Bibliopolis


  Biblio Polis - Vol. 63 (2016) Nr. 4  
ARHIVA  
PROCESUL LITERAR CONTEMPORAN / CONTEMPORARY LITERATURE PROCESS / СОВРЕМЕННЫЙ ЛИТЕРАТУРНЫЙ ПРОЦЕСС
Vitalie RĂILEANU
Un panoramic al aparițiilor editoriale (XI)

Poezia lui Anatol Codru – o lume brăzdată de itinerariile sufletului
Fără putință de tăgadă avea dreptate poetul Anatol Codru când afirma că poeziei sale i-a fost dat să fie și o poezie a fericirii… O asemenea afirmație poate să pară paradoxală din mai multe motive, deoarece ea se referă la un poet a cărui creație a tins spre „dulcele cuvânt de piatră”, după cum însuși autorul declara: „Sunt dat cuvântului drept hrană. Clorofilă / Cuvântul eu sunt […]” (Drept inima), năzuind să corecteze astfel timpul, circumstanțele, ori de câte ori se impuneau vinovatele amiezi ale conștiinței. Astfel ne-ar pune în gardă tendința / intenția poetului agățat de „firul de aer scump pe amintiri” că adesea afirmă despre prezența fericirii, raportată la un poet care simte dăinuirea în spațiul mioritic, fiind, încătușat în „ale frumosului”. Privită astfel, într-adevăr, poezia lui Anatol Codru este o pânză de apă pe fața căreia s-au oglindit toate Pietrele de citire, tumultul ființei, dar și plânsul cuvântului. Criticul și istoricul literar Alexandru Burlacu afirmă: „Fragmentul liric produce emoție de la prima lectură. Poezia lui Anatol Codru e suprasaturată de substanță metaforică și aceasta chiar dacă autorul în altă parte ne asigură: «Metaforele nu-s, ideile sunt». Această primă emoție se datorează fie ritmului impresionant, fie mișcării tropilor care deșteaptă în conștiința noastră asociații imprevizibile, poate pe care nu le sugerează, nici nu le poate sugera textul poeziei, însă poezia place, precum place și o bucată muzicală necunoscută, dar care te atrage prin forța magică a tot ce se cheamă frumos…” [1].
Dar să nu ne oprim numai la aceste detalii și să ne amintim că poezia lui Anatol Codru a dovedit în repetate rânduri că autorului nu-i este străină noblețea suferinței ca și atitudinea demnă, viril – reculeasă din istoria acestui neam: „Toate-s un fel de-a zice despre noi: piatra de neam și lanul încrustat, graiul acesta mult trudind pe deal cu plugul în balade aromind – toate cu chipul Plaiului – părinte” (Letopiseț). Prezentul dragostei de plai învinge aici absența după cum lumina realității covârșește în intensitatea crepusculului amintirii. Fără această implicare clipă de clipă a dragostei, a dragostei față de începătura neamului, a tradițiilor, a graiului; fără această acoladă confraternă care se extinde de la individ până la întregul univers, nici nu poate fi bine și exact înțeleasă poezia lui Anatol Codru.
În aceeași cheie sporește argumentul și afirmațiile binecunoscutului critic literar Adrian Dinu Rachieru (Timișoara), care spune în volumul antologic Poeți din Basarabia: „Vădind siguranță, chiar dezinvoltură și inventivitate, cultivatul Anatol Codru se mărturisește cu o autoritate ușor histrionică: «Eu nicicând nu scriu cuvinte / eu gândesc aceste pietre.» Copleșit de pătimirile și strâmbătățile lumii, ar vrea să se opună bibliocaustului prin învierea pietrei. Fiindcă «mai sus de cuvânt / simțire am pus», îmblânzind pietrele-martor, oferindu-se «lecturii». Să recupereze autenticul printr-un gest sacralizator, când cerul vlăstărește și contemporanilor săi, niște «bravi molâi», li se reamintește – prin nesfârșita, fabuloasa Piatră de citire – că «bărbile daco-romane» sunt un nealterat memento. În fine, bravul transnistrean, cel care ar voi să suporte, durernic, «întâmplarea mirării», e convins că demnitatea trebuie mereu probată și «la un masacru de piatră nicicând nu se va ajunge» (v. Niciodată genunchii…): «Dar niciodată genunchii omului, / Nu vor putea-o învinge, încă nicicând nu vor putea-o învinge». Chiar «lătrați de istorie» fiind…” [4].
Numai cel care rămâne convins de intențiile sale poieticești și a intuit permanențele sensibile este capabil să fie sincer impresionat de trecutul și prezentul neamului, căci toate-s un fel de a zice despre noi, este șansa de a ne omeni (Metafora). În viziunea academicianului Mihail Dolgan: „A. Codru este un poet care cântă cu precădere la vioara metaforică, metaforismul său luxuriant valorificând din plin factorii cultural și folcloric și dovedind o apercepție acută a realităților evocate. Invitând la contemplarea activă a vieții și marcând momente de supremă sinteză lirică, metafora poetică îi permite scriitorului să pătrundă în mod fulgurant în miezul problemelor existențiale și etice, să strălumineze enigmele lumii văzute și nevăzute, să întemeieze noi ordini și noi frumuseți.
Cultivând cu predilecție metafora ontologică și cea etică, autorul Mitului personal introduce în poezia de la noi un nou tip de metafora poetică: nu una locală, disparată, limitativă, ci o metafora absolută, globală, deschisă, care e străbătută de un puternic freamăt vital și care oferă cititorului posibilitatea de a cunoaște macro- și microcosmul dintr-o perspectivă estetică general-umană” [3].
Netăgăduit că poemele lui Anatol Codru conving. Însă ar fi puțin să ne explicăm această virtute doar prin momentul când compoziția lacrimii se cade a fi studiată având sfânta misiune de a mai păstra „puțină rădăcină de durere” (Adrian Dinu Rachieru). Mai e încă ceva, și anume faptul că în poezia autorului nostru, această vehemență nu ne vorbește un retor al datoriei, argumentat și rece, despre lucruri care aprioric stârnesc admirația, dar și compasiunea, revolta noastră – nouă ne vorbește un poet care își descoperă de fiecare dată contactul nemijlocit și exemplar cu toate formele de apariții vitale. Criticul și istoricul literar Ion Ciocanu stăruie și asupra următoarelor viziuni: „Extravagant la prima vedere, împătimit al modelării originale a cuvântului și frazei («Nu confunda ierbi cu bărbi, / Nici lupi cu miei. / Dacă mișcă idei, / substantivul e verb»), Anatol Codru nu «face» metafore; gândirea sa e metaforică prin obârșie, prin definiție, în esență. Elementul de bază al creației sale nu este metafora «în sine», ci ideea și simțirea, fapt destăinuit de scriitor în poezia Deci, verb mai întâi: «Metafore nu-s, / Ideile sânt. / Mai sus de cuvânt / Simțire am pus»” [2].
Multora, obișnuiți doar cu latura mitului pietrei în poezia lui Anatol Codru, le va părea probabil o curiozitate revelarea în cadrul altor confesiuni poetice, atât de ancorate într-un univers feeric, de o mare vivacitate și pregnanță metaforică, deoarece poezia sa cunoaște o față nocturnă și o față solară, un chip apocaliptic și un chip paradiziac. Ea, poezia lui Anatol Codru, este o trecere prin teritoriile vieții publice sau intime, și o trecere prin spațiile secrete ale pietrei de granit ale acesteia.
Referințe bibliografice
Burlacu, Alexandru. Anatol Codru. În: „Moldova”, 1981, nr. 10.
Ciocanu, Ion. În marginea și-n miezul poeziei. Iași : Tipo Moldova, 2015.
Dolgan, Mihail. Anatol Codru: de la metafora obsedantă la mitul personal. În: Literatura română postbelică. Chișinău: Tipografia Centrală, 1998.
Rachieru, Adrian Dinu. Poeți din Basarabia : (un veac de poezie românească). București : Editura Academiei Române; Chișinău : Știința, 2010.
Vitalie RĂILEANU,
critic și istoric literar