Biblio Polis - Vol. 29 (2009) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
PATRONUL NOSTRU SPIRITUAL / НАШ ДУХОВНЫЙ ВДОХНОВИТЕЛЬ / OUR SPIRITUAL PATRON
Sandrino GAVRILOAIA
Valenţe ale istoriei în poezia Iuliei Hasdeu

1. Câteva noţiuni preliminare
Termenul istorism desemnează, la modul foarte general, o anume raportare faţă de trecut şi este folosit, cu accepţii diferite, în domenii variate: de la filosofie, sociologie şi teoria culturii la teologie, arte decorative şi arhitectură. Subliniez, chiar de la început, instabilitatea termenului şi confuziile pe care le poate genera având în vedere conceptele pe care acesta încearcă să le acopere. Există un istorism existenţial care scoate în evidenţă istoricitatea individului (să-i amintim aici pe Heidegger şi Ortega y Gasset), unul care desemnează istoria filosofiei (nu afirma oare Hegel că „filosofia este istoria filosofiei”?), un altul care evidenţiază dinamismul istoriei aflată într-un permanent proces de schimbare şi există, în fine, un istorism artistic care defineşte curentul dezvoltat (în veacul al XIX-lea) în arhitectură şi artă. Această ultimă delimitare este şi cea mai întâlnită în uzanţa actuală. Dacă ar fi să-i credem pe Marx, Engels & Comp. ar mai exista şi un istorism dialectic. În literatură (şi mă refer aici exclusiv la literatura română) noţiunea de istorism apare sporadic, fiind folosită cu o anumită semnificaţie. Întrebuinţarea termenului în sens literar face apel fie la demersul istoric propriu-zis, fie la accepţia socio-filosofică a cuvântului. Mircea Eliade foloseşte termenul de „istorism” atunci când menţionează tematica istorică a poeziei lui Eminescu, având probabil în vedere şi influenţa filosofului german Hegel asupra operei poetului naţional. Tudor Vianu foloseşte şi el termenul, dar în demersuri teoretice care ţin, în fapt, de filosofia culturii. De asemenea, Petre Ţuţea apelează la acest termen susţinând că „pesimismul lui Cioran se cheamă istorism” . Pentru ca ambiguitatea să fie şi mai mare, semnalez folosirea noţiunii de istorism în paralel cu cea de istoricism. Unii cercetători (filosofii şi istoricii) consideră că istoricismul este deviat din istorism. Iar pentru alţii, cei doi termeni sunt sinonimi. Eu, unul, mi-am permis să remarc (şi, deci, să delimitez) folosirea istoricismului preponderent în domeniile care ţin de social (filosofie, economie, sociologie, drept etc.) şi a istorismului în universul (mai) libertin al artelor. Istoricismul este un termen care se aplică acelor teorii ale culturii care se bazează pe existenţa unei succesiuni de evoluţii, considerând că specificităţile şi condiţiile locale influenţează rezultatele în mod decisiv. Şi acum să trecem de la constrângerile filosofice şi teoretice ale istoricismului la istorismul manifestat în arte.


2. Stilul istorist în artă
Mai puţin întâlnit în istoria şi în teoria literaturii, acest termen ambiguu a făcut carieră pe tărâmul artelor. Noţiunea de istorism se defineşte ca o actualizare a stilurilor artistice aparţinând perioadelor trecute. În termeni profani şi simplişti ar fi vorba, deci, de o imitare şi de imitaţii. Dar în pictură, sculptură, arhitectură şi arte decorative, manifestarea istorismului este o constantă prin intermediul căreia trecutul putea fi recuperat, asumat sau reinterpretat. Aşa cum avem un umanism, un clasicism ori un romantism etern şi detectabil în mai toate epocile, am putea avea şi un istorism peren. La urma urmei, Renaşterea a fost posibilă prin copierea şi reconsiderarea valorilor umaniste ale antichităţii greco-romane.


Revenind la istorismul delimitat strict în istoria artei de veacul al XIX-lea, acesta se poate defini drept un stil eminamente burghez. În primele două decenii ale secolului al XIX-lea gustul artistic din Europa şi Franţa se afla încă sub semnul Antichităţii. Debutul acestui veac a fost marcat de epopeea napoleoniană, iar în arte sursa principală de inspiraţie a fost antichitatea, reflectată însă sub forme sobre şi simplificate. Stilul empire nou promovat e somptuos, dar greoi, auster şi încărcat de simboluri militare. Odată cu noul regim al regelui francez Ludovic-Filip, instalat la 1830, apare o nostalgie pentru veacurile Evului Mediu şi Renaşterii, atitudine tipică romantismului. Apare, deci, gustul pentru istorism . Multe capete încoronate ale Europei au promovat istorismul poate şi datorită ideii de constituţionalitate (regele Ludovic-Filip, regina Victoria, Ludovic al II-lea al Bavariei, regele Carol I al României şi regina-poetă, Elisabeta-Carmen Sylva). Stilul istorist a ajuns la apogeu în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltând în ţara noastră manifestări şi faţete însemnate (mai cu seamă între anii 1870-1900).


Castelul Peleş, reşedinţa de vară a foştilor regi ai României, este prin valoarea sa artistică, arhitectonică şi istorică unul dintre cele mai importante monumente ale stilului istorist din Europa. Pe întreg continentul european, din Italia până în Rusia şi din Peninsula Iberică până în Scandinavia şi Balcani, se construiesc, în decursul veacului al XIX-lea, noile reşedinţe ale monarhiilor constituţionale. Cele mai multe dintre acestea aparţin stilului istorist, specific veacului romantic. Mai cu seamă în decoraţia interioarelor, dar şi în arhitectura exterioară, aceste edificii dezvoltă toată gama de neo-stiluri, de la romanic, gotic şi renascentist la rococo, bizantin, maur, japonez şi chinezesc. Există, deci, şi o componentă exotică, detectabilă în gustul epocii (simbolismul şi Art Nouveau fiind emergente). De cele mai multe ori, aceste construcţii regale, nobiliare sau burgheze nu au fost simple imitaţii sau replici istorice, ci adevărate creaţii. Deşi a fost construit la poalele Carpaţilor Meridionali, adică undeva în Europa Orientală, Peleşul a avut conexiuni puternice cu alte reşedinţe regale ale vremii. În acest sens, se pot face comparaţii utile demersului nostru cu edificiile construite în stil istorist cam peste tot la sfârşitul veacului 19. Aşa sunt Castelul Balmoral din Scoţia, Castelul Neuschwanstein din Bavaria, Primăria din Viena sau Budapesta, bizarul Turn La Mole din Torino, capitala Piemontului. Să nu vă închipuiţi că Parlamentul londonez şi turnul său sunt construcţii anterioare secolului al XIX-lea! Inspirat de avântul autentic gotic al Westminster Abbey, celebrul Parlament britanic (pe numele său exact New Palace of Westminster) a fost ridicat după ce incendiul din 1834 a distrus vechea clădire. Iar vestitul Big Ben a prins să bată în Turnul Ceasului abia în 1859. Nu numai în Europa au fost construite edificii istoriste, ci şi la Beirut, în India, sau peste Ocean, în Lumea Nouă. Canada, spre exemplu, are o mulţime de edificii în stil istorist. Între acestea se cuvin amintite Parlamentul federal cu al său Turn al Păcii din Ottawa (construcţii datând din 1866), Parlamentul regional şi vestitul hotel „Le Château Fontenac” din Quebec City.


Reşedinţa de la Peleş a fost construită de regele Carol I ca să reprezinte atât leagănul noii dinastii Hohenzollern-Singmaringen în România, cât şi ca simbol al noului regat . Interesant este că acest castel, care trebuia să întruchipeze un ideal naţional, cel puţin în prima fază a construirii sale, a fost realizat preponderent în stilul neorenaşterii germane. Dar la acea vreme, stilul naţional însemna mai mult o reacţie la influenţa otomană, decât o afirmare a ideilor şi aspiraţiilor specific româneşti. Se poate afirma că Peleşul a creat un stil, un gust şi, la urma urmei, un întreg oraş, şi anume Sinaia (în staţiunea de pe Valea Prahovei se găsesc o mulţime de vile care amintesc de arhitectura castelului regal). Prin autoritatea familiei regale şi a reşedinţei sale de la Peleş, infuzia unui gust care venea din Europa Occidentală a pătruns masiv în cultura şi în spiritul românesc. Acel gust, curent sau modă care avea elemente în egală măsură târziu romantice şi exotic-orientale a devenit cunoscut sub numele de stilul istorist. La noi s-a manifestat, cu precădere, în arhitectură şi în arta decorativă. Iar din domeniul artelor, termenul de istorism ar putea fi extras şi aplicat şi în literatură.


Istorismul a lăsat urme remarcabile la noi dacă ar fi să ne gândim numai la arhitectura şi decorarea unor edificii precum Castelul Peleş din Sinaia (cu tot cu grădinile, terasele şi clădirile sale auxiliare), palatele Şuţu şi Cantacuzino din Bucureşti, Palatul Culturii din Iaşi şi, nu în ultimul rând, Castelul „Iulia Hasdeu” din Câmpina. Pictorul George Mirea poate fi considerat un exponent al istorismului românesc, având în vedere stilul său convenţional-academic în redarea subiectelor istorice sau chiar în portretistică. Impulsurile anti-dinastice ale furtunosului Hasdeu se temperaseră şi, nu întâmplător, acesta şi-a ales locaţia refugiului la Câmpina, oraş situat aproape de reşedinţa de vară a suveranului Carol I. Construit între anii 1893-1896, edificiul câmpinean fusese ridicat în dublu scop, fiind un templu înălţat în memoria fiicei dispărute şi o reşedinţă de tip neo-nobiliar. Straniul castel simboliza concepţiile despre lume ale savantului şi, totodată, glorifica descendenţa voievodală a lui Hasdeu. Călinescu descrie reşedinţa hasdeeană ca având „forma unei cruci şi aspectul sinistru al unei mici fortăreţe feudale” . Poate că fortăreaţa de tip circular a lui Ştefan cel Mare de la Soroca l-a inspirat pe Hasdeu. Ferestrele cu vitralii din sticlă necolorată au o tăietură mai degrabă maură (aşa cum am mai amintit, lumea orientală a oferit istorismului o permanentă sursă de inspiraţie). Pe uşa frontală, din granit, a templului-castel, B.P. Hasdeu ceruse reprezentarea în altorelief a blazonului familiei sale . Se ştie că stră-stră-străbunicul „magului de la Câmpina” fusese căsătorit cu sora voievodului Ştefan Petriceicu, care ocupase tronul Moldovei de trei ori, la scurte intervale. După moartea cumnatului (deces survenit în 1673), domnitorul filo-polon îi înfiază pe copiii surorii sale, adică pe străbunii familiei Hâjdeu / Hasdeu . De aici şi ascendenţa voievodală (inclusiv numele de Petriceicu) a dinastiei de cărturari compusă din Tadeu, Alexandru, Bogdan, Boleslav şi Iulia. Creaţia lui B.P. Hasdeu poate fi pusă în legătură cu istorismul artistic prin această remarcabilă operă arhitectonică. Iar pasiunea pentru istorie şi subiectele inspirate din trecut sunt covârşitoare în creaţia marelui Hasdeu…


3. Istorismul literar
Evident că în acest punct al demersului meu aş putea fi întrebat ce legătură au toate aceste demonstraţii şi afirmaţii cu Iulia Hasdeu... Îndrăznesc să afirm că tocmai aceasta ar fi şi delimitarea istorismului literar sub incidenţa căruia poate fi plasată opera Iuliei. Sau, cel puţin, o bună parte a creaţiei celei care a scris poemele cavalereşti, grupaj editat sub numele de Chevalerie (Medievale). Desigur, împărţirea pe cicluri şi volume a operei Iuliei Hasdeu este datorată tatălui, care s-a ocupat de postumitatea copilei sale, dar istorismul literar poate constitui, în acest caz, o grilă de analiză, fiind o realitate a epocii sau, de ce nu, un curent de gândire, o atitudine artistică şi literară. În Franţa, apăruse o reacţie de tip clasicist faţă de romantismul tot mai decadent în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, parnasianismul. Acest tip de poezie cultiva tiparele prozodice savante şi elaborate, cu forme fixe meşteşugite, prin care natura, istoria ori spaţiile îndepărtate şi exotice erau evocate grandios, dar cu detaşare şi fără intruziune sentimentală. Există, deci, destule puncte comune între parnasianism şi istorism. Dacă ar fi să subliniem evoluţia permanentă a clasicismului şi a romantismului (curente considerate în eternitatea exprimării lor, de-a lungul timpului), am descoperi o componentă de tip clasicist în resorturile intime ale istorismului literar şi artistic. Istorismul a condus peste numai câţiva ani la o reacţie care, în istoria artelor, se va numi Seccesion, Art Nouveau, Floreal sau Artă 1900. Constanta romantică va reveni în acest curent secesionist, noul stil putând fi definit şi drept o mişcare romantică individualistă, anti-istorică şi anti-eclectică.


Istorismul literar poate fi considerat şi ca o reacţie a gustului burghez la naturalism. Se ştie că Iulia Hasdeu, studiind la Paris şi fiind, deci, foarte aproape de ultimele tendinţe artistice şi literare europene, îl detesta pe Émile Zola. Ea nu este influenţată nici de ceilalţi modernişti care deja se afirmaseră în Franţa acelor ani: fraţii Goncourt, Baudelaire şi Flaubert (pe acesta din urmă îl citise totuşi). Carmen Sylva, regina-artistă, se opunea şi ea mişcării naturaliste şi realiste prin scrierile sale de expresie germană (limba ei maternă). Pe la 1880, în Europa, ca şi în România Micului Regat, se impusese o anume modă literară care apăruse ca răspuns la adresa naturalismului (posibil şi a realismului). Era un post-romantism, mai mult sau mai puţin decadent şi, în mod cert, manierist. Istorismul literar ar fi, deci, un romantism minor şi întârziat, dar modernizat şi actualizat după gusturile noii epoci în care monarhia constituţională triumfase. Să nu uităm că, din punct de vedere tehnologic, Europa se afla atunci în continuu progres, în plină revoluţie industrială! . În plus, ţările române care făceau parte din perdantul areal bizantino-balcanic (ortodox), nu beneficiaseră de evoluţia firească a istoriei şi a civilizaţiei vest-europene. Cu unele, mici excepţii, detectabile în umanismul renascentist sau iluminist ori în cazul cu totul special (de frontieră) al Transilvaniei. Trebuie să admitem că noi nu am avut cavaleri, trubaduri şi turniruri, literatura noastră nu a dezvoltat epopei sau romane cavalereşti, sonete medievale ori madrigaluri şi nici nu am avut, în arhitectură sau arte plastice, un curent propriu-zis gotic, renascentist, baroc, rococo sau clasic etc. Primul curent cu adevărat pan-european care s-a manifestat plenar în spaţiul românesc a fost romantismul. Iar abordarea istoriei este una dintre caracteristicile romantismului (de la poezie şi dramă la teatru liric, muzică, artă, arhitectură). Generaţiile paşoptiste şi post-paşoptiste, apoi Eminescu se vor inspira din istoria noastră tocmai pentru constituirea unei literaturi naţionale, în paralel cu dezvoltarea politică, socială şi economică a ţării. Mai mult chiar, dacismul promovat, deopotrivă, de Hasdeu şi Eminescu va căuta să justifice o continuitate spirituală şi o moştenire care descindeau din vremuri (aproape) mitice.


4. Iulia Hasdeu şi istorismul literar
Sosită la Paris (cam fără voia sa) în septembrie 1881 pentru studii, Iulia se dedică asimilării literaturii europene apusene (în primul rând a celei franceze). Potrivit uzanţelor epocii, ea ştia limba franceză de acasă, limbă în care deja compunea poezii. Multe dintre scrierile perioadei pariziene, redactate între anii 1881 şi 1888, au ca motto extrase din operele marilor maeştri ai Occidentului: Dante, Petrarca, Ariosto, Tasso, Shakespeare, Longfellow, Molière, Racine, Corneille, Voltaire, Goethe. Dintre scriitorii mai mult sau mai puţin contemporani cu ea, îi citeşte şi îi citează pe Victor Hugo, Sully Prudhomme, Alfred de Musset, George Sand, Madame de Sévigné, Walter Scott şi alţii. Pasionată de litere, îşi însuşeşte temeinic literatura franceză şi modelele epocii (Victor Hugo, poeţii parnasieni), ignorând însă ultimele mode ale Parisului: realismul, naturalismul şi simbolismul. Să ne punem acum o întrebare firească: ce lecturi acumulase ea în ţară? Deşi beneficiase de prestigioasa bibliotecă a părintelui său, ca şi de prietenia tatălui cu scriitorii de succes ai vremii (Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Alexandru Vlahuţă, Ion Bianu), Iulia nu avea un orizont românesc prea întins pentru simplul fapt că zestrea noastră literară era pe atunci mult prea firavă. Vă propun să mai facem un efort de imaginaţie şi să plonjăm în trecut pentru a ne închipui cum arăta literatura noastră la acea dată. Dintre cei vechi, clasicizaţi cumva, pot fi amintiţi Cantemir, poeţii Văcăreşti, fraţii Goleşti şi Anton Pann. Ţiganiada va fi descoperită abia la finele acelui veac eminamente istorist, de către G. Sion. Oferta literară a timpului aparţinea în cea mai bună măsură contemporaneităţii, iar Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu şi Bolintineanu reprezentau vârfurile literelor noastre. Vedetele literare ale acelei perioade îl aveau în frunte pe regele de atunci al poeziei, Vasile Alecsandri, urmau apoi B.P. Hasdeu (care ne-a lăsat prima dramă istorică de valoare, Răzvan şi Vidra), Nicolae Filimon, Odobescu şi, bineînţeles, gruparea de la
Junimea. Desigur, Eminescu era activ, publica în Convorbiri literare, iar în 1884 Titu Maiorescu îi editase volumul de Poesii. Dar destinul şi influenţa operei eminesciene asupra culturii noastre moderne aveau să se exercite odată cu postumitatea poetului. Deci după moartea Iuliei Hasdeu. Totuşi, este dificil să înţelegem tăcerea Iuliei asupra lui Eminescu. Până acum nu s-a dovedit că fiica lui Hasdeu ar fi parcurs respectiva creaţie poetică. Amintesc faptul că junimiştii se numărau printre adversarii lui Hasdeu, în rândul cărora ar putea fi inclus, cu unele rezerve, şi Eminescu. Acesta, ca sufleor, ar fi jucat rolul Ciobanului la premiera dramei Răzvan şi Vidra şi, ceva mai târziu, Hasdeu ar fi fost de acord ca Eminescu să ocupe, fără concurs, un post la Arhivele Statului din Iaşi. Pe 13 decembrie 1886, Iulia îi scrie tatălui: „Je te prierai beaucoup de me`envoyer quelquefois avec les autres journaux «Curierul Literar» pour me tenir un peu au courant de la littérature et du mouvement des esprits en Roumanie. Ça me ferait bien plaisir.” . Bogdan Petriceicu îi răspunde de la Bucureşti: „Nu ştiu despre ce fel de «Curier literar» îmi scrie Lilicuţa. Singura revistă românească mai de Doamne-ajută sunt «Convorbirile». Am să vi le trimit de acum înainte. Nici acolo nu se găseşte mare treabă, dar după vorba românească: cât duce ciurul apă…” . Se pot găsi multe afinităţi între scrierile celor doi romantici, privind fie şi numai dintr-o perspectivă istoristă (aici am întrebuinţat termenul în sensul folosit de Mircea Eliade). Cu amendamentul că Eminescu tratează istoria naţională, închipuind şi clădind liric un spaţiu spiritual propriu şi viabil (e.g. dacismul, lumea Traciei, feudalismul timpuriu). Iar Iulia vizează istoria Europei Occidentale, poemele sale fiind, oricum, redactate într-o limbă străină. Nu puţine poezii ale sale au o atmosferă pe care noi o descriem astăzi drept eminesciană. Problema este că fiica lui Hasdeu şi-a scris versurile în franceză, iar tălmăcirile în română au fost făcute mult mai târziu, când limbajul eminescian va fi impus o anume paradigmă în literatura noastră. Multe din aceste traduceri suferă de eminescianism. Poate cea mai impregnată de limbajul liric eminescian este tălmăcirea lui Augustin G. Cipeianu, care are însă indiscutabilul merit de a fi singura traducere integrală a poemelor Iuliei Hasdeu!


Să nu uităm că, în acea epocă, parnasienii aveau o puternică înrâurire în viaţa literară pariziană. Vasile Alecsandri (cel din Pasteluri), Macedonski, tânăra Elena Văcărescu, dar şi Iulia Hasdeu vor fi influenţaţi de acest curent din poezia celei de-a doua jumătăţi a veacului 19 care va avea reprezentanţi de valoare nu numai în Franţa, ci şi în Germania, Marea Britanie, Belgia, Spania, Grecia. Denumirea curentului literar dezvoltat ca o reacţie faţă de subiectivismul romantic, provine de la publicaţia Parnasul contemporan, editată la Paris începând cu anul 1866, şi în care erau antologate creaţiile poeţilor Sully Prudhomme, Charles Leconte de Lisle, Théodore de Bainville, José Maria de Heredia şi alţii. Théophile Gautier a influenţat în mod decisiv mişcarea prin conceptul de „artă pentru artă”. Subiectele clasice, mitologice, istorice sau chiar exotice erau tratate impersonal, descriptiv-senzorial, ornamental şi cu o mare virtuozitate formală (de unde a rezultat o anume şi specifică rigiditate). Parnasienii obiectivează natura, având predilecţie pentru interioare, obiecte de artă, nestemate şi lucruri domestice. Făcând apel la tipare prozodice sofisticate şi aproape uitate, poeţii acestui curent au cultivat, cu precădere, poezia cu formă fixă: sonetul, rondelul, glossa, gazelul etc. Şi Iulia Hasdeu a scris sonete, iar multe dintre poemele sale evocă parnasian un univers mărunt: L’éventail (Evantaiul), Le miroir (Oglinda), La feuille (Frunza), La rose au vase (Trandafirul în vază). Într-o scrisoare redactată pe 3 iulie 1886, la Paris, Iulia îi semnalează tatălui debutul literar francez al Elenei Văcărescu (pe atunci în vârstă de 22 de ani) . Regina Carmen Sylva trimite acestei ultime descendente a dinastiei de poeţi a Văcăreştilor o epistolă de felicitare. Scriitoare de expresie franco-română, Elena Văcărescu debutează, sub auspiciile parnasianismului, cu volumul Chants d’aurore, care-i va aduce şi un important premiu din partea Academiei Franceze. Naş literar îi fusese poetul Sully Prudhomme . Dar de ce am vorbi, în cazul Iuliei Hasdeu, de istorism şi nu de parnasianism? Parnasienii evitau sentimentalismul, ocolind aproape orice idee socială sau zbaterea emoţiilor. Poezia Iuliei Hasdeu este puternic implicată sentimental. Ea nu simte natura la modul impersonal şi obiectiv. Chiar şi lucrurile mărunte cântate cu o tonalitate aparent parnasiană (Les perles. Ballade de l’exilée – Perlele. Balada unei exilate, Le grelot – Clopoţelul) au puternice filoane sentimentale. Deşi Iulia Hasdeu nu a mai avut vreme să-şi cizeleze poemele, creaţia sa lirică covârşeşte prin emoţii (uneori de un sentimentalism minor, specific însă vârstei adolescentine), emanând exuberanţă şi vitalitate, dragoste de viaţă şi de natură. Poeţii parnasieni erau, în primul rând, promotorii Antichităţii (numele acestei mişcări estetice provine de la Parnasul vechii Elade, „muntele sacru al muzelor”), în vreme ce spaţiul liric favorit al Iuliei Hasdeu era Evul Mediu, topos preponderent creştin-occidental.


Unele dintre creaţiile Iuliei, indiferent de ciclul în care au fost grupate şi tipărite de către Hasdeu, tatăl, sunt animate de cavaleri, prinţese, paji, trubaduri, minesingeri, menestreli, contese, baroni, castelane, paladini, cruciaţi etc. Iar grupajul Chevalerie (adică cel de-al doilea volum postum de versuri), este populat, în cea mai mare parte, de personajele istorice sau literare ale Evului Mediu: Roland, Cidul şi a lui Ximenă, Petrarca şi Laura, Dante şi Beatrice, Abelard şi Eloise, Carol cel Mare, Margareta a Scoţiei, Ioana d’Arc, regi şi regine ale Europei apusene. Toţi eroii lirici medievali ai Iuliei sunt însufleţiţi de sentimente nobile precum Onoarea, Dragostea, Fidelitatea, Credinţa. Chiar şi poemele descriptive, aşa cum este L’éventail (Evantaiul), apropiate de spiritul parnasian al epocii, au un puternic filon istorist: „E-o mică jucărie din veacul cu marchize; / Mânerul e de fildeş, cu aur şi agat, / Iar pânza sa subţire, pictată cu surprize, / Pe-un sân frumos şi tânăr ades a palpitat.” (Pentru simplificarea comunicării şi din lipsă de spaţiu am folosit numai traducerile lui Augustin G. Cipeianu.)
Apropiate de acest filon medieval sau istorist sunt poeziile religioase. Chiar dacă uneori tratează destul de livresc temele creştine (Marthe et Marie – Marta şi Maria, La fiancée du croisé – Logodnica unui cruciat), trăirile religioase autentice au dus la unele dintre cele mai realizate creaţii poetice ale Iuliei Hasdeu: Invocation – Invocaţie, Il est passé… – Trecut-a timpul…, Mon Dieu! – Dumnezeul meu!, Credo.


Ca educaţie, spiritualitate şi atmosferă intelectuală, Iulia a trăit într-un mediu saturat de studiul istoriei. Era la curent cu lucrările istorice ale tatălui sau cu revista Columna lui Traian pe care o primea şi o citea, regulat, la Paris. Ea îi cunoştea atât pe ne-prietenii tatălui său, istoricii Alexandru Odobescu sau V.A. Urechia, cât şi pe aliaţii părintelui său, Grigore Tocilescu spre exemplu, profesor de istorie antică şi epigrafie la Universitatea din Bucureşti. Istoria a pasionat-o pe fiica lui Hasdeu nu numai ca tematică , ci şi ca permanentă raportare, ca stare de spirit sau ca refugiu. În poemul Vers le passé (Spre trecut), redactat la Paris, în ianuarie 1886, avem de-a face cu un veritabil crez artistic (poate şi de viaţă) al scriitoarei: „Această viaţă-eroică, cu drame de nescris, / Mi-a bântuit adesea copilăria-n vis; / Ea foarte mă încântă şi-atât de mult regret / Că m-am născut în vremuri cam prea sofisticate, / Când cinstea şi iubirea par lucruri demodate; / În care doar nebunul mai poate fi poet.” Dar de ce regretă Armand Camille că nu s-a născut în trecut, în Evul Mediu? “J’étais faite pour naître au bon vieux temps passé”, afirmă ea chiar din primul vers al poemului mai înainte amintit („De ce n-am fost născută în vremile de glorii”). În balada Le bon vieux temps (Măreţul timp trecut), redactată pe 20 martie 1886, exclamaţia: „Ah! Ce temps – là ne sera plus!” (Ah, timpul acela n-o mai fi!) apare obsesiv în finalul fiecărei strofe. Poemul, destul de retoric, debutează cu un vers definitoriu pentru lirica Iuliei Hasdeu: „O, bon, vieux temps de la chevalerie” (Augustin G. Cipeianu a tradus astfel versul: „O veac măreţ din vremea cavaleriei sfinte”). În baladă, sunt menţionate câteva personaje istorice şi literare emblematice pentru crezul istorist al poetei: Cidul, Carolus Magnus, Roland, Don Quijote. De altfel, întregul text este o pledoarie pentru virtuţile unui trecut perceput la modul eroic-glorios.
B.P. Hasdeu era, totuşi, la curent cu încercările literare ale fiicei sale, deşi aceasta se ferea să-i arate creaţiile. Într-o scrisoare către cele două dragi Iulii ale sale, datată 16 noiembrie 1886, savantul afirmă: «Poezia “La vilaine” n-am dat-o încă la jurnal, deşi îmi place foarte mult, căci aş vrea să am mai întâi trei-patru tot “du moyen-âge”, ca să fie oarecum o serie. Afară de asta, pseudonimul „Armand Camille” nu-mi place, căci îmi aminteşte pe jidanul „Armand Lévy”. N-ar fi mai bine: Jules Dieudonné? sau Jules d`Yeudon?» . Probabil că tatăl face referire la poemul Le souhait d`une vilaine – Dorinţa unei femei simple, publicat în volumul al doilea al postumelor Iuliei . Scris în 1885, la Paris, textul este, în esenţă, tot un crez istorist al adolescentei: „Si j`étais la châtelaine / De quelque noble manoir / Qui dominerait la plaine / De son donjon haut et noir, // Je porterais des torsades / D`émeraudes aux cheveux, / Je me plairais aux ballades / Des troubadours langoureaux…” Din păcate, versiunea în limba română propusă de Augustin G. Cipeianu şchioapătă sever în detrimentul originalului: „Ah, de ce nu-s castelana / Unui boieresc conac, / Ce predomină câmpia / Cu înaltul său cerdac? // Aş purta în păr smaralde, / Briliante şi corali / Şi mi-ar închina romanţe / Trubaduri sentimentali…” . Poate că, la rândul său, B.P. Hasdeu s-a inspirat din „Chevalerie”, iar castelul de la Câmpina a fost construit ca o proiecţie a acestui filon istorist într-o realitatea imediată şi devenită, după moartea Iuliei, dramatică. Unele dintre versurile fiicei par să fi influenţat desenul şi atmosfera reşedinţei hasdeene de la Câmpina…


În ceea ce priveşte pasiunea pentru istorie (de unde pare să rezulte şi o anume exaltare a poeticului), mai trebuie semnalate câteva conexiuni artistic-sentimentale ale poetei cu unele personalităţi: Shakespeare, Napoleon I, Victor Hugo şi Ludovic al II-lea de Bavaria. Scrisorile şi textele rămase demonstrează cât de mult îşi iubea modelele micuţa scriitoare originară de pe malurile Dâmboviţei. Aflând de moartea poetului şi romancierului preferat, Iulia se lamentează: „…Cât aş fi vrut să-l văd o singură dată! I-aş fi păstrat toată viaţa imaginea sacră în inima mea” şi, în aceeaşi scrisoare, conchide: „A murit Victor Hugo! Nu-mi iese din minte. Nu pot înţelege această moarte; nu, cu adevărat, nu pot! Bună seara, tată, nu sunt în stare să-ţi scriu altceva în acest moment…” . Autorul Mizerabililor reprezenta o autoritate supremă a literelor franceze („Pentru mine, Hugo era deosebit, un Dumnezeu pe pământ…” ). Impresionată puternic de acest scriitor al epocii, ea compune un poem care poartă numele lui Victor Hugo . Iată ce notează Iulia Hasdeu, în necrolog de uzanţă epistolară, despre o altă personalitate emblematică a veacului al XIX-lea: „Nefericitul rege de Bavaria! Iată-l mort! Avea totuşi ceva bun în el, acest rege. Avea poezia în suflet; de aceea secolul nostru l-a declarat nebun. Poezia! Ca Venus a lui Flaubert, cu deget pe gură, ea şi-a repliat aripile şi s-a îndreptat grăbită către abis, cu ultimul său reprezentant, această revenire a vechilor balade, în care aluneca în noapte, pe sub clar de lună, pe apele somnoroase ale lacurilor sale, în sunetele îndepărtatelor melodii ale lui Wagner sau alergând în galop, tras de patru cai, costumat în cavaler de Ev Mediu, prin anticele păduri ale Bavariei. Du-te, dormi în pace, biet tânăr prinţ…” . Dincolo de limbajul aproape eminescian (sau, mai degrabă, romantic, pentru că ea şi-a redactat textele aproape exclusiv în limba franceză), se remarcă enunţarea unor idei care par să se identifice cu propriile sale crezuri artistice şi, poate, idealuri de viaţă. „Nimeni nu te plânge, nimeni nu varsă o lacrimă pe mormântul tău, te ridiculizează, căci nu te înţeleg” scria tânăra scriitoare despre acest promotor al istorismului în arhitectură şi artă, Ludovic al II-lea. „Doar eu te plâng, deoarece eu ghicesc suferinţa ta ascunsă şi profundă. Tu ai fost, ca Don Quijote, ca Alceste, nefericit din pricina răutăţii oamenilor: ai regretat frumosul timp trecut al cavalerismului, când se credea în bine şi în dragoste. Dar eşti mai de plâns decât Don Quijote, căci tu ai fost mai inteligent decât el, ai avut conştiinţa neputinţei de a schimba lumea. Atunci, ca Alceste, ai renunţat la această lume, ai vrut să trăieşti în vis, să realizezi aici jos fanteziile imaginaţiei tale. Negăsindu-ţi idealul printre oameni, tu l-ai cerut solitudinii, apelor, pădurilor; l-ai căutat în muzică, acest limbaj al visului. […] Adio, ultimule reprezentant al poeziei antice! Da, poezia se înalţă…” (N.B.: sublinierile îmi aparţin). „Timpul trecut al cavalerismului”, „conştiinţa neputinţei de a schimba lumea”, „viaţa ca vis”, „solitudinea” constituie câteva dintre toposurile predilecte ale liricii Iuliei Hasdeu.


Refugierea în trecut prin intermediul imaginaţiei, poate fi pusă pe seama caracterului melancolic al scriitoarei, ca şi a tendinţei programatice inoculată de tată. Era doar „fiica lui Hasdeu” şi, în opinia părintelui, ea trebuia să se ridice la nivelul erudiţiei şi al cunoştinţelor familiei. Prin urmare, Iulia se străduia să asimileze o literatură, un trecut, poate chiar o civilizaţie (occidentală). Şi tocmai asta ne lipsea nouă, românilor, pe atunci abia ieşiţi în arena naţiunilor europene. Probabil că ea încerca să asimileze şi să regândească literatura consacrată a Europei pentru a suplini golurile literaturii române. Chiar dacă a scris cu precădere în limba franceză şi dorea să-şi publice poeziile cu pseudonimul Armand Camille, se poate presupune că tânăra poetă aspira la dezvoltarea şi consolidarea unei literaturi naţionale, atât de anemică la acea dată. „În veacul nostru, care în vicii triumfează / Când aurul distrus-a cinste şi onor, / Cum s-aşteptăm virtutea să-şi dea curata-i rază?! / Din cinste azi doar praful este sclipitor. / Impură-i atmosfera, nu-i nici o măreţie; / Şi plictiseala-n inimi de juni
s-a cuibărit. / Deci nu e de mirare, când – cu Quichotte – vai mie, / Regret măreaţa vreme ce-a murit!” (Le bon vieux temps). Destinul ei a fost însă cu totul altul…


Strunită de fanteziile adolescenţei, de preceptele romantismului târziu, dar şi de cultura clasică însuşită în şcolile pariziene, Iulia Hasdeu îşi creează un univers medieval propriu. Poemul Paris d’antan – Parisul de altădată, scris în septembrie 1887, ne trimite într-un Paris visat şi dorit al Evului Mediu: „Mă văd în Evul Mediu cu gotice palate, / Balcoane arătoase şi turnuri stacojii, / Cu străzi înguste, şetre cu mărfuri etalate, / În care sună banii cu glasuri argintii…” Această scenografie de tip medieval fusese alimentată şi construită liric plecând din trei surse distincte: epoca post-romantică şi parnasiană din Oraşul Luminilor, preocupările istorice şi arhivistice ale tatălui, precum şi propria-i ascendenţă voievodală. Studentă a Universităţii Sorbona, la Litere şi Filosofie, Iulia nu abandonează arta plastică, o mai veche pasiune, şi urmează lecţii particulare, de trei ori pe săptămână, în atelierul pictorului Maillart. Dintr-o scrisoare, aflăm cam ce picta: „En ce moment, je dessine une académie de Germanicus, une Amazone, une Vénus accroupie…” Subiectele sunt de tip academic, în gustul convenţional al epocii, dar astfel de abordări au contribuit şi ele la creionarea acelui spaţiu istorist spre care năzuia imaginaţia Lilicăi. În plus, poate că ea era obişnuită cu decorurile istorice de acasă, de la Mănăstirea Mihai Vodă unde se aflau Arhivele Statului . Deşi poemul Sous les arceaux (Pe sub arcade) din ciclul Bourgeons d’Avril. Fantaisies et Rêves, este redactat la Paris în luna mai a anului 1888, atmosfera este comparabilă cu cea de acasă, de la Mihai Vodă: „Sub sfinte bolţi de mănăstire / Se urcă iedera subţire / Pe grei pilaştri, peste tot; / Iar jos pe lespezi se citesc, / Sub iederi ce pe ele cresc / Mai multe nume-n scrisul got” . Poemul care încearcă să acrediteze ideea că ne visăm dragostea precum ne visăm moartea, închide cercul vieţii Iuliei Hasdeu (ea se întoarce la Bucureşti pentru a muri la doar câteva luni după scrierea acestor versuri): „Amorul însuşi, cel de veci / Trecând prin zidurile reci / Le re-ncălzea din vechi resoarte; / Cu tot trecutul, trist şi greu, / Să dea cinstire-acestui zeu / Cu tinereţe fără moarte” . Ultimul vers al poeziei („Don’t la jeunesse est éternelle!”) pare enunţul unui testament liric, dacă luăm în considerare scânteietoarea postumitate a Iuliei Hasdeu…