Paradoxal, judecând după trecutul istoric comun, dar și după gena preponderent etnică, relațiile culturale și, implicit, literare ale RSS Moldovenească, entitate creată ad-hoc de ruși la 2 august 1940, cu România, au înghețat cvasidefinitiv, în special, după data de 10 februarie 1947, când a fost semnat Tratatul de Pace de la Paris, prin care învingătorul sovietic a stabilit, încă o dată, granița cu România. Prețul acestei tăceri, intrată inclusiv în folclor prin formula: „Singura țară străină (s.n.) cu care RSS Moldovenească se învecinează este România”, a fost abandonarea celor 11 000 de familii de țărani basarabeni (cam un sfert din populația rurală a țării – n.a.), strămutați „definitiv” de Stalin în Siberia, la fel ca și foametea, sărăcia forțată și deznaționalizarea ce au făcut, pe alocuri, ca elementul etnic românesc să devină minoritar (în special, în zonele industrializate, din păcate, din start, falimentare economic). Practic, printr-o politică naționalistă agresivă și unilaterală, conservată și perpetuată ca element de stat până la sfârșitul anilor ’80, orice referire la tradițiile culturale comune românești era percepută în Basarabia ca un act de trădare. Documente istorice relevante indică faptul că, după 1944, în Moldova sovietică au fost închise peste 1000 de biserici, iar până și celebrii „codri ai Orheiului”, evocați în scrierile cronicarilor, au fost tăiați și arși, doar pentru a se mai distruge un mit al Moldovei istorice. În aceste condiții, nu e de mirare că s-au găsit, inclusiv în rândul „intelighenției” cu origini românești, apostoli ai panslavismului care au promovat intens „limba și cultura moldovenească”, negând cu tărie românitatea, ca element etnic local.
Aceste bariere ideologice, însoțite și de drastice măsuri polițienești, ce au sugrumat până și relațiile interfamiliale firești, au făcut ca legăturile dintre cele două țări să înceteze de facto, și să ia naștere, peste Prut, o literatură basarabeană, ca parte a unei literaturi panmoldovenești, având ca suport exclusiv limba și cultura locală, pe motiv că „din pricina stăpânirii burghezo-moșierești, azi nu mai putem să folosim literatura artistică a României pentru a îmbogăți limba moldovenească” (Culegere de articole, Moscova, 1953). În acest cadru organizatoric, dominant prosovietic, în condițiile selectării și promovării scriitorilor doar pe considerente etnopolitice, au proliferat, la Chișinău, adevărate falsuri culturale, pornindu-se de la teza că „în zorii literaturii” a existat o literatură moldovenească „progresistă”, care a fost „depravată” de anexarea românească și salvată, in extremis, de șuvoiul slav. Pentru a susține această teză păguboasă, a autarhiei literaturii moldovenești, s-a recurs inclusiv la expurgări, de la care nu au fost scutiți nici clasicii, precum Mihai Eminescu, prezent într-o culegere din 1954 cu o singură poezie, Epigonii, ce începea însă de la strofa a doua pentru a se evita, probabil, sintagma: „Când privesc zilele de-aur a scripturilor române…”
Asta nu a împiedicat ca, nici după două decenii, același Eminescu să fie catalogat drept „culmea poeziei moldovenești și românești” (Enciclopedia sovietică moldovenească, II, p. 458), iar versurile sale „bunuri comune” ale celor două Moldove, în vreme ce restul scriitorilor moldoveni din partea românească, necontaminați de idealurile politice și culturale panslave, erau considerați „irecuperabili”. Această politică forțată, susținută de autoritățile celor două state, s-a menținut și la București, unde s-a încercat ștergerea oricăror urme vizibile ale istoriei comune româno-basarabene, mergându-se până la acoperirea cu pământ a Monumentului Roza Vânturilor, din Piața Sfântul Gheorghe, „kilometrul 0 al Capitalei”, doar pentru a nu mai fi văzute cifrele cu distanțele până în fostele capitale de județe ale României Mari.
În același timp, scriitori basarabeni rămași în țară, scăpați întâmplător de repatrierea forțată ce a survenit după Armistițiul din 12 septembrie 1944, când Moscova și-a revendicat cei „50 000 de cetățeni sovietici” refugiați, au fost fie marginalizați, cei mai mulți închiși, iar cei mai norocoși obligați să trăiască din traduceri ori să scrie literatură pentru copii. S-a ajuns chiar, susține Marian Popa în Dicționarul literaturii române contemporane ca indicațiile privind numele localităților natale ale unor scriitori născuți în… URSS, să fie omise (Istoria literaturii române de azi pe mâine, II, p. 1170). Un exemplu poate fi chiar cazul maestrului Adrian Păunescu care mărturisește: „Eu nu eram născut în Copăceni – URSS, pentru că URSS nu venise în Bălți când m-am născut eu. S-a găsit o formulă, la fel de nefericită, Copăceni – azi URSS. Eu am făcut din nou scandal, am spus: nici un azi, căci eu nu sunt născut ca să fiu trecut în acte – de azi încolo. Acum, tot o formulă de compromis este – Copăceni, Republica Moldova. Și le-am spus din nou: «Domnilor, nici acest lucru nu-i adevărat. Eu m-am născut în Copăceni, județul Bălți, România și atât! Nici în URSS, nici azi în URSS, nici Copăceni, nici Republica Moldova.» Încă n-am terminat bătălia” (Raia Rogac, Punți de suflet, Editura Biblioteca Bucureștilor, p. 221-222).
În aceste condiții, nu e de mirare că, deși e vorba de două literaturi surori, în țară se știe foarte puțin despre literatura basarabeană, inclusiv în mediile culturale și literare, asta deși avem la dispoziție cartea lui Mihai Cimpoi O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (ed. a II-a, 1997), lucrare încadrată cu indulgență de N. Manolescu la categoria Istorii. Panorame. Dicționare. Enciclopedii, din O istorie critică… 5 secole de literatură (Pitești, „Paralela 45”, 2002, p. 145), în vreme ce, dintre scriitori, singurul basarabean, semnalat eliptic la capitolul Scriitori de dicționar (op. cit., p. 1396), este Grigore Vieru, despre care aflăm importanta știre că e născut în 1935, fără a se indica, evident, localitatea și țara de naștere.
Să ne întrebăm, în aceste condiții, de ce, din marile biblioteci din țară, lipsesc cărțile cele mai importante ale literaturii de peste Prut, de ce niciun autor basarabean nu figurează în vreunul din zecile de manuale „alternative”, ori de ce scriitorii basarabeni sunt priviți cu atâta reticență de criticii „academizați” de la noi? Răspunsul îl găsim tot în caracterul etnicist al literaturii moldovenești, incapabilă să aleagă o cauză românească unitară și afirmarea unor idealuri locale, alimentate de recâștigarea propriei identități.
Această atitudine ambiguă, sporită de un interes profund moldovenesc de a promova propria dezvoltare economică, de a identifica o posibilă evoluție, pe viitor, a țării, a făcut ca, în rândul multor intelectuali de la Chișinău, să crească, oarecum disproporționat, un soi de aroganță locală, alimentată și de unele cicatrice nevindecate, moștenire a despotismului imperial. Moldovenii, scriitori sau nu, vor să se știe că au o cultură proprie și că nu toate gesturile lor sunt făcute în numele românismului. Pentru aceasta, subliniază același Marian Popa, Grigore Vieru și-a intitulat poemul eponim Limba noastră, iar nu Limba română, subliniind astfel caracterul, în primul rând, latin, iar nu pur și simplu românesc al limbii (op. cit., p. 1199). Practic, într-o zonă greu de descris a culturii noastre, distinctă de patria culturală adevărată, s-a instituit o cultură cu alte reguli și cu alte priorități: „Tema rădăcinilor, dar și cea contrastivă a dezrădăcinării, sunt temele literare fundamentale, la care se adaugă topoi-ii izomorfi – izvorul, casa, drumul, codrul”, susține Mihai Cimpoi, rezultatul fiind „un rapsod modelat de mentalitatea folclorică” în care mioritismul se confundă, fără nicio iotă de îndoială, cu moldovenismul (O istorie deschisă… , p. 10).
Așadar, într-un spațiu etnic cu rădăcini traco-etnice, delimitat de limesul roman și de Valul lui Traian, s-a dezvoltat o literatură moldovenească aflată azi în fața unei mari decizii: fie merge pe calea autonomizării, fie pe cea a reintegrării, a vărsării în marea cultură românească, cu toate consecințele previzibile, în special, pentru tagma scriitorilor. Despre aceste aspecte, dar și despre altele, particulare, ale legăturilor culturale ale Basarabiei cu România, aflăm mai multe amănunte din trilogia Raiei Rogac (n. Pelinia, R. Moldova), reunită în ciclul Punți de suflet, apărută, succesiv, între 2010 și 2015, la București și Târgu-Mureș, în colecțiile editurilor „Biblioteca Bucureștilor”, „Detectiv Literar” și „Nico”.
Deși, editorial, sunt patru cărți cu titlu distinct, Punți de suflet (două ediții: editurile „Nico” și „Biblioteca Bucureștilor”), Alte punți de suflet și Taina mărturisirilor (Editura „Detectiv Literar”), practic avem de-a face cu o singură lucrare, cu subiect unic, o panoramă a preocupărilor literare și politice ale unui important segment al intelectualității basarabene de azi, și, în paralel, gândurile unor cărturari din țară, favorabili, în principiu, ideii de unitate culturală. Cu totul, lucrarea cuprinde peste 82 de interviuri, culese și selectate de Raia Rogac în peste două decenii de activitate publicistică. Prezentă periodic în România, la intervale greu de anticipat, singură sau însoțită de confrați cu multiple preocupări artistice – scriitori, actori, pictori ori muzicieni – Raia Rogac își riscă timpul și energia pentru a comunica românilor un mesaj optimist, debordant și tonic. Veritabil purtător de cuvânt al basarabenilor, autoarea ne comunică, prin cărțile sale o mărturie asupra unei experiențe istorice irepetabile.
Fie că se adresează unor conaționali mai puțin cunoscuți în țară, fie unor personalități, de la (selectiv) Nicolae Dabija, Ion Anton, Ion Daghi, Petru Soltan ori Eugen Doga, Raia Rogac smulge de fiecare dată mărturii sincere, calde, despre un trecut apropiat, nepervertit ideologic, interlocutorii săi fiind cu toții cuprinși, fără excepție, de un fior patriotic autentic panromânesc. La rândul lor, intelectualii din țară cu care a stat de vorbă Raia Rogac, de la Ioan Alexandru, la Solomon Marcus, Mihail Diaconescu, Theodor Codreanu ori Gheorghe Păun, spre a-i numi doar pe câțiva, sunt cu toții convinși, asemenea academicianului, director de revistă culturală Curtea de la Argeș, anume că: „Basarabia nu este altceva decât un ținut de limba română, un ținut cu români, dornic de a sta în legătură cu țara, așa cum Țara este (ar trebui să fie) dornică de a sta în legătură cu orice sat de români, de oriunde din lume” (Alte punți de suflet, p. 223).
Citind cu atenție mărturiile fraților moldoveni, ne cuprinde adânc fiorul suferinței unei generații sacrificate: „Mi-am petrecut copilăria la Cahul, pe malul Prutului, își amintește pictorița basarabeană Ecaterina Ajder (n. 1961). Cartierul Lipoveanca din Cahul era foarte frumos. Acolo trăiau, pe o stradă, moldovenii, pe alta veneticii lipoveni. Aici erau cândva două biserici. Pe cea creștină, «Sfântul Dumitru», au demolat-o definitiv în 1963, alta au transformat-o în depozit de cărbuni. Pe timpuri, ateiștii locali se lăudau cu marea lor «faptă». A fost o injurie, iar lumea era nevoită să se ducă la Bolgrad să se cunune, ori să se boteze…” (op. cit., p. 27). Tot din această categorie fac parte și mărturiile cunoscutului actor al Teatrului „Luceafărul”, din Chișinău, Andrei Soțchi (n. la 13 decembrie 1946, în localitatea Pohoarne), în prezent stabilit la București: „Mă întorc acasă și taică-meu, mă întreabă – Ce-ai făcut, mă. Unde ai intrat? Atunci nu umblau părinții după copii, la admitere. Le dădeau 10 ruble și du-te în lume (op. cit., p. 275). Surprinsă de gest, este însă și autoarea interviului, care adaugă: „Extraordinar! Aceeași sumă mi s-a dat și mie când am dat admiterea la Universitatea de Stat din Moldova. Doar că eu veneam la Chișinău din Pelinia.” În continuare, Andrei Soțchi, adaugă: „Și mă întreabă tata: – Unde ai intrat, mă? – La Școala Teatrală, i-am răspuns. De unde să știe sărmanul ce mai e și asta…” (ibidem, p. 275).
Mai apropiate de zilele noastre sunt mărturiile despre Agora cetățenească, organizată în Piața Marii Adunări Naționale, de parcă ar fi fost un răspuns anticipat la frauduloasa afacere de un miliard de euro, pusă la cale, poate chiar de agrarieni, cum își amintește scriitoarea Eugenia Bulat (n. 1956, Sadova, jud. Călărași): „Atacul delapidator s-a efectuat masiv și prin Codul Funciar, adoptat de către primul Parlament, printr-o luptă crâncenă cu forțele care s-au identificat apoi ca agrarieni (aceeași comuniști). Acesta conține, după mine, fisuri grave, care au permis agrarienilor să nedreptățească anume pe reprezentanții progresiști ai societății” (Taina mărturisirilor, p. 41). „Am mers cu mulți unioniști manifestând pentru susținerea revendicărilor noastre” (ibidem, p. 42).
Replica, din țară, față de literatură vine, firesc, din partea unui mare intelectual unionist, Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, com. Sârbi, jud. Vaslui), care observă: „Noi nu am considerat niciodată că literatura basarabeană este altceva decât cea română. O fac, din păcate critici și istorici literari de mărimea și prestigiul unui Nicolae Manolescu, care, cunoscând foarte vag ceea ce se petrece, consideră că între Prut și Nistru nu există literatură, ci doar câteva nume, care s-au «sincronizat» cu moda literară din Țară. Ceilalți ar fi «depășiți», «tradiționaliști» etc. Pe de altă parte, nu încape îndoială că există un specific basarabean și în literatură, semn al varietății în unitate. Și acest specific trebuie semnalat și valorificat. Principala maladie a criticii noastre literare este că judecă lucrurile într-un referențial unilateral, la nivelul „complexelor de cultură”, ignorând „complexele de profunzime”, singurele care dau adevărat dimensiunea consistenței canonice într-o cultură” (ibidem, p. 91).
Pentru a înțelege, așadar, situația acestui segment de românism, care este Basarabia, cartea / ciclul Raiei Rogac este un veritabil ghid spiritual. Scrisă cu modestie și onestitate, ea este ca o cetate cu turn. Cu regretul că, între atâtea sute de pagini, autoarea n-a găsit de cuviință să adauge și un autointerviu, cu totul necesar pentru istoria literară, nu-mi rămâne decât să citez cuvintele sale: „Eu spun că la fel de bine e și când poți ajuta, și când ești ajutată. Sau, cum ar spune un înțelept: un minut de succes poate șterge ani de nereușite.” Din acest punct de vedere, inegalabila Raia Rogac, ghidul nostru din vremuri bune de la Chișinău, are, nu minutul, ci viața ei de succes.
Dr. Marian NENCESCU
Despre autor
Marian Nencescu s-a născut la 17 iulie 1953, la București. Licențiat al Facultății de Filologie a Universității din București (1980). Doctor în filologie al Universității din Baia Mare (2013). Cercetător la Biblioteca Metropolitană „Mihail Sadoveanu”, redactor-șef al revistelor Biblioteca Bucureștilor, Detectiv literar, cercetător asociat la Institutul de Filosofie al Academiei Române. Are publicate mai multe cărți de autor, cea mai recentă se intitulează Cititorul de control (2014), cuprinzând o amplă serie de analize istorico-literare. Ne bucurăm sincer să-l avem pe dl dr. Marian Nencescu printre autorii noștri și rămânem în așteptarea unor noi scrieri de dumnealui, pe care le vom publica cu plăcere.