citeşti, dacă nu te documentezi, dacă nu administrezi eficient logosul, atunci de ce, naţiune cu trei culori cunosc pe lume, plîngi torenţial pe prispa bunicii că, azi, marea majoritate a capitalului din Moldova o deţin ruşii şi evreii? D-apoi cum să nu-l
deţină, dacă evreii au absolvit Academia Moise cel Biblic, iar ruşii Universitatea Dostoievski cel Tolstoi? Noi ce instituţie am absolvitără cu diplome cumpărate pe banii făcuţi în sudoarea frunţii de părinţi prin cele Rusii sau Italii: Academia Făt-Frumos fiul Iepei cu năframă-n vîrf de băţ? Ah, deprinderea seculară de a fugi de seriozitate şi disciplină, dînd vina pe alţii, geme adînc în noi ca libidoul...


În vreme ce noi nu ne implicăm şi stăm iresponsabil la taifasuri interminabile sau în faţa tembelizorului, unul, gîndind „ca Dumnezeu şi muncind ca un sclav” (C. Brâncuşi), inventează radioul sau computerul; altul scrie Numele trandafirului (Eco) sau Istoria mondială a infamiei (Borges), alţii devin pur şi simplu redutabili profesionişti, buni meseriaşi în specialitatea lor. Brusc dezmeticiţi, desprinşi din aluatul lipicios, somnolent al lui dolce farniente, încercăm să recuperăm cîte ceva, dar rareori atingem performanţa (să zicem, măcar ca orchestra Lăutarii sau ca ansamblul de dans Codreanca), pentru că nimic durabil nu se realizează fără informare temeinică, fără disciplină interioară, fără efort continuu şi fără beţia constructivă a riscului. Nu spunea Mircea Eliade că fără opt ore de bibliotecă pe zi nu avem ce căuta în literatură? Şi atunci, derutaţi, mahmuri, nici Domnului lumînare, nici dracului vătrai, din neputinţă o cotim, în compensaţie, spre filologie, spre patriotism verbal (numai fapta, actul creator în orice domeniu întemeiază patriotismul adevărat), căci altceva vandabil nu prea avem şi nici nu prea putem face. Patriotismul ţipat cu şi fără ocazie este ultimul refugiu al naţionaliştilor peştericolo-viniviticoli, vorba lui Paul Goma. În secolul al XXI-lea vor rezista şi se vor impune popoarele bine documentate. Neconcurenţialii vor fi storşi ca o lămîie şi vor fi aruncaţi la coşul cu gunoi de lux al istoriei. Lecţia asta am învăţat-o din multe cărţi pilduitoare.


Spuneţi-mi – dar sincer sinceramente! – un singur lucru: cu ce produs autentic autohton şi europeneşte valabil pot merge românii în Europa? Numai să nu-mi vorbiţi, vă rog, de sarmale, care în mintea mea, aşa proastă cum este ea, se asociază cu băşcălia dîmboviţeană... Şi apoi, să nu uităm, această ispită gastronomică aparţine întregului areal balcanic. Ne place sau nu, acesta-i adevărul gol-goluţ. Patriotismul de faţadă este, ca şi naţionalismul cu sarmale la gură, ultimul coz / atu al robilor cu sîngele îngenuncheat în vene.
Cartea este o fereastră spre lumină. O fereastră spre trecut, prezent şi viitor. Iar cine nu cunoaşte trecutul, nu înţelege sarcinile prezentului şi riscă să rateze şansele viitorului. Totuşi, trăirea obsesivă în trecut este sinucigaşă. Blochează energiile şi anulează orizonturile. Cam aceasta ar fi proporţia ideală de urmat: o zi pe săptămînă o dedicăm trecutului, trei prezentului şi două zile le dedicăm viitorului. Desigur, ziua a şaptea o rezervăm lecturii, meditaţiei, odihnei şi mersului smerit la biserică. Cu cît mai mult te smereşti, pe atît te omeneşti. Drumul duce spre biserică... Vă mai aduceţi aminte de zguduitorul film al regizorului georgian Tenghiz Abuladze?


Ca şi sportul, ca şi artele marţiale, bunăoară, cartea îl suveranizează pe om. Îl face mai liber, îl fereşte de capcane existenţiale, inclusiv ideologice. Cea mai bună ideologie pentru om este libertatea conştientizată şi înhămată la plug. Nu poţi construi un stat suveran de facto cu oameni nesuverani lăuntric de jure. Cu orice analfabet, ţara pierde cîştigînd un rob. Omule, nu uita: politicienii te vor prost! Adică nici chiar atît de prost ca să nu le poţi citi promisiunile fetid-băligoase de prin ziare, dar nici chiar atît de deştept ca să poţi înţelege că fraza Raţiunea de a fi a unui partid este de a accede la putere se traduce, de fapt, în felul următor: Raţiunea de a fi a unui partid este de a pune mîna pe buget! Iată de ce adevărata cauză naţională este refuzul prostiei.


Cartea poate fi şi subversivă, pentru că este un insomniac incurabil, în stare de trezie la orice oră de zi şi de noapte. Ca şi nesomnul izvoarelor, ea este, prin inducţie, insomnia tiranilor şi a totalitarismelor de oriunde şi de oricînd. Ne plîngem la orice colţ de secundă că avem parlamente de lupi. Corect! Dar cine naşte un parlament de lupi? Un popor de oi, oismul (incultura) – bioderma care suge sîngele şi energia popoarelor – luîndu-se din lipsa de informare fundamentală. Parlamentarii sînt veniţi cumva de pe Lună? Ba bine că nu: ei sînt verişorii, prietenii, cumnaţii, cunoscuţii, colegii noştri de facultate ş.a.m.d. De unde se arată că parlamentarii sînt, în linii generale, ca şi noi. Aşa că ar trebui s-o lăsăm cumva mai mole cu sportul naţional de-ascunselea după degetul arătător îndreptat acuzator spre alţii. Trebuie să fim nu numai consumatori de responsabilitate, dar şi producători de responsabilitate.
Este momentul să facem un popas intelectual şi să amintim aici o scenă-cheie din romanul de milioane al lui Umberto Eco. În Numele trandafirului, cînd stareţul orb îl întreabă pe William von Baskerville: „Ce vreţi de fapt?”, Baskerville răspunde: „Vreau cartea grecească, despre care spuneţi că n-a fost scrisă vreodată. O carte care se ocupă exclusiv de comedia pe care o urîţi la fel de mult ca rîsul. Este vorba, probabil, de singurul exemplar păstrat al cărţii a doua a Poeticii lui Aristotel. Sînt multe cărţi care tratează comedia, de ce tocmai aceasta este atît de periculoasă?” Iar stareţul răspunde: „Da, este vorba de Aristotel.” Baskerville: „Ce este atît de neliniştitor în faptul că oamenii rîd?” Stareţul: „Rîsul ucide frica şi fără frică nici o credinţă nu există.”


Mutatis mutandis, fără frică niciun totalitarism nu există, fie acesta politic, economic, comportamental, estetic, social sau familial.
Felul în care cuvintele apar şi se aliniază în noi, sub formă de frază şi discurs, nu este ceva înnăscut, ci se obţine prin exerciţiu. Deci, se obţine. Deci, se poate obţine. Important este să vrem. Dacă vrei, toate celelalte vin parcă de la sine. Deprinderea seculară de a ne trăi viaţa la modul nepăsător-aproximativ-superficial-lasă-mă să te las-iresponsabil este pistolul de la tîmpla istoriei noastre. Unde caracter şi informare nu e, nimic nU E.

* „S-a pierdut în politică un subtil îngrijitor al Limbii Române**, Dinu Mihail” (Din Discursul rostit de poetul Grigore Vieru cu ocazia conferirii titlului Doctor Honoris Causa de către Academia de Ştiinţe a Moldovei, septembrie 2007).
** Cînd va bate vîntul de la Răsărit, să-ţi aduci aminte ce mult te-am iubit!