Viața fiecărui om este un drum cu cotituri, bifurcări, intersecții, cu început și sfârșit. Distanța pe care trebuie să o parcurgem este o călătorie, care trebuie să fie îndrăgită, înțeleasă, consumată și trăită. Fiecare pas este o nouă treaptă spre ceva necunoscut, însă sunt momente în care omul este silit să renunțe la liniște și fuge din toate răsputerile, fără să facă măcar o pauză. El este speriat, disperat, se simte într-un cerc strâmt din care nu mai este ieșire și salvare. Vrea să ceară ajutor, însă nu are de la cine, pentru că toți l-au lăsat singur în fața pierii.
Arta refugii de Paul Goma pentru mine este una din cărțiile care pe lângă faptul că mai și vorbesc, reușesc să atingă sufletele oamenilor și să provoace un amalgam de sentimente și întrebări. Descrierea detaliată a sorții refugiaților basarabeni, nevoiți să-și părăsească Patria din cauza poftelor unor cotropitori, îți provoacă un sentiment de parcă ai fi alături de ei și ai simți toate încercările și nedreptățile cărora au fost supuși. Cedarea Basarabiei de către România în urma, presiunilor staliniste a devenit o pată neagră și o rană ce sângerează mereu în istoria noastră. Basarabenii s-au pomenit într-o clipă apatrizi, fără dreptul de a-și iubi și venera Patria, ca un popor care nici nu mai există.
Noi, basarabenii, după cum a menționat și autorul, suntem învățați nu doar cu lunecatul, ci și cu căzutul, noi știm să cădem, fără să rămânem șchiopi. Chiar dacă părea că totul este pierdut, unele familii nu au cedat în fața celor care se pretindeau a fi „sfinți”. Cei care își doreau să creeze un sistem unde toți vor fi nu atât egali, cât identici, ba chiar și să gândească la fel, cum gândește „tătuca”. Această familie de profesori împreună cu copilul său, precum și ceilalți refugiați s-au ciocnit cu ideea că nu sunt ai nimănui. Parcă fiecare dintre ei s-ar fi întrebat: „Fraților, și cu noi cum rămâne?” Ardelenii nu erau împotriva sistemului sovietic, căci erau mulțumiți de reîntoarcerea Ardealului de Nord, iar pe basarabeni îi considerau trădători. Nu mai era scăpare din tot haosul acesta: dintr-o parte rusificare, din altă parte, proprii frați obligați să te de-a afară, căci așa a fost ordinul.
Deportările în masă ale oamenilor nevinovați, crearea colhozurilor, impunerea limbii ruse ca limbă de stat și bieții oameni, nevoiți să suporte toate consecințele războiului, construind o lume de la început. Cu ce bun s-au ales oare? Cu clădiri bombardate, tineri recrutați, crearea partidelor comuniste și recunoașterea acestora în fruntea statului? Așa arăta marea „fericire” a României, care de facto trebuia să fie liberă și neatinsă de Marile Puteri.
Deseori, îmi părea că eroul este mai mult decât un tânăr în devenire, iar vârsta sa de treisprezece ani nu este nimic altceva decât o aparență. Circumstanțele l-au făcut să renunțe la o copilărie liniștită și să crească mai repede decât ceilalți copii. El știa ce înseamnă să fii toată viața într-o fugă eternă, fără a avea posibilitatea de a trăi acolo, unde îți este sufletul. Părinții săi, învățători, jertfeau enorm pentru a putea să-i ofere măcar puținul, pe care și-l puteau permite. El se mai revolta uneori, însă niciodată nu fugea de muncă și se străduia din răsputeri să-i ajute pe părinți și să-i susțină în maniera lui, mai copilăroasă. Totuși, aflându-se „într-o groapă cu lei”, unii ardelenii îndrăzneau să meargă împotriva sistemului și să-și ajute colegii. Un rol deosebit l-a jucat domnul Director, care de la început a părut a fi o persoană antipatică, iar mai apoi a devenit un salvator, un om cu un suflet mare și curajos.
Mama era o icoană, o întruchipare a rezistenței, hărniciei și speranței. Ea nu a cedat nici atunci când toți profesorii au fost constrânși să învețe limba rusă, preferând să o iubească doar pe a noastră, cea română. Parcă ar fi o interpretare a spiritului român, jefuit, trădat, aflat în impas, însă încă mai viu decât a fost. Îi era plin capul cu probleme, dar mai găsea loc și pentru grijile celorlalți, accentuând cât e de important să fii mai întâi de toate om. Zâmbetele ei calde l-au făcut pe erou să se simtă acasă, în siguranță și pace, deși totul era doar o iluzie. Mama a fost cea care transforma orice zi posomorâtă în una însorită. Și tot ea a luptat, așa cum pot numai femeile, pentru a-și apăra copilul. Chiar și atunci când a fost luată cu forța de sovietici, se gândea mai mult la fecior decât la propria soartă. Ea nu a putut să cedeze, deși inima i se rupea de durere, precum și România, care plângea în hohote privind cum copiii ei se distrug unul pe altul.
Nu toți au curajul să le spună lucrurilor pe nume, iar cei care o fac, trec prin sine toată mizeria și durerea, prin care au trecut strămoșii noștri. Noi, cei de astăzi, mai avem încă o șansă, datorită celor care și-au jertfit propriile vieți. Pământul geme de sângele ce s-a amestecat cu pământul și cu apa, de familii ce s-au destrămat, de o teroare ce a năvălit asupra noastră. De parcă am fi fost niște jucării de manevrat, transferați dintr-o parte în altă. Nu s-a gândit nimeni la noi, ca entitate, ca oameni vii cu rațiune. Cei care vorbesc despre această problemă, habar nu au cât a suferit poporul basarabean ca să capete această libertate. Noi nu mai plângem, ci luptăm. Noi nu vom mai tăcea, căci existăm. Noi nu mai așteptăm, ci acționăm. Noi, nu mai „re-fugim”, noi „re-înaintăm”.
Silvia BOGONOVSCHI,
clasa a XII-a LM, Liceul Teoretic „Gaudeamus”