Îmi caut părinții… Pe cine întreb, nimeni nu știe unde-s… Copilul, numai de nouă ani, își caută părinții, stă într-o gară, ce gară mai că nu știe și așteaptă un tren, nu se știe pe care. Visează că așteaptă un tren spre Portugalia; să doarmă și să se trezească acolo, departe. Timpul nu era prea rău… Frig…
Dar trenul nu a mai venit și el a fost nevoit să se întoarcă acasă. Acolo, de mult timp, nu mai este nimeni. Dar un glas interior îi șoptea: „Să nu plângi, că te ia dracul – dacă plângi!” „N-am putut. Și doar m-am străduit. N-a ieșit.”
„Nu plâng – chiar dacă nu vine trenul.”
Copilul devine un adolescent de 13 ani, are mai multe întrebări decât răspunsuri. Își caută părinții, arestați, ne-clar pentru ce.
La o poartă s-a oprit. A început să afle ceva despre părinții lui, dar a fost bruscat: „Ți-am mai spus să circuli, nu-i voie, aici!”
Dar n-a plâns, căci același glas intern i-a șoptit: „Să nu plângi…”
„Nu plâng, mi-a intrat praf în ochi. Sau o musculiță, un fulg, însă, orice ți-ar intra, tu nu te lași, nu-i așa!”
În căutările sale a dat peste fel de fel de oameni, care-i reproșau: „La vârsta asta umbli brambura pe străzi, ca un vagabond, mă? Marș acasă!”
Dar n-avea casă, n-avea părinți, căci i le luaseră pe toate comuniștii. Chiar strigă: „N-am neamuri, n-am pe nimeni, în toată Republica Populară Română, numai pe ei îi am și mi i-ați luat! De ce mi i-ați luat?” Dar nimeni nu-i răspunde, iar el are doar 13 ani. Subconștientul îi strigă: „Să nu plângi că… îți strici ochii.”
Iar o femeie, mai blajină, i-a dat un covrig și i-a zis, cu sufletul ei de mamă bună: „Dacă plângi, îți strici ochișorii…”
Eroul s-a maturizat în procesul căutării și când a ajuns, iarăși, acasă, a văzut că se făcuse percheziție și a crezut că are dreptul să plângă, chiar și-a zis: „Să plângă acum, căci apoi nu se știe dacă va mai avea ocazia să plângă.”
Alisa CHIRILENCO,
clasa a X-a LM, Liceul Teoretic „Gaudeamus”