În postfața la cartea Arta refugii. O copilărie transilvană de Paul Goma (ediția a IV-a, Editura „Cartier”, Chișinău, 2015), reputatul critic român Gheorghe Grigurcu remarca: „Goma a avut de înfruntat un sistem feroce antidemocratic, care nu-i lăsa dreptul de autoapărare, care nu-i îngăduia libertatea civilă… Era o luptă cu Istoria, cu o istorie intrată într-o perioadă de criză convulsivă din pricina instaurării și îndelungatei persistențe a totalitarismului roșu. Să nu uităm, căci posteritatea nu va uita, un lucru elementar: Goma a fost cel mai radical, cel mai sonor oponent al opresiunii comuniste din România, suficient de bine cunoscut și în Occident ca un herald al unei eliberări la care și-a adus o contribuție morală de netăgăduit” (opera citată, coperta a IV-a).
Acea luptă cu Istoria Paul Goma a purtat-o și prin acțiunile, și prin scrierile sale. Romanul referențial Arta refugii demonstrează cu prisosință această afirmație.
Acea luptă a început încă din timpul copilăriei scriitorului, atunci când, în urma criminalului pact Molotov-Ribbentrop, Basarabia a fost ruptă de la trupul Patriei-mame și dată pe mâna rușilor; când, odată cu declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial mulți intelectuali basarabeni au luat calea pribegiei. Aceeași soartă au avut-o și părinții scriitorului, învățători fiind. Implicit, însuși Paul Goma, pe atunci copil. Acțiunea romanului se desfășoară în regiunea transilvană, unde ajung refugiații basarabeni, și este redată prin prisma copilului. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că e redată simplist, superficial. „Copilul” e acel care simte, poate, cel mai acut drama dezrădăcinării, a permanentelor mutări, strămutări de la o gazdă la alta (vreo câteva capitole sunt intitulate „Ne mutăm – Nu ne mutăm”), dintr-o localitate într-alta (Gusu, Buia etc.), ba protagoniștii centrali sunt nevoiți să se refugieze chiar și la o stână, în plină iarnă… Autorul îmbină armonios istoricul cu autobiograficul. Nu cade nicicând în sentimentalisme, deși redă, de fapt, întâmplări dramatice. Măiestria scriitorului se manifestă în toate: portretizări, dialoguri, portrete, umor, situații inedite, pregnante îl fac pe cititor să nu lase cartea din mână, s-o parcurgă cu interes sporit până la ultima pagină. Remarcabil e faptul că autorul nu descrie, nu-i etichetează pe eroii săi, direct: că unu-i rău, că altu-i bun; că unu-i laș, iar altul e om dintr-o bucată etc. El demonstrează cum se manifestă oamenii în situații-limită, în cotidian, și o face atât de veridic, de viu, încât personajele sale se întipăresc în memoria cititorului și-l fac să înțeleagă mai bine firea semenilor. Neegalat rămâne Paul Goma și în redarea specificului limbajului eroilor săi. Basarabeanul, în roman, „vorbește” în felul lui, ardeleanul – într-al său, rusul – ca rusul, sasul – ca sasul, și ungurul – ca ungurul… Scriitorul redă pregnant coloritul locurilor din limbajul local. Ineditul situațiilor de război e redat și el nu prin descriptivisme plicticoase, cum au făcut-o mulți autori care au tratat această temă și care s-au împotmolit, în mare, în invenții și aproximări, ci la Paul Goma, e mereu redat prin situații veridice. Un capitol, bunăoară, e intitulat Au năvălit liberatorii fără echivoc, caustic; desprinde cititorul care este atitudinea scriitorului față de acei care au năvălit, fără a mai fi nevoie ca autorul să comenteze „metodele”, urmările acelei „eliberări”…
E foarte multă istorie în acest roman al lui Paul Goma! O istorie „mare” – adică, fapte, evenimente despre cel de-al Doilea Război Mondial, o perioadă de grele încercări nu doar pentru intelectualitatea basarabeană, dar și pentru toți locuitorii ei, la fel ca și pentru ardeleni etc.
Și o istorie „mică” ne prezintă aici Paul Goma – istoria diverșilor oameni, care încearcă, zi de zi, să înfrunte ostila istorie „mare”, oameni care învață, poate, cea mai importantă istorie – acea a rezistenței, a demnității. Și „arta refugii”, până la urmă, e o artă a demnității, a umanului. Eroul central – copilul – se maturizează sub ochii cititorului; el, la fel ca alți oameni-personaje din roman, e nevoit să înfrunte grele situații, lipsuri, dar cea mai grea lovitură a destinului, desigur, a fost cauzată de arestarea părinților săi.
Refrenul-titlul câtorva capitole consecutive, cele de încheiere a romanului varsă lumină despre starea de spirit a „copilului”, ajuns atunci la peste 13 ani: „Nu plânge!” Și el nu plânge, el luptă, el acționează, în sfârșit, poate exclama: ,,Nu plâng!” (pag. 395).
„Traseul” psihologic al personajului central e unul complex, convingător, Paul Goma reușind să creeze un personaj memorabil, un roman memorabil. Și nu e defel de mirare, deoarece cartea a fost elaborată, probabil, minuțios; a fost scrisă pe parcursul mai multor ani, semn că autorul „nu s-a jucat” atunci când a creat-o.
Va învăța și cititorul acestui roman să lupte, să-și înfrunte destinul, când e ostil; să priceapă că istoria îl „face” pe om, dar și omul poate s-o influențeze. Este extrem de important să însușească această lecție de istorie scrisă de conaționalul nostru de la Mana-Vatici-Orhei, Paul Goma, căci, se pare, istoria continuă să ne joace nouă festa, basarabenilor, „servindu-ne” – ba crize interminabile, ba incertitudini și „surprize” electorale… „Nu plânge!” – sunt sigură, ne-ar îndemna maestrul Paul Goma pe fiecare în parte, cititorii și admiratorii săi.
Nina SLUTU-SOROCEANU