Bibliopolis


  Biblio Polis - Vol. 63 (2016) Nr. 4  
ARHIVA  
RECENZII ȘI CONSEMNĂRI / REVIEWS AND NOTES / РЕЦЕНЗИИ И ЗАМЕТКИ
Valeriu RAȚĂ
O crimă abominabilă a autorităților comuniste din România: „Experimentul Pitești”

De curînd a văzut lumina tiparului un volum ce nu-l va lăsa indiferent pe nimeni care îl va lua în mîini să-l citească.
Însuși titlul cărții dezvăluie o filă neagră din istoria României, dar și a altor țări „frățești” din perioada cînd la putere s-au aflat partidele comuniste: Experimentul Pitești – reeducarea prin tortură, aspecte privind represiunea în regimurile dictaturilor comuniste: Simpozion internațional, ediția a XV-a, Pitești, 25-27 septembrie 2015 (Pitești, 2016). Volumul însumează materialele Simpozionului cu același generic ce s-a desfășurat în zilele de 25-27 septembrie 2015 la Pitești, România. Coordonatorul acestei ediții anuale este prof. univ. dr. Ilie Popa, președinte al Fundației Culturale „Memoria”, Filiala Argeș. Colectivul de redacție a avut susținerea din partea prof. univ. dr. Cornel Constantinescu de la Universitatea Politehnică din Zürich, Elveția. Lucrarea mai cuprinde fotografii, documente și picturi, acestea din urmă fiind realizate de Sorin Feraru, SUA.
Amintim cititorilor noștri că primul Simpozion de la Pitești s-a desfășurat în decembrie 2001. Toate edițiile simpozionului au avut deviza: „Să nu ne răzbunați, dar să nu ne uitați.” Acestea sînt ultimele cuvinte, rostite înainte de moarte (în închisoarea Aiud), de renumitul savant, poet, om de cultură român Mircea Vulcănescu. Volumul Experimentul Pitești – reeducarea prin tortură… se deschide cu un dublu motto: 1) „Morți vii, stafii și urlete surpate de nebuni… / O, Doamne, unde ești?! / De ce n-aprinzi minuni, minuni cerești? / Pe unde ești, o, Doamne, unde ești? / Din nepătruns, niciun răspuns… / …Pitești, Pitești, Pitești!” de Aurel Vișovan, fost deținut politic trecut prin „reeducări” la Pitești; 2) „«Fenomenul Pitești» – cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane” de Aleksandr Soljenițin, scriitor, disident rus.
Prof. univ. dr. Ilie Popa menționează – în prefața acestei valoroase și impunătoare culegeri de articole – că ea va constitui un mic și modest pas în lupta împotriva uitării, contribuind la prezentarea adevărului despre istoria nu atît de îndepărtată a României și a românilor din Basarabia și Bucovina de Nord în timpul dictaturii comuniste, cînd în fosta pușcărie de deținuți politici din Pitești au fost aplicate cele mai diabolice metode de tortură fizică și psihică asupra tinerilor întemnițați pentru că s-au opus comuniștilor, instalați la putere de imperiul odios de la Răsărit – URSS. Prefațatorul este convins că rostul prezentului volum este „cercetarea cu profesionalism și obiectivitate, fără patimă, cu multă înțelegere și toleranță, în vederea scoaterii la lumină a unei perioade tulburi, demențiale din istoria recentă a poporului român sub dictatura comunistă, astfel încît, asemenea orori și crime, să fie cunoscute de generațiile tinere și generațiile viitoare, la adevărata lor dimensiune și, prin cultivarea memoriei colective, să se evite repetarea lor în orice alt colț al lumii. Avînd convingerea că toți oamenii se nasc egali, indiferent de rasă, de credință și condiție socială, considerăm că ei pot deveni mai buni prin educație, cultură, credința în Dumnezeu”.
Primele pagini ale cărții prezintă pe scurt (în limbile română și engleză) materiale de introducere în tema „experimentului” de la Pitești: Internaționala terorismului comunist; Directivele de bază ale NKVD pentru țările din orbita comunistă; Reeducarea prin tortură – Experimentul criminal Pitești (scurt istoric, metode, caracteristici, etape, urmări).
Toți cunosc faptul că conducătorii comunismului din întreaga lume se aflau (se, probabil, mai și află!) la Moscova, de acolo erau dirijate toate serviciile secrete din țările „lagărului socialist”. Astfel, NKVD-ul era cel care pe o mare parte a planetei noastre indica metodele și principalele instrumente de acțiune împotriva celor revoltați, neîmpăcați cu instaurarea regimurilor dictatoriale. NKVD-iștii practicau în abundență teroarea, care nu se reducea numai la mutilări fizice ori la trasul unui glonte în ceafă, ci și la teroarea insinuată subtil, iscusit, care, aplicată binevoitor sau indiferent, ascundea neomenie, ură, viclenie, necinste, care vătăma pe cei încrezători. În acea vreme, milioane de oameni s-au îmbolnăvit de o boală care se numește… frica, în care simptomul cel mai nociv a fost frica de a rosti cu glas tare ceea ce gîndești.
În țările din orbita comunistă (Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, România…) a circulat un document-directivă – emis la 2 iunie 1947 – care cuprindea 45 de puncte, privind acțiunile serviciilor speciale la fața locului. Iată cîteva indicații dintre cele mai îngrozitoare, care provoacă indignare, dezgust, respingere…: este interzisă primirea pe teritoriul ambasadelor a autohtonilor contactați de noi [organele ­NKVD-iste – n.n.] ca informatori; întîlnirea cu acești oameni este organizată de serviciul special desemnat în acest scop (1); se va urmări ca între soldații noștri și populația civilă să nu se producă legături de nici un fel (2); se va accelera lichidarea cetățenilor care întrețin legături neinițiate de către noi (3); trebuie realizată unificarea tuturor partidelor într-un singur partid, avînd grijă ca toate rolurile-cheie să revină acelor oameni care aparțin serviciilor noastre secrete (5); se va acorda o atenție deosebită persoanelor cu capacități organizatorice și cu șanse sigure de popularitate; acești oameni trebuie cooptați, iar în cazul în care se opun, se va bloca accesul lor la posturi ierarhic superioare (8); în toate organele de guvernămînt, respectiv, în majoritatea uzinelor, trebuie să avem oameni care conlucrează cu serviciile noastre speciale, fără știrea organelor administrative locale (10); a face gospodăria particulară nerentabilă; după aceea trebuie începută colectivizarea (13); trebuie făcut totul ca hotărîrile și ordinile – fie acelea cu caracter juridic, economic sau organizatoric – să fie nepunctuale (14); sindicatele nu au dreptul de a se împotrivi conducerii în nici o problemă (17); trebuie ținut sub observație fiecare institut de cercetare și laborator, consemnîndu-se orice cercetare valoroasă (22); luările de poziție ale conducerilor băștinașe pot avea coloratură națională sau istorică, dar acestea nu pot duce la unitatea națională (27); întreprinderile proprietate personală, micii meseriași și micii industriași să primească doar astfel de materii prime și utilaje inferioare și depășite care să împiedice producția de calitate (31); trebuie extinsă birocrația statului în cel mai înalt grad în toate domeniile (32); trebuie acordată o atenție deosebită bisericilor; activitatea cultural-educativă trebuie astfel dirijată ca să rezulte o antipatie generală împotriva acestora (34); din școlile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee și facultăți trebuie să fie înlăturați profesorii de valoare care se bucură de popularitate (35); dacă se constituie o organizație care ar sprijini alianța cu noi, dar totodată ar stărui asupra controlului activității economice a conducerii oficiale, imediat trebuie pornită împotriva ei o campanie de acuzare a naționalismului și șovinismului (38); trebuie ca reprezentanții opoziției politice să fie închiși; în cazuri cu totul speciale se admit procese politice, care vor fi ținute sub acuzația de „înaltă trădare” (40); se interzice judecarea sau chiar criticarea publică a acelor conducători numiți de către partid, care prin activitatea lor au produs pierderi sau au trezit nemulțumirea angajaților (42); trebuie ca la facultăți să ajungă, cu prioritate sau în mod exclusiv, cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sînt interesați să se perfecționeze la nivel înalt, ci doar să obțină o diplomă (45).
După cel de-al Doilea Război Mondial, România a intrat în sfera de influență a Uniunii Sovietice (a fost un „târg” dintre Stalin și marile puteri aliate). Noul guvern postbelic a adoptat ca politică de stat teroarea. Au fost arestați în mod abuziv mii de oponenți ai regimului comunist: lideri politici, intelectuali de elită, cadre militare, clerici, studenți, țărani etc. Tuturor li s-au înscenat procese și au fost condamnați la ani grei de închisoare. Consilierii sovietici controlau activitatea principalelor instituții, organizații, întreprinderi. S-a interzis activitatea partidelor democratice, s-a introdus cenzura totală și s-a adoptat sistemul sovietic de învățămînt, cu limba rusă obligatorie, fără limbi de circulație internațională și fără religie. Au fost scoși din învățămînt profesorii cu vederi liberale, iar din armată – toți ofițerii patrioți și cu demnitate națională. Anchetele penale erau o caricatură a dreptului „burghez”, iar condițiile de viață din pușcării – inumane.
Promovarea urii de clasă a fost o metodă eficientă de consolidare a guvernării în perioada 1945-1961. Ura lipsită de discernămînt impulsiona acțiunile aparatului represiv. Represiunile se făceau în masă, iar în categoriile-țintă putea să nimerească oricine. Faptele imputate erau descrise atît de vag, că aproape orice persoană putea fi făcută culpabilă. Principalul obiectiv declarat de Securitate era combaterea „elementelor dușmănoase”, care manifestau ură față de regimul nou-instaurat. În cadrul mașinii Securității se aprobau planuri (de muncă!) privind arestarea celor neloiali.
Dictatura comunistă din România a fost una dintre cele mai crunte de pe continentul european. Între 1949 și 1958, aproximativ un milion de români au fost arestați sau deportați și peste o sută de mii au fost exterminați. În țară au apărut nenumărate pușcării, lagăre de muncă, centre de domiciliu forțat, pseudospitale de psihiatrie și alte „instituții” de felul acesta. Cele mai înspăimîntătoare locuri pentru deținuții politici au fost la Aiud, Gherla, Sighet, Canalul Dunăre – Marea Neagră (numit în popor „Canalul morții”), dar sălbăticia maximă a ororilor s-a realizat în pușcăria din Pitești (aici s-a experimentat metoda draconică de tortură numită în epocă „reeducare”, iar în prezent cunoscută sub denumirea „experimentul criminal Pitești”). „Experimentul” a pornit de la ideile unor ideologi și pedagogi sovietici (printre ei se număra și vestitul Anton Makarenko) care puneau forța la baza educației.
La Pitești au fost întemnițați mai ales tineri anticomuniști, în majoritate studenți. Pentru a pune în aplicare experiențele sadice, Poliția politică română (Securitatea) l-a luat în slujbă pe spionul rus Alexandru Nicolschi (pe numele său adevărat Boris Grünberg, ajuns ulterior în grad de general!), care a realizat în practică „experimentul”. NKVD-iștii sovietici l-au pregătit să recruteze deținuți cărora li se promitea eliberarea din detenție și grade superioare în Securitate, dacă vor afla de la colegii lor din celulă (prin torturare continuă!) tot ce se presupunea că aceștia nu au declarat în timpul anchetelor premergătoare. Astfel, A. Nicolschi l-a instruit întru început pe deținutul Eugen Țurcanu, care, la rîndul său, a format o echipă din nouă deținuți și a început să aplice „arta reeducării” în ziua de 6 decembrie 1949, ziua Sfîntului Nicolae. Pe fațada pușcăriei au apărut lozincile: „Să zdrobim fără cruțare rămășițele reacțiunii vîndute imperialismului străin!” și „Față de dușmanii poporului sîntem necruțători!”
Atingerea scopului final al „experimentului” era preconizată trecerea prin cinci etape. În etapa întîi se urmărea cîștigarea încrederii victimei. Apoi, în etapa a doua, în mod neașteptat, începea torturarea fizică prin bătăi cumplite, însoțite de înjurături. La etapa a treia victima era constrînsă să facă „demascarea exterioară”. Astfel, deținuții se transformau în colaboratori ai Securității și erau folosiți ca martori în alte procese. Urma „demascarea interioară” de la etapa a patra, cînd victima trebuia să fie convinsă că este un om de nimic, netrebnic, făcător de rele, chiar infractor. Ororile culminau în etapa a cincea, în care bătăile și torturile continuau pînă cînd victimele erau forțate să aducă blasfemie lui Dumnezeu, injurii oamenilor politici pe care îi adoraseră etc.
Enumerăm în continuare cele mai îngrozitoare, hidoase și dezgustătoare acțiuni, metode de „reeducare pin tortură” a întemnițaților, aplicate în penitenciarul din Pitești: 1) deținuții politici care au refuzat să-și facă „demascarea totală” sînt împărtășiți (în noaptea Paștelui!) cu materii fecale; 2) deținuții politici sînt bătuți cu cruzime la tălpi, pînă la leșin; 3) deținuții politici sînt bătuți cu sălbăticie la fund, pînă la sîngerare și leșin; deținuții – prin așezarea unuia în spatele celuilalt, prin rotație – sînt forțați să se tortureze reciproc și îndelung, pînă la epuizare și leșin; 4) deținuții politici sînt așezați cu fața la perete, într-un picior, cu mîinile în sus și cu o raniță în spate plină cu pietre; 5) deținuții politici sînt băgați de către torționari cu capul în tinete cu urină; 6) deținuții politici sînt forțați să scuipe în gură pe șeful lor de lot (de luptă anticomunistă), pentru a-l face să se răzbune; 7) deținuții politici sînt bătuți cu bîtele, trecînd – fiind forțați – printre două grupe de torționari; 8) deținuții politici sînt constrînși să stea în genunchi, cu mîinile la spate, și să mănînce mîncarea fierbinte direct din gamele așezate pe dușumeaua de ciment; 9) în ziua de Crăciun, unui deținut politic i s-a pus o pătură în spate și a fost forțat să se așeze pe tinetă pentru a simboliza nașterea lui Isus Hristos, în timp ce ceilalți sînt siliți să stea în genunchi și să i se închine. S-au aplicat, desigur, și alte acțiuni, metode draconice, dezumanizante, de o severitate excesivă.
În volumul Memorialul ororii, apărut în 1995 la Editura „Vremea”, se menționează că în acea perioadă, conform datelor MAI al României, la Pitești și la Gherla au decedat numai 30 de deținuți politici și că au fost „torturați și schingiuiți peste 700 de deținuți la Pitești și alte sute la Gherla, la Tîrgu Ocna și Canal. Mai mult de o sută de deținuți au rămas cu infirmități fizice și psihice grave. O parte de deținuți au decis să se sinucidă pentru a scăpa de torturi, iar alții au înnebunit”. Mai adăugăm că acțiunea („experimentul” realizat strict secret) a fost unică în lume, atît prin brutalitatea metodelor întrebuințate, cît și prin întinderea ei. Presiunea maximă s-a exercitat, în special, asupra intelectualilor și studenților, mai ales, asupra celor care erau membri ai mișcării legionare. Prin metode de constrîngere neomenești, prin tortură, ei au fost siliți să-și „demaște” și să-și „reeduce” prietenii și colegii arestați, folosind, la rîndul lor, aceleași metode de teroare.
La sfîrșitul anului 1952, atrocitățile în pușcăriile din România au devenit cunoscute peste hotare. La presiunea țărilor occidentale, autoritățile comuniste au dispus sistarea lor și începerea anchetelor penale împotriva unui grup de 22 de torționari, care au fost acuzați de acte de teroare în grup și de crimă de uneltire împotriva securității interne a statului. Pentru a camufla implicarea Securității și a Partidului Comunist în acest proces, inculpații au fost acuzați că au fost instruiți de cercuri reacționare imperialiste străine. 16 acuzați, inclusiv E. Țurcanu, au fost condamnați la moarte și executați în 1954, unul a fost executat în 1957, iar unuia i-a fost comutată pedeapsa cu moartea. Au fost condamnați la muncă silnică – pentru perioade cuprinse între cinci și opt ani – cinci ofițeri, între care și Alexandru Dumitrescu, comandantul pușcăriei Pitești, dar după un timp aceștia au fost eliberați…
Reiterăm că „experimentul criminal Pitești” este unic în lume și constituie rușinea autorităților comuniste autohtone sub directa coordonare a autorităților comuniste de la Moscova, crima cea mai oribilă săvîrșită de ele (dacă, firește, crimele pot fi ierarhizate). Totodată, el este o rană a poporului român care sîngerează pînă în prezent. Noi nu trebuie să uităm de aceste orori și să aducem la cunoștința generațiilor actuale ceea ce s-a întîmplat în acea perioadă întunecată a istoriei României postbelice, care nu trebuie să se repete niciodată.
„Reeducarea pin tortură” în pușcăria de la Pitești, care a fost centrul și laboratorul principal de realizare a „experimentului criminal”, a condus la distrugerea – în cazul a mii de persoane – a identității etnice și religioase, morale și politice a acestora. Sarcina noastră actuală este de a cunoaște înțelegerea procesului de comunizare și sovietizare a României, de a afla ce metode s-au utilizat și ce factori au fost implicați în această acțiune inumană.
Comunicările prezentate la Simpozionul internațional de la Pitești în anul 2015 sînt incluse în volumul Experimentul Pitești – reeducarea prin tortură, aspecte privind represiunea în regimurile dictaturilor comuniste după secțiuni în următoarea ordine:
secțiunea I Experimentul Pitești – Experimentul Pitești – origini (Gheorghe Boldur-Lățescu); Tentative de spălarea creierului practicate de ofițeri francezi în războiul din Algeria (1954-1962) (Dan Ottiger Dumitrescu); „Reeducarea” de la Pitești în opera lui Aurel Vișan (Marius Vișovan); Un tip anume de întrecere socialistă: instrumentarea terorii (Silviu B. Moldovan); Un interviu cu Alexandru Nicolschi (Andrei Șiperco); Ion Valjan, personalitate marcantă a culturii, victimă a închisorilor comuniste (Raisa Radu); Inginerul muscelean Nicolae Vasilescu-Colorado, „americanul” executat la Canal (Radu Petrescu Muscel); Puiul de vultur (Ioan Barbu); Osîndiții din „mlaștina disperării” (Andreea Bianca Popescu); Prezentarea „experimentului Pitești” la Colegiul Național „Ion C. Brătianu” din Pitești (Paul Didița, Adriana Panțurescu); Comandor aviator, inginer Sorin Tulea povestind întîmplări tragicomice din bolgiile Aiudului (Claudia Voiculescu); Preotul Ioan Vladovici, un slujitor neobosit al lui Hristos (Ionuț Dragoș Manu); Scurtă cronologie a terorii și criminalității regimurilor totalitare comuniste (Mircea Duzineanu);
secțiunea II Aspecte privind represiunea în regimurile dictatoriale comuniste – Dezumanizarea în și prin gulag (Alexandru Mihalcea, Marin Moise); Golgota românească: Homo Christianus vs. Homo sovieticus (Anastasia Dumitru); Euharistie și martiriu în societatea actuală (Eleodorus Septimius Enăchescu); Foametea roșie și revoluția mondială (Nicoleta Cătălina Petculescu, Ionel Claudiu Dumitrescu); Un caz de revoltă anticomunistă din armata română în decembrie 1956 (Cornelia Ghinea, Stelian Dima); Organizația anticomunistă Liga Național-Creștină numită și „Garda Albă” (Constantin Totir); Contribuții la cunoașterea mișcării de rezistență anticomunistă din Dobrogea – lotul Pariza Hristu în arhivele Securității (Delia Roxana Cornea); Cîteva referințe, gînduri și impresii despre mișcarea spirituală și duhovnicească „Rugul aprins” de la mănăstirea Antim din București, în perioada postbelică (Stelian Gomboș); Siberia, între condamnări rusești și sclavagism sovietic (Mihai Neagu Basarab); Un scurt episod din deportarea șvabilor bănățeni în URSS (Liviu Tudoraș); Ulrih Ernest, supraviețuitor al deportării etnicilor germani în URSS (Ileana Mateescu, Marcel Mateescu); Siberia lui Victor Clonaru (Mihai Neagu); Aripa protectoare a mamelor deportate care s-au jertfit pentru salvarea copiilor de la moarte în gulagurile regimului totalitar sovietic (Ilie Popescu); Represaliile staliniste în RSSM (în baza scrisorilor către Stalin) (Mariana S. Țăranu); Destine românești în gulag – cazul lui Nicolae Baltag, fost deținut politic în Karelia (Diana Vrabie); Memorii basarabene din deportările staliniste (Liliana Vasiliev); Cicerone Ionițoiu – o personalitate de legendă a anticomunismului românesc (Liviu Tudoraș); Lista și ancheta ca instrumente ale actului de represiune (cazurile intelectualilor Anton Golopenția și Nicolae Moroșan) (Ioan C. Popa); Velula Șefket Musa – patriot și erou al poporului său, fiul Musa Geavit, primul academician tătar în România (Güner Akmolla); Povestea lui Victor – un promițător geniu al matematicii (Lăcrămioara Stoenescu); Temnițele și lagărele prin care a trecut, chinurile la care a fost supus Nicu Cucoli (Nicu Cucoli, Constantin Totir); Persecuțiile și torturile la care a fost supus preotul Traian Moșic în temnițele comuniste (Vasilica Mitrea); Un as al aviației române: lt cdor Dan Vizanty (Ana Maria Vizanty); Arestarea, procesul și detenția comandorului Dan Vizanty (1961-1963) (Daniel Focșa); Alexandru Frim – un vestit inginer aviator și polisportiv (Vasile Tudor); Comandorul aviator Ioan Dicescu, un basarabean care a luptat și la Cotul Donului (Vasile Tudor, Ilie Popa); Pilotul Ioan Di Cesare, as al aviației regale, în anii „dictaturii proletariatului” (informații inedite păstrate în dosarele de Securitate) (Daniel Focșa); Un posibil memorial al deportaților în Bărăgan (Țvetco Mihailov); Lupta împotriva religiei prin așa-numitul „ateism științific” în regimul comunist (Victor Dorian Dogaru); Documente referitoare la mișcarea de rezistență anticomunistă din Dobrogea. Grupul Ciolacu (Tănase Bujduveanu);
secțiunea III Alte aspecte conexe privind regimurile dictatoriale comuniste – În urmă cu 60 de ani: acțiunea de la Berna (1955-2015) (Dan Ottiger Dumitrescu); Două sute de ani sub stăpînire rusească (Elena Șoimu Postolachi); 28 iunie 1940 în destinul locuitorilor din Ținutul Herța (Petru Grior); Cum se zbate Basarabia în „ghearele vulturului cu două capete” (Bianca Georgiana Andrei, Ionel Claudiu Dumitrescu); Născuți în pulberea durerii (Ioan Barbu); Urmașii foștilor deținuți politici anticomuniști (Corneliu Zeană); Confesiunile unui ofițer de miliție din perioada ceaușistă (partea II) (Horațiu Măndășescu); Ostaș cu roaba și lopata (Lăcrămioara Stoenescu); Mărturii despre neînvinși (partea II) (Ileana Tocan Grigore, Viorel Tocan Grigore); Eugen Ștefănescu. Însemnări dintr-un jurnal de pribegie (George Cușa); Finanțarea anticomuniștilor din exil de către guvernul de la București între anii 1946 și 1965 (Nicolae Videnie); Relațiile dintre dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu și milionarul petrolist din exil Iosif Constantin Drăgan între anii 1967 și 1977 (Alexandru Răzvan Grigore); O minciună cultivată în istoriografia română: existența planului Valev (Ionel Claudiu Dumitrescu); Ne mai rămîne mereu ceva de spus… (Paula Romanescu); Scenariu radiofonic interactiv pentru invocarea memoriei grupului de încarcerați și represați politic (cazul Cristea P. Ioan) (Dorela George Alistar); Aportul tineretului european contemporan la permanentizarea memoriilor claustrale anticomuniste (Ama Topolicianu).
Titlurile comunicărilor vorbesc de la sine. Putem adăuga doar că experimentele criminale, bazate pe perfecționarea metodelor medievale de tortură, practicate de către torționarii comuniști nu sînt încă pe deplin elucidate, unele rămîn încă necunoscute publicului larg. Importarea metodelor staliniste de exterminare și de așa-zisa „reeducare proletară”, pe timpul regimului dictatorial comunist, a fost o modalitate de a ține sub papucul bolșevic o întreagă țară. Aceste metode barbare, violente, inumane de tortură (de „reeducare”, în limbajul executanților) au fost preluate în grabă de Securitatea română și aplicate asupra elitelor intelectuale, țăranilor înstăriți (ziși chiaburi), studenților instruiți, prevăzători și chiar asupra muncitorilor nealiniați politicii impuse. Torționarii comuniști au importat și au experimentat cele mai cumplite metode de tortură, sub masca „reeducării”, atît în regim penitenciar (cazul din pușcăria Pitești), cît și în cadrul altor instituții statale. Cu părere de rău, acești torționari pînă la ora actuală rămîn în majoritatea cazurilor nepedepsiți, adevărul despre acea epocă este spus în mod trunchiat și cu o oarecare indulgență, toleranță, lipsă de îndrăzneală. Este o datorie a statului român, în particular, a justiției, să-și întoarcă fața spre victimele comunismului, în genere, spre toți cetățenii cărora trebuie să li se ușureze durerea.
În prezent, cînd societatea a ieșit din infernul totalitar, trebuie să facem mai multe eforturi și să prețuim, să cinstim victimele, care nu au avut nicio vină că gîndeau altfel decît guvernanții. Trebuie să ne aducem aminte de cei care și-au dat viața, de cei cărora li s-a deteriorat sănătatea – pentru faptul că aveau un ideal sfînt! – nu numai pe 26 iunie, cînd se marchează Ziua internațională în sprijinul victimelor torturii (în baza hotărîrii ONU), ci mult mai larg, în cadrul simpozioanelor, conferințelor, orelor de la facultăți etc. Din acest punct de vedere, strădaniile organizatorice ale dlui prof. univ. dr. Ilie Popa, cu o echipă de patrioți și entuziaști, merită toate laudele și recunoștința românilor de pe ambele maluri ale Prutului.
În concluzie: toate comunicările de la Simpozionul internațional de la Pitești (ediția a XV-a) cu genericul Experimentul Pitești – reeducarea prin tortură, aspecte privind represiunea în regimurile dictaturilor comuniste (unele însoțite de anexe, fotografii, documente, scrisori scanate etc.) constituie o dovadă a sacrificiului suprem al unei generații care s-a dovedit a fi o piatră trainică (de încercare) a identității Neamului românesc și a credinței noastre ortodoxe. Volumul despre care am vorbit mai sus trebuie să se găsească în cît mai multe biblioteci din sate și orașe atît din România, cît și din Republica Moldova, deoarece cuprinde informații veridice despre regimul comunist din perioada postbelică care a lăsat o plagă adîncă în inima și sufletul miilor de cetățeni destoinici de admirație că au rezistat atrocităților, dar și de compătimire pentru cîte au avut de îndurat.
Valeriu RAȚĂ,
bibliotecar