Biblio Polis - Vol. 23 (2007) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
RECENZII ŞI CONSEMNĂRI / РЕЦЕНЗИИ И ЗАМЕТКИ / REVIEWS AND NOTES
Ludmila BULAT

VALENTIN MÂNDÂCANU, INEDIT

Aş putea afirma, fără exagerare, că de reputatul filolog, traducător, om de cultură Valentin Mândâcanu m-am apropiat prin cartea Cuvântul potrivit la locul potrivit, apărută la editura „Cartea Moldovenească” în 1979. Bucurându-se de interes din partea utilizatorilor, în 1987 a urmat ediţia a doua revăzută şi adăugită. Activam pe atunci la editura nominalizată în calitate de redactor şi cărţile care-mi plăceau, care mă impresionau, le prezentam în unele ziare, în măsura posibilităţilor, desigur. I-am făcut o prezentare, în Moldova Socialistă (25 august 1988) şi acelui ghid de exprimare corectă, acelei cărţi de căpătâi pentru persoanele dornice de a cunoaşte limba română corectă.
Referindu-mă la exemplele analizate de autor, menţionam că V. Mândâcanu găseşte greşeli de exprimare chiar şi în operele unor autori consacraţi, fapt ce ne reaminteşte străvechiul dicton latin Caesar non supra grammaticos al cărui sens e că nici suveranii, nici regii nu pot neglija rigorile gramaticii, ortografiei, ale limbii în genere. Înţeleptele cuvinte au fost determinate de o greşeală de gramatică, făcută de un împărat roman. Când un arhiepiscop a avut îndrăzneala a-l corecta, acela i-a răspuns plin de îngâmfare: „Eu sunt împărat roman şi mai presus de gramatici”, la care arhiepiscopul i-a replicat: „Împăratul nu este mai presus de gramatici”.
Să mai dăm vreo câţiva ani înapoi – prin 1984-1985 – la aceeaşi editură trebuia să apară o broşură cu cuvântarea lui Semion Cuzmici Grossul, prim-secretar al cc al pcM, ţinută în faţa activului republican de partid. S. Grossul îşi rostise alocuţiunea în limba rusă, broşura a apărut în regim de urgenţă, dar trebuia să apară şi în limba română. Se lucra în regim non-stop. Ţin minte şi azi, m-am dus într-o duminică la ATEM, era sfârşit de iulie, o zăpuşeală că se topea asfaltul, dar şi creierii. V. Mândâcanu, om mare şi foarte prezentabil, ştergându- şi sudorile, îi dicta dactilografei. Mi–a mărturisit că, uite, e ziua lui de naştere, iar el stă aici şi traduce, apoi m-a atenţionat că în acea cuvântare erau două alineate identice. „Dar să nu scoţi nimic din capul tău”, m-a povăţuit. Adică să nu te pui cu cei de la cc. Au rezolvat problema şefii mai mari.
În secţia de traduceri de la ATEM, diriguită de Valentin Mândâcanu, se traduceau cuvântările conducătorilor de partid şi de stat din URSS şi RSSM, materiale oficiale şi peste ani trebuie să constatăm că V. Mândâcanu, prin întreaga sa activitate, a fost deasupra împăraţilor.
Anii s-au scurs, evenimentele s-au derulat nici pe departe aşa cum am fi dorit, nu mai există nici ATEM-ul, nici „Cartea Moldovenească”. Dar iată că în anul 2000 la editura „Civitas” apare cartea lui V. Mândâcanu Între acasă şi acasă*, din care vedem un Valentin Mândâcanu nou, necunoscut până atunci, un povestitor cu har, parcă inspirat din opera lui Ion Creangă sau a lui M. Sadoveanu.
Este o carte de amintiri, purtând subtitlul
Trăite... Văzute... Auzite..., o istorie a satului natal Mihăileni din fostul judeţ Bălţi al României Mari. Sat pe care autorul îl asemuie cu Humuleştii lui Creangă, descriindu-l în stil crengian: „Drag îmi era satul nostru stăpânit de o blândă liniştire, dragi îmi erau şi oamenii lui cu credinţă în Dumnezeu, cu năzuinţa lor către bine şi frumos...” (p. 14).
Dar este această carte şi o istorie a năpăstuitei Basarabii. Volumul cuprinde momente triste, dureroase, pe care noi, generaţiile sovietizate, nu le-am cunoscut din istoriografia oficială şi nu ştim dacă alte generaţii le vor cunoaşte din aşa-zisa istorie integrată. Chiar la începutul cărţii (p. 17) este descris un tablou deprimant, la care autorul – avea pe atunci vreo zece ani –, împreună cu tatăl său au fost martori oculari. Era în 1940, pe strada principală din Râşcani se retrăgea în direcţia Drochiei o trupă de ostaşi români. Reprezentanţii minorităţilor naţionale – ruşi, ucraineni ş. a. – cărora nu le-a fost rău sub administrarea românească, aruncau în ei cu bulgări, cu ouă clocite, cu fel de fel de murdărie, batjocorindu-i şi înjosindu- i... Ori alt moment din acel tragic an 1940: „Ei bine, dintr-o comună rurală cu peste cinci mii de locuitori, ocupanţii sovietici n-au găsit pe cineva mai bun de primar, decât pe fierarul satului Grişa P., un ţigan analfabet”. (p. 20). Văzând că nu se bucură de autoritate şi lumea nu-l ia în serios, prisidatelu se răţoia la oameni: „Am să vă ispidez la Sibir”. Din fiece pagină a cărţii străbate dragostea nemărginită faţă de părinţi: tatăl Roman Mândâcanu, director al şcolii primare din Mihăileni şi mama Irina Mândâcanu, născută Ploaie, pedagog şi ea, cea în veci neuitată...
Este cunoscut faptul că lingvistul Eugen Coşeriu, acel savant de geniu, acel titan al ştiinţei filologice, este de obârşie din Mihăileni şi în mai multe rânduri şi-a exprimat preţuirea faţă de marele, extraordinarul învăţător Roman Mândâcanu, al cărui învăţăcel a fost.
În cuvinte nespus de frumoase este descris Liceul de băieţi „Ion Creangă” din Bălţi, în care autorul şi-a făcut studiile şi din care a ieşit o pleiadă de oameni iluştri, „cuibul acela de lumină, din care răsărise un astru de mărimea şi strălucirea lui Eugen Coşeriu” (p. 85). La acest liceu Valentin Mândâcanu a avut parte de profesori distinşi, dar ca ceva ieşit din comun i-a rămas în memorie pedagogul Paul Gânju, fost coleg la Facultatea de Litere şi Filozofie din Iaşi cu Eugen Coşeriu, pe care îl venera. Acest pedagog le organiza, o dată pe săptămână, „Ora limbii române”.
„− De ce nu înveţi la gramatică? îl întreba el pe unul cam lenos.
− M-am săturat de gramatica asta până- n gât!
− Nu uita, băiete, că gramatica începe de la gât în sus...” (p.77).
În clipele de răgaz acel pedagog le povestea despre şeful statului Mareşalul Ion Antonescu, un exemplu de neînfricare şi probitate morală, un om cult şi principial. Autorul descrie un moment care scoate în evidenţă o trăsătură remarcabilă a Mareşalului. Odată, în perioada interbelică, Ion Antonescu, pe când comanda Corpul 6 Armată de la Chişinău, plimbându-se prin Grădina Publică, a văzut un soclu fără bust. S-a interesat al cui e bustul şi i s-a răspuns că este al poetului rus Puşkin şi a fost înlăturat din ordinul fostului comandant al Corpului de Armată. Antonescu a ordonat: „Bustul să fie pus imediat la locul lui! Un geniu ca Puşkin aparţine întregii omeniri...” (p.75).
În 1944 familia Mândâcanu, ca şi alte mii de familii de basarabeni, au lăsat şi casă şi masă, agoniseala de-o viaţă şi au luat calea begeniei. În 1940 au fugit de ciuma bolşevică 300 de mii de români basarabeni, iar în 1944 încă 700 de mii. Majoritatea refugiaţilor ştiau din timp judeţul şi localitatea în care urmau să ajungă. Familia Mândâcanu s-a stabilit în Oltenia. Autorul îi asemuie pe olteni cu caucazienii şi scrie despre ei cu dragoste şi umor: „Cu oltenii ne împăcatărăm bine” (p. 103); şi la vârsta senectuţii îşi aminteşte cu drag de Craiova – urbea adolescenţei. Autorul îşi exprimă recunoştinţa: „Ţara, deşi mai gemea sub biciul groaznic al războiului, a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru ca fiecărui refugiat să-i fie asigurată viaţa de toate zilele” (p. 103). În Oltenia Valentin Mândâcanu a urmat studiile la Colegiul “Carol I ” din Craiova, unul din cele mai bune licee din Ţară, având şi acolo profesori memorabili.
În carte întâlnim momente amuzante, chiar comice. ...Liceanul Mândâcanu împreună cu prietenul său de nedespărţit Petrişor Cojocaru au încropit un cerc dramatic, îndrumat de actorul de la Naţionalul din Craiova Ovidiu Rocoş, o personalitate marcantă a teatrului românesc. Acel actor, fiind foarte ocupat, V. Mândâcanu şi prietenul lui decideau ei cui să repartizeze rolurile şi l-au respins pe un coleg de al lor, motivând: „Fugi, mă, că n-ai talent dramatic!”. Colegul era nici mai mult, nici mai puţin... Amza Pellea, devenit ulterior unul din cei mai mari actori români de teatru şi film!... Motivul, însă, a fost altul: Amza Pellea, fiind băiat chipeş, „le fura toate fetele”, colegilor din liceu.
Însă voia bună este curând curmată: după război şi în România au început a „gospodări” sovieticii.
Cartea este scrisă într-o frumoasă şi bogată limbă română, expresiile populare se îmbină reuşit cu maximele latineşti, autorul aduce citate concludente din Ştefan Ciobanu, Alexe Mateevici, Eugen Coşeriu, ale altor cărturari şi patrioţi ai neamului românesc; mai aruncă pe ici-colo câte o replică de-a lui Caragiale, câte-un Parlй franзais, mămăligă cu cafe! pentru a înviora textul. Toate acestea sînt roadele marii şcoli româneşti, şcoală care şi-a lăsat amprenta pentru întreaga viaţă.
Ludmila BULAT