Lectura are proprietatea de a o „gusta”, a „mînca savuros” sau a „mesteca cumsecade”, cum spunea Saumerset Maugham.
Pentru mine, opera de volum trezește mai mult interes prin faptul că este consistentă și, ca simplu consumator, am încercat cartea Arta refugii la recomandarea neobositei „albine a promovării lecturilor de calitate” dna Liliana Juc de la Biblioteca „Tîrgoviște”.
La primele file am înțeles că tematica este una din cele mai tipărite, deși dramatice și dureroase. Dar iată că pe lîngă retrospecția timpului și spațiului mult pătimitului spațiu românesc din diegeza copilului-narator, apare chipul personajului mama-profesoară care mi-a devenit atât de cunoscută și dragă.
Pămîntul acesta a avut ceva cu noi, intelectualii, au fost eroii care nu prea s-au stabilit prin zone urbane centrale. Atunci cînd au fost timpuri de restriște și acum cînd salariile sunt atît de „consistente” ei se află tot prin drumuri pietroase; tot prin bălegarul satelor, merg, chiar dacă a fost istoria copilului; istoria părinților mei a mea cu repartizare după merite în capitala unui stat. Una rămîne: basarabeni cu morala sănătoasă, dress-codul mamei personaj: pantof cu toc; rochie aleasă cu acuratețe și genofondul omeniei.
Ce mi-a rămas după lectură? Durere și pozitivism, dar am simțit cumva gustul din romanul lui Márquez și mi-am zis: „Un veac de refugii…”
Stela VIȘNEVSCHI,
profesoară de limba și literatura română, Liceul Academic de Arte Plastice
„Igor Vieru”, master în lingvistică contrastivă