Biblio Polis - Vol. 23 (2007) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
PATRONUL NOSTRU SPIRITUAL / НАШ ДУХОВНЫЙ ПАТРОН / OUR SPIRITUAL PATRON
Consemnare: Vlad POHILĂ

„HASDEU MERITĂ SĂ FIE STUDIAT MAI MULT, ADUS ÎN ACTUALITATE MEREU...”

(Dialog cu dna Ala ZAVADSCHI-COJOCARU,
dr. conf. univ., specialistă în literatura română clasică)

După absolvirea Facultăţii de Litere a Universităţii de Stat din Moldova, Ala Cojocaru-Zavadschi a fost repartizată la Institutul de limbă şi literatură (ILL, în prezent, Institutul de filologie) al Academiei de Ştiinţe din Chişinău (AŞM). Avînd şansa de a-şi face doctoratul, a optat pentru un subiect legat de opera lui B. P. Hasdeu. Era tocmai la răspîntia anilor ’70-’80 ai secolului trecut, cînd se credea că URSS este un stat foarte puternic şi veşnic, că „prietenia popoarelor” subjugate de Moscova este „de nezdruncinat” şi că socialismul iată-iată va triumfa pe o treime, dacă nu chiar pe jumătate din globul pămîntesc. Tinerilor absolvenţi ai filologiei, dornici de a cerceta, li se „sugera” să se ocupe cu precădere de literatura zisă „sovietică moldovenească”. Literatura clasică (română), chiar dacă nu era interzisă, era tratată cu destulă prudenţă şi într-un mod cu totul specific. De exemplu, în şcoli, la facultăţi, era studiată exclusiv opera clasicilor originari din Moldova istorică (cronicarii moldoveni, Alecsandri, Hasdeu, Creangă, Eminescu... nu însă şi Moxa, Neagoe Basarab, Slavici, Coşbuc, Caragiale!...). Dar şi din opera clasicilor „acceptaţi” se excludeau sau „se doseau” (cu proastă îndemînare, de altfel) scrierile care făceau dovada unităţii istorice, etnice, lingvistice, spirituale etc. a tuturor românilor – fie ei moldoveni, munteni sau transilvăneni. Această situaţie stupidă se regăsea şi în cercetarea ştiinţifică: scriitorii noştri clasici erau investigaţi nu numai trunchiat, dar şi tendenţios: prin prisma ideologiei luptei de clasă ori din punctul de vedere al implicării lor în relaţiile literare moldo-ruso-ucrainene, astea din urmă fiind exagerate pînă la refuz. În aceste condiţii, doctoranda Ala Cojocaru-Zavadschi a luat pentru cercetare Proza lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, în 1986 susţinînd teza de doctor în filologie cu acest subiect. A fost un succes incontestabil, o neîndoioasă izbîndă, datorată şi noutăţii cercetării – pentru atmosfera specifică din Basarabia acelor ani. De la această tangenţă a dnei profesoare A. Zavadschi-Cojocaru, de la USM, cu opera lui Hasdeu, a şi început discuţia noastră.

– De ce ai optat pentru cercetarea operei lui Hasdeu? De ce nu poezia lui Andrei Lupan sau proza lui Ion Canna?... Totul ar fi fost cu mult mai simplu!
– Mi-am scris teza de licenţă, la universitate, pe un subiect din „literatura sovietică moldovenească” şi am înţeles că nu e nici simplu, nici plăcut să te conformezi cerinţelor pentru a scrie despre opere create sub un regim de ocupaţie. M-am plictisit destul de repede de „splendorile realismului socialist”, cel puţin cum se reflectau ele în lucrările multor autori de la noi, sau cum trebuiau prezentate ele într-o cercetare. Astfel stînd lucrurile, mi-am căutat un refugiu, care a fost literatura clasică – română, orice s-ar spune! – şi a fost un refugiu minunat.
– Să revenim însă la începutul primei mele întrebări...
Trebuie să fac aici o precizare importantă, poate mai ales pentru tineretul de azi. Pe atunci, tinerii cercetători puteau să opteze pentru un autor sau o operă, un curent literar etc., dar oricum, li se sugera, ca să nu zic – li se impunea subiectul de cercetare. În cazul meu, respectiv, al tezei cu Hasdeu, a fost la mijloc un concurs norocos de împrejurări. Eram angajată la sectorul „Literatură clasică”, astfel că nimerisem într-un mediu uman şi de cercetare deosebit. Suficient să amintesc cîteva nume de colaboratori, colegi de sector, mai în vîrstă, oameni cu solidă carte românească şi cu o percepere largă a fenomenului literar naţional: Pavel Zavulan, Efim Levit, Lazăr Ciobanu... După Eminescu, Hasdeu era probabil subiectul cel mai des discutat, comentat, în sectorul de cercetare unde nimerisem, de la ILL al AŞM. Aşadar, eu optasem pentru literatura clasică, dar mă tenta deosebit de mult personalitatea lui Hasdeu, grandoarea sa de savant, varietatea şi calitatea scrierilor sale literare, biografia sa impresionantă, de om complex, dar şi contradictoriu; spiritul său democratic, tolerant şi totodată – non-conformist, original şi de multe ori intransigent în atitudini, abordări. Alegerea temei pentru teză am făcut-o fiind îndrumată, sprijinită de colegi, în primul rînd - de către dl Lazăr Ciobanu, un om de excepţie, spirit enciclopedic al vremurilor noastre.
– Ai avut suficiente surse pentru documentare, pentru scrierea unei teze de doctor pe o temă mai puţin obişnuită?
– Da, pentru că Biblioteca AŞM deţinea, deţine, un fond de carte românească extrem de bogat. Am beneficiat şi de nişte delegaţii de studiu / documentare la Biblioteca Centrală din Moscova (faimoasa Bibliotecă „Lenin” de altă dată), la Biblioteca Universităţii din Cernăuţi şi, desigur, am avut acces la bibliotecile personale ale unor cercetători-colegi mai în vîrstă. Astfel încît am putut citi întreaga operă a lui Hasdeu – tot ce fusese publicat la acea epocă, dar chiar şi unele manuscrise; la fel – cam tot ce se scrisese despre Hasdeu pînă la acea vreme.
– Te-aş ruga să numeşti, pentru cititorii noştri, cîţiva „stîlpi” ai hasdeologiei româneşti.
– Ionel Oprişan, Stancu Ilin... – sunt nume de referinţă, nişte cercetători specializaţi perfect în studierea vieţii, operei, activităţii lui Hasdeu, căci mai tangenţial sau pe anumite segmente ale activităţii lui Hasdeu au scris încă mulţi alţii: de la Ibrăileanu şi G. Călinescu pînă la Vasile Sandu şi Crina Bocşan-Decusară. La noi a scris, cu multă competenţă, N. Romanenco – mai multe studii privind opera de ansamblu a lui Hasdeu; P. Zavulan, despre istorismul scrierilor lui Hasdeu; S. Berejan a comentat foarte bine opera lingvistică a „magului de la Cîmpina”; s-a manifestat în domeniul ce poate fi numit convenţional „dinastia Hasdeu” - Pavel Balmuş, care a mai valorificat şi un segment mai neglijat al vastei opere hasdeuene – publicistica sa. Anterior, dintre basarabeni a scris E. Dvoicenco-Marcova, care, însă, în mod firesc, s-a ocupat de raporturile lui Hasdeu cu spiritualitatea rusă, la fel de firesc exagerînd unele aspecte. Această linie – de exacerbare a „elementului rus” în viaţa şi opera lui Hasdeu devenise ceva obligatoriu pentru cercetătorii de la noi, o adevărată obsesie, şi spun asta fără a acuza pe cineva – aşa era timpul, regimul, aşa era atmosfera social-politică, ce o dicta şi pe cea culturală, ştiinţifică: dacă nu se respectau acele stupide „reguli ale jocului”, exista riscul să nu se mai editeze nimic din Hasdeu, să nu se mai scrie nimic despre el.
– În legătură cu împlinirea a 100 de ani de la stingerea din viaţă a lui Hasdeu, la Chişinău a fost organizat un simpozion comemorativ. Te-aş ruga să spui pentru cititorii revistei noastre cîteva impresii de la această manifestare omagial- ştiinţifică.
– Simpozionul In memoriam B.P. Hasdeu (1837-1907) a avut loc la 30 august curent, fiind organizat de AŞM, Institutul de Filologie al AŞM şi Uniunea Scriitorilor din Moldova. Contextul manifestării a fost sugerat - indirect, desigur -, de o apreciere a lui Mircea Eliade, care putea fi citită şi pe programul-invitaţie: „Geniu de o înspăimîntătoare vastitate...” La Chişinău s-a desfăşurat prima etapă a simpozionului, a doua urmînd să aibă loc la Bucureşti. Iată, deci, şi un prim aspect apreciabil al acestei manifestări: conlucrarea cercetătorilor chişinăuieni cu cei din Ţară, fapt confirmat şi de prezenţa redutabilului critic şi istoric literar acad. Eugen Simion, fostul preşedinte al Academiei Române, precum şi a dlui Mihai Gheorghiu, secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, care a donat Bibliotecii AŞM două volume dintr-o nouă ediţie a operei lui Hasdeu, în curs de apariţie la Bucureşti. Iar faptul că simpozionul a fost deschis de acad. Gh. Duca, preşedintele AŞM, e o dovadă că Hasdeu rămîne, în continuare, în vizorul cercetătorilor basarabeni, că opera, activitatea sa nu este neglijată nici la noi.
– S-a spus ceva nou, inedit, despre opera şi personalitatea lui Hasdeu acum, la un secol de la dispariţia faimosului cărturar?
– Nu e defel simplu să spui ceva nou, inedit, despre Hasdeu, oricît de vastă, complexă, pitorească este personalitatea şi moştenirea sa literar-ştiinţifică, publicistică etc. Ar fi de remarcat, mai curînd, felul cum s-a vorbit despre Hasdeu, unghiul de vedere, viziunea personală a participanţilor la simpozion. Astfel, acad. E. Simion a mărturisit că re-citirea lui Hasdeu l-a uluit din nou prin larga lui deschidere în domeniul culturii, prin anvergura intelectului său, calificînd prezenţa lui Hasdeu în spiritualitatea românească drept un efect rarisim al întîlnirii dintre literatură şi ştiinţă, deşi a fost un spirit întemeietor în extrem de multe sfere umanistice şi nu numai. La fel, E. Simion îl găseşte pe B.P. Hasdeu ca pe un formidabil istoric, un publicist arţăgos, fondator al semioticii etc., făcînd şi o trimitere la G. Călinescu, potrivit căruia Hasdeu l-a depăşit pe Maiorescu ca amploare şi profunzime intelectuală. Acad. Mihai Cimpoi a apreciat opera hasdeueană ca „un suflu al universalului” în cultura românească, adăugînd că marele Hasdeu se încadrează perfect în dialogul multicultural de astăzi. Cercetătoarea prof. Liliana Rotaru, de la USM, s-a oprit la vocaţia de istoric a lui Hasdeu, subliniind felul cum ar fi văzut Hasdeu trecutul: ca o bază pentru viitor. Dl Pavel Balmuş s-a referit la preocupările hasdeuene de la noi, prin exemplul activităţii desfăşurate la Centrul de Hasdeulogie al Bibliotecii Municipale.
– Crezi că Hasdeu este suficient studiat, cercetat, preţuit la noi? Consideri că, măcar acum, i se acordă atenţia cuvenită?
– O personalitate de vastitatea lui Hasdeu probabil că nu va fi niciodată studiată îndeajuns, astfel că nici nu i se poate acorda toată atenţia pe care o merită. Spunînd acestea, nu am în vedere numai cercetarea vieţii şi moştenirii sale literar-ştiinţifice. Este inexplicabil, dar oricum – foarte regretabil – că Hasdeu nu mai este studiat în şcoli, în licee, decît în cadrul unor treceri în revistă a epocii în care a trăit şi a activat. Nu ştiu cît de des se sugerează studenţilor să scrie teze de licenţă, iar doctoranzilor – disertaţii avînd ca subiect opera lui Hasdeu, imensa lui activitate, risipită în domenii sau sfere uneori surprinzătoare, chiar de nebănuit.
Desigur, Hasdeu merită să fie studiat mai mult, mai amplu, mai profund, trebuie adus mereu în actualitate. Făcînd parte dintr- o familie cu impresionante tradiţii cărturăreşti, merită atenţia cercetătorilor fiecare membru al excepţionalei dinastii a Hasdeenilor. Însuşi B.P. Hasdeu, deşi aparţine, în temei, secolului XIX, este o figură modernă a literaturii, culturii, ştiinţei române. Oricare scriitor, cărturar din trecut trebuie cercetat conform provocărilor epocii în care trăiesc urmaşii acestora; altfel zis, înaintaşii urmează „a fi trecuţi prin sita” viziunilor contemporane, dacă vreţi – trebuie conformaţi la cerinţele zilei de azi, confruntaţi cu frămîntările pe care le trăim noi. Astfel, cred eu, se garantează cel mai bine, cel mai sigur, perpetuarea valorică a clasicilor, inclusiv a operei şi personalităţii ieşite din comun ale lui B.P. Hasdeu.
Consemnare: Vlad POHILĂ