În volumul I al Basarabiei necunoscute (Chișinău, 1993) am publicat un studiu biografic despre Octav Sargețiu. Însă cu timpul am fost nevoit să revin la acest subiect. Motive au fost mai multe. În primul rând, contemporanii lui, adică scriitorii din generația lui, îndată ce el a decedat, au încercat să găsească acele necrologuri care normal ar fi trebuit să fie scrise de Uniunea Scriitorilor al cărui membru era.
Intrigat, am început să caut și eu acele însemnări apărute post-mortem și am reușit să descopăr doar două dintre ele. Unul având următorul text: „Membrii Cenaclului «Ion Creangă» și ai Clubului «Femina» din București aduc un pios omagiu celui care a fost un mare om, dascăl și poet Octav Sargețiu – membru al Uniunii Scriitorilor din România.” A fost publicat la 13 august 1991 în Gazeta literară.
Al doilea a apărut ceva mai devreme, la 8 aprilie 1991, fiind semnat de Ludmila Modval, o scriitoare basarabeană din Chișinău și care a fost inserat în revista Întregirea (1991, nr. 10, din 8 aprilie). Într-un fel acest necrolog compensează tăcerea colegilor scriitori:
„In memoriam
Octav Sargețiu
În zorii zilei de 11 martie 1991 s-a stins din viață un mare poet român: Octav Sargețiu, minunatul rapsod al frumuseților patriei și al idealurilor reîntregirii, membru al Uniunii Scriitorilor, membru al Asociației «Pro-Basarabia și Bucovina» și a numeroase asociații și cenacluri literare.
Deși născut într-un sat din Bărăgan: comuna Vlad Țepeș, județul Călărași, poetul Octav Sargețiu s-a identificat cu idealurile Basarabiei, unde, după absolvirea Școlii Normale din Călărași, a fost numit director al unei școli primare din comuna Mârzaci, județul Orhei, îndrăgind pentru totdeauna meleagurile minunate ale Basarabiei și oamenii ei înzestrați cu calități morale deosebite. Viața și opera poetului Octav Sargețiu s-au plămădit în vatra strămoșească, din seva bogată și sănătoasă a adâncurilor poporului românesc, din povețele și basmele străbune, în spiritul moralei creștine, al datinilor și al obiceiurilor tradiționale în care l-a crescut o bunică, țărancă evlavioasă, a cărei icoană poetul a evocat-o și a păstrat-o cu sfințenie în sufletul său. În decursul a 64 de ani de creație literară, poetul a publicat în peste 160 de reviste și ziare, în mai toate publicațiile țării. Cu excepția a două volume publicate (Cântec în singurătate, publicat în 1942 și premiat de Societatea Scriitorilor Români, volum care cuprinde unele din cele mai frumoase poezii ale sale închinate Basarabiei, precum și volumul Satul meu, povestea mea, publicat în 1945) cea mai mare parte a operei poetului a rămas în manuscris.
Universul poetic al operei poetului este vast, situat pe traiectoriile adânci, încărcate de sensurile profunde ale marilor teme perene ale vieții, ale morții, ale devenirii, ale dragostei, ale iubirii de patrie și de oameni. Poetul Octav Sargețiu a tins organic și deliberat pe traiectoriile timpului și ale spațiului spre proiecția încărcată de sensuri, metaforică, a modelului Unirii, a patriei unite. A evocat cu strălucire și patos marii voievozi: Mircea cel Mare.
Expresie a unității naționale în limbă, spirit și teritoriu, a aspirațiilor firești și legitime ale poporului spre Unire, omul și poetul Octav Sargețiu, prin poezia sa, prin gândirea și viziunea sa și prin atitudinea deliberată, activă constituie un model de vibrare patriotică și frumusețe morală. De aceea, se impune imperativul de a-i tezauriza și a publica în întregime opera, rămasă, cum am menționat, în cea mai mare parte a ei în manuscrise, de a o reda poporului român, care l-a născut și a creat pe poet și căruia îi este închinată.”
În aceeași publicație, poeta Ludmila Modval, ca un post-scriptum la un necrolog, publică o poezie dedicată lui Octav Sargețiu:
„O umbră-mi poartă pașii,
O umbră de demult…
O umbră întrunesc Pegașii
Să stau s-o mai ascult.
Venită-i de departe
Cu glasu-i cel știut,
Cu-o traistă și o carte…
De unde-a apărut?
De-un rege-mi amintește,
Pe nume Decebal
Și umbra-i crește, crește,
Urcând val după val.
Și dacă vreau s-o-nduplec –
Aici să mai rămână,
O voce-mi sună aprig:
Eu nu plec, nu plec, nu plec –
Și trist mă ia de mână:
Vom colinda meleaguri
Cu chip și strai de mai
Pe-aceleași străvechi praguri
Cu sunetul de nai.
Și-n horă ne vom prinde
Cu fetele din sat
Și nu te-i mai desprinde
Din brațu-mi legănat.
C-am să te duc acolo,
Unde-s lumini din rai,
Unde-i stăpân Apollo
Și porțile au grai:
Aceeași limbă veche
Din Latium pornită
Și-acuma nepereche,
În veci de veci dorită.
Cu holdele în soare
În valuri aurii,
Cu plânsul care doare
Și codrii arămii.
Și vom zidi cetate
De dor și de iubire,
Furtuna de va bate –
Nu ne-o clinti din fire,
În vechile hotare
Din tată-n fiu durate,
Din munte pân-la mare,
Clădite pe dreptate.
Și nu ne-or mai atinge,
Rămași în temelii,
Nici patimi, uri sau sânge
Și-atâtea viclenii.
Doar doina pe-nserate
Va sta să ne îngâne,
Doar ea va mai răzbate
Peste-amăgiri păgâne.
25 martie 1991”
Într-o scrisoare, pe care un alt scriitor basarabean – Iacob Slavov – i-o trimite la 4 iulie 1991 lui Chiril Aldea-Cuțarov, găsim aceleași întrebări. O secvență din această scrisoare, cu valoare documentară inedită, deschide mai multe paranteze:
„Caut ca întotdeauna să răspund la tot ce-mi cereți și am posibilitate să vă servesc. Acum, îmi ceri, de exemplu, un necrolog al lui Octav Sargețiu. În presa noastră nu am văzut așa ceva deși el era considerat ca membru al Uniunii Scriitorilor Români. Pentru alții apărea în ziarele principale câte o coloană ca din partea USR, arătându-se datele mai importante, dar de data aceasta n-am văzut decât niște amintiri de deces. Unul din partea Uniunii Epigramiștilor din România, unde el era decanul de vârstă. Un al doilea anunț era dat de către Cenaclul literar «Vasile Cârlova» din București, care afirmă că era membru al USR. Un al treilea anunț, probabil din partea rudelor se spunea că s-a născut la 23 octombrie 1908 în com. Vlad Țepeș, jud. Ialomița, că a absolvit Școala Normală din Călărași și că 22 de ani a funcționat ca învățător în Basarabia. A debutat cu poezii în 1927 în revista Brazda a Universității populare din Călărași. Numele lui adevărat este Popa V. Dumitru. A publicat în Opaițul sătesc, Vremea, Convorbiri literare, Viața românească, Gândirea, Tomis, Steaua, Revista Fundațiilor Regale și Curentul. Volumul de debut – și singurul – a apărut în 1942, cu titlul Cântece de singurătate, premiat de Societatea Scriitorilor Români. Cele relatate au apărut în ziarul România liberă din 13 martie 1991. A fost înmormântat la cimitirul «Reînvierea» din București, în ziua de 13.III.c., fiind decedat la 11.III.c.
Ca învățător în jud. Orhei (îmi pare și voi reveni, dacă greșesc, a cunoscut-o pe Liza Colpacci, învățătoare din Bolgrad cu care s-a căsătorit, dar fiindu-i soție a doua. Ea, decedată, cu vreo trei ani mai înainte, era fiica fratelui Colpacci din Bolgrad, frizer-patron. Deci, a fost o ocazie să vizitez familia lor de mai multe ori în locuința din București 2, șoseaua Colentina nr. 17, ap. 3. Refugiat în București în 1940, a continuat împreună cu P. Halippa să editeze revista Viața Basarabiei în continuare, din care în biblioteca lui, avea o mulțime de exemplare apărute în anii 1940-1945, colecție pe care, în parte, am văzut-o, dar, desigur, cu totul alți colaboratori, din care nu rețin. Eu, nu știu cum în acea colecție, am publicat o singură poezie Ca mâne vine primăvara. Un profesor de aici are o antologie de poezii din perioada 1940-1945 alcătuită cu O. Sargețiu, dar când și unde va apare nu știu. Despre O. Sargețiu pot completa că nu era prolific în literatură, dar îi plăcea să participe la ședințele de cenaclu și la diferite ședințe în orașele din țară, într-un grup de epigramiști și umoriști cu intenție vădită de a distra pe admiratori. O altă pasiune de a lui era să cânte în corul bisericii din locuința sa.
Prin aceste rânduri ai o adevărată expunere pentru un necrolog… (indescifrabil)”
Tema Octav Sargețiu este completată cu niște informații revelatorii. Este comunicat numele adevărat al scriitorului, care fusese profesor de liceu și la o adică dacă era căutat în arhive sub numele de Sargețiu așa și ar fi rămas de nedescoperit. Nu se știa exact nici titlurile publicațiilor la care a colaborat. În felul acesta s-a mai definitivat o biografie literară.