Bibliopolis


  Biblio Polis - Vol. 63 (2016) Nr. 4  
ARHIVA  
REMEMBER
Grigore GRIGORESCU
Plecarea unui distins intelectual și patriot

„Ceea ce este cu adevărat valoros la un om este exact partea pe care n-am înțeles-o.” (George Shaw)
În ultima zi a sfîrșitului de an 2015 a urcat la ceruri distinsul etnopolitolog, moralist, scientolog, ecopedolog și intelectual național Vladimir Iacovlev.
S-a născut la graniță, la marginea estică de Țară, în Mălăieștii din Transnistria, la 17 august 1939 – an fără rouă, precum scria marele lirosof L. Blaga: anul pactului imperial criminal URSS-Germania. Consăteanul și scriitorul Vladimir Beșleagă consemna lapidar: „Noi am crescut pe strada Fîntînilor, acolo erau 14 fîntîni, probabil de aici se trage ecologismul și naturalismul dumnealui. Mi-a povestit un coleg despre o ciocnire foarte dură – din 1965 – dintre studenți și locuitorii or. Tiraspol. Dl Iacovlev era printre lideri, apăra vehement demnitatea națională și astfel a rămas toată viața sa.”
A fost și a rămas copilul războiului, foametei, terorii ideologice și al dezmățului democratic, copil orfan de Țară, ca și majoritatea conaționalilor sacrificați. „Eu sînt copil de război. Pe tata l-am cunoscut la vîrsta de șapte ani… Copiii războiului se maturizează accelerat. Practic, ei trec peste copilărie și devin perfect maturi. În timpul foametei eram bărbatul familiei –lîngă mama bolnavă și un frate mai mic”, ne mărturisea Vl. Iacovlev în interviul publicat în săptămînalul Literatura și arta la 24 mai 2001, inclus în cartea Regalitatea sincerității (Editura „Augusta”, Timișoara, 2003, p. 130-142).
Contextual, reproducem și al doilea pasaj profund emoțional al unei copilării greu de imaginat: „La vîrsta de șapte ani, pe vremea foametei de după război, am prins un pui de cioară. L-am strîns la piept și mă bucuram de luciul penelor negre ca tăciunele. Pe neprins de veste, cineva m-a încleștat din spate ca să-mi ia cioara. Am strigat ajutor… S-a apropiat tatăl, proaspăt întors din război în haine militare. Ne-a despărțit, a luat puiul de cioară și l-a dat «hoțului»… Eu, indignat, exploziv, am început să țip. Atunci el mi-a prins privirea și mi-a lipit în memorie fraza: «El are nevoie de ea fiindcă-i flămînd, tatăl lui nu s-a întors din război.»”
După facultate, Vl. Iacovlev l-a întrebat frontal, direct pe șeful catedrei, dr. Isai Șrira: „De ce nu m-ați lăsat pe mine la catedră, dar pe colegul mai slab, M.C.”? Răspunsul a fost tot sincer: „Fiindcă tu mă vei concedia repede, nu tolerezi conformismul, compromisuri, iar el o să-mi permită să fiu șeful catedrei cît, cum și pînă cînd voi dori.” Anume astfel, sub zodia intransigenței, moralității, nonconformismului a evoluat ascendent întreaga dumisale viață și activitate. Astfel, peste 40 de ani, am aflat adevărul incredibil, stupefiant: neangajîndu-l la catedră pe Vl. Iacovlev, eu și colegii am ratat cel mai bun posibil profesor-mentor? Era manopera condamnabilă a moldoveniștilor, asistați de alogenii cosmopoliți majoritari – îndoctrinați și intoxicați –, care capturaseră unica Facultate de Geografie și Biologie a Institutului Pedagogic din Tiraspol.
Au rămas în memoria mea vizuală și afectivă prelegerea dumisale ecologistă și scientologică din cadrul unui simpozion din 1988 – o figură luminoasă și nobilă cu părul cărunt – însemnul înțelepciunii native. Mult mai tîrziu, l-am asemuit leit cu alt magistru-ministru – Nicolae Mătcaș, iar dintre savanții naturaliști, l-aș asemui, defini, raporta doar cu acad. Boris Matiencu. Ca și legendarul intelectual netitularizat științific – Valentin Mândâcanu, n-a admis să susțină un doctorat politizat, paraștiințific, plătind tribut ideologicului, derizoriului și provizoriului comunistoid, adevăr mărturisit recent în presă: „Eu am pregătit teza de doctor în 1969. Mi s-a spus că-i foarte bună, dar trebuie să scriu primul capitol, unde să includ hotărîrile partidului. Și eu am refuzat. Am lucrat apoi la Institutul de Pedologie, iar din 1992, am devenit șef de secție la Institutul de Ecologie și Geografie.” Confesiunea și profesiunea dumnealui de credință și suferință a socializat-o în paginile ziarului Timpul: „Eu sînt un savant necunoscut și neacceptat. Sînt exclus de vreo 15 ani și din procesul decizional.”
Era cunoscut și apreciat harul pedagogic și educational-instructiv în sensul modern al noțiunii, descoperind un fenomen paradoxal definit „erudiție necompetentă”. Adică, un student poate avea cele mai bune note, „dar să nu poată face nimic, fiindcă nu pricepe nimic”. Anume aceste lacune serioase căuta să le lichideze în procesul didactic, iată de ce se „simțea foarte bine în mediul studențesc, miezul satisfacției pedagogice este atunci cînd deschizi, eliberezi, faci asanarea gîndirii perimate, îndoctrinate. E ceva extraordinar de plăcut.”
Vl. Iacovlev a iubit, a suferit, a pătimit și a (ne)murit, mai întîi, prin nația sa românească. În interviul nominalizat declara memorabil: „Un bătrîn român de origine evreiască, la 85 de ani, vorbea admirativ: printre fenomenele uimitoare inexplicabile, sînt: supraviețuirea poporului român în integritate statală și cum s-a păstrat și se dezvoltă dulcea limbă românească. El credea că există în lumea aceasta ceva divin, ceva de forță latinească.” Tot atunci, mărturisea la redacție: „Din toate colaborările mele cu presa, Literatura și arta a fost cea mai productivă.” Prezentase răspunsurile la întrebările pentru interviu pe circa 30 de pagini scrise inspirat și stăruitor. Deoarece depășeau spațiul publicabil, am selectat 14 pagini pentru ziar. Pentru mine, rămîne poate cel mai frumos, mai sincer și mai memorabil interviu, unul elitar, select și onest. Alt interviu statutar – și ultimul – avea să-l acorde cotidianului Timpul la 13 septembrie 2015.
M-a surprins pentru promovarea ipotezei bunologiei naționale, afirmînd: noi trebuie să îmbuteliem bunătatea poporului, exportînd-o ca o valoroasă bogăție. Ne-a explicat de ce dușmănia sporește, se înmulțește, crește odată cu sporirea capacității raționale umane, a investigat-deconspirat psihologia criptocomunistă criminală: „Să ne adresăm o întrebare retorică: cine sînt intelectualii noștri? Aceștia sînt cavalerii intelectului comunist, ctitorii unei societăți apreciate ca o eroare istorică.” Insistînd ca moralitatea să fie criteriul testator definitiv al evaluării umane, a reacționat imediat: ea nu poate fi cuantificată, nu-i măsurabilă. Însă n-am aflat explicația de ce dispar prieteniile ca fenomen primordial? În 2013 i-am dedicat o schiță radiofonică elogioasă pe deplin meritată, dar n-a mai fost să fie audiată…
Biata geografie (și compătimita ecologie), decapitată ideologic metodic de liderii carismatici și pragmatici, a primit ultima lovitură de grație prin plecarea celui care a iubit-o, a slujit-o cu trup și suflet o viață de om – chiar peste puterile de rezistență ale unui intelectual sensibil, neapărat, dar atacat vehement și consecvent jumătate de veac. Era modelul intelectualului solitar și solidar, precum sînt atare personalități, enciclopedist de formație și vocație – pentru care nu existau teme nevizitate, necercetate și neevaluate. Mereu studia, învăța, muncea, investiga, gîndea și lupta singur pe cîmpul bătăliilor – aidoma cavalerului tristei speranțe servantiniene.
Mulți cunoșteau prestanța și prestigiul de orator și polemist de temut, a purtat numeroase dispute colegiale în cele mai diverse domenii, multe din ele nefinalizate. Dar, esențiala și fundamantala dispută (ostilitate?), inegală și neimparțială, a purtat-o cu acad. I. Dediu. Posibil, unele explicații ale relațiilor dintre intelectuali le-a oferit N. Iorga în legendarele sale cugetări: „Poți critica la altul defectele tale, fiindcă pe acelea le cunoști mai bine; Este o corectitudine a viciului și o incorectitudine a virtuții; E lucru firesc, între bărbați, să prigonești pe cine nu înțelegi; Urile cele mari ucid sau se ucid; Viciile sînt călăi care te omoară încet, ca o sabie neascuțită; E un succes din care nu te dezmeticești decît numai după crimă.” La atare inedite relații se referea, la 6 decembrie 2015, și cunoscutul scriitor și intelectual disident, Dorin Tudoran, afirmînd: „Există nu doar prieteni ideali. Există și dușmani ideali. Uneori, tocmai cei din urmă schimbă definitiv cursul lucrurilor.”
Din cauza unor animozități subiective, n-am comunicat cîțiva ani, iar la 18 august 2015 am purtat cîteva polemici zguduitoare și contestatoare de sinceritate totală, tranșantă, nu-mi lăsa spațiu de interpretări, ezitări și refugiu în diplomații sterile. Ardea podurile, uneori nu lăsa șanse recuperatorii. Dar era explozia momentului și revenea la normalitate. Atunci am recunoscut erorile mele opționale, dar n-am mai aflat dacă le-a acceptat? Însă am dat Cezarului ce-i aparținea – adevărul promovat, apărat și meritat. M-a rugat să scriu despre marele bărbat geograf dispărut enigmatic de prematur, dr. Vasile Proca, fostul șef al Sectorului de seografie, oferindu-mi lucrarea intitulată Studii geografice în Republica Moldova, tipărită în 1997 – culegere de materiale editate cu prilejul jubileului de 60 de ani.
Pronia domnească a decis înălțarea sa cerească fără să reușească să-și tipărească monografiile scrise. Prin 2010, am propus un proiect Ministerului Mediului, unde solicitam suport financiar în scop editorial. Dumnealui se grăbea, se emoțoina și spera, foarte mult dorea ca studiile să fie discutate la consilii științifice. Prima lucrare de referință a fost Programul național strategic de acțiuni în domeniul protecției mediului înconjurător (Sistemul paradigmatic de creație), lansată în 1995 ca rezultat al cercetărilor grupului de lucru pe care l-a condus. A organizat prima conferință internațională în problema dezvoltării durabile cu suportul Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), unde a fost discutat și aprobat programul respectiv. „Și aici e suferința mea de 20 de ani. Deși Programul a fost aprobat oficial, nimeni nu l-a mai deschis. Am înțeles că nimănui nu-i pasă de munca noastră.” În comun cu cercetătorii V. Bohatereț și I. Roșca a publicat monografia Renta naturală. Temelia dezvoltării viabile (Editura „Terra Noastră”, Iași, 2009).
Indiscutabil, numai după vaste și îndelungate studii, investigații și meditații, dl Vl. Iacovlev a purces să elaboreze lucrarea monografică cu un generic modern și actual Integritatea naturii – o sinteză teoretică și aplicativă la cerințele dezvoltării viabile (2009, 314 pag.), unde demonstrează faptul că „noțiunea atributivă „durabilă” se cere a fi înlocuită prin „viabilă” (pag. 1). Din paginile lucrării aflăm viziunile sale metodologice neordinare: „Econimia trebuie ruptă de la doctrinele politice și a o reconstrui pe o teorie reală, a fizicii, biologiei, a științelor spațiului geografic și evoluția sistemului natural.” Ipotezele respective sînt profund argumentate și dezvoltate în compartimentele Metodologia integrității sistemice a naturii în contextul dezvoltării viabile și Investigarea și ameliorarea stratului de interferență a factorilor naturii. Statutul cercetativ și inovațional, grandoarea vizionară, filosofia gîndirii iacovliene le aflăm din fraza: „Legea integrității și supremația legilor naturii asupra celor social-economice este piatra de temelie în dezvoltarea viabilă a societății umane.” Cum și peste cîți ani se va produce această mare minune reabilitatoare și salvatoare față de natura mumă?
Ultima lucrare a apărut anul trecut în colaborare cu dl A. Gherasi – Ordinea universală în sistemele naturale (356 de pagini) – și reprezintă referențialul cercetărilor pe parcursul a circa 50 de ani.
După interviul generos, primejdios și victorios asumat pentru cotidianul Timpul – Cum să scăpăm de monstrul din Academie? (în 2003 bulversase mediul academic prin publicarea unui material identic în Literatura și arta) – urma să fie moral decapitat și eliminat din cercetare. Cum și cine l-a salvat, ar fi bine să aflăm cîndva. Presupun, astfel a repurtat marea răzbunare, revanșa pentru toate umilințele, marginalizările, inclusiv pentru profanările ecologismului și etnologismului. Dincolo urma ultima barieră – ecuatorul stixului ce ne transcende dincolo de noi.
Pentru subsemnatul – dumnealui n-a plecat, s-a înălțat în tării, rămîne vîrful de lance al galeriei marilor intelectuali naționali morali. Amoralitatea omologată politicului oficios – absolut nu conta și n-o cuantiza cumva. În cazul nostru, moartea morală națională s-a pricopsit cu o achiziție fulminantă. Împreună cu dumnealui s-a prăbușit ceva din mine, partea similară și raportată la înălțimea spirituală, morală, ecologistă, etnopolitică și românească, însă – vai nouă! – complet neapreciată, nevalorificată, neonorată, dar blamată, repudiată politic și corporativ-opresiv. A ispășit onorabil, stoic și eroic două disidențe ideologice endemice: delirul, utopia comunizatoare și democrația-demonia imperială siberiană. Toată viața a venerat patria istorică și baștina natală, glumind cu consăteanul Vladimir Beșleagă: trebuie să plecăm la Mălăiești ca să fim înhumați acolo. Aceasta a rămas una din ultimele sale doleanțe.
Regretabilă și irecuperabilă a fost neimplicarea dl Vl. Iacovlev la soluționarea problemelor vizionare de cercetare de către liderii decidenți intangibili și infailibili. Drama savantului o găsim în cărțile sale, iar personalitatea sufletească s-a înălțat la ceruri împreună cu tainele sale ferecate, nerostite și neîmpărtășite. Cu siguranță, cărțile scrise vor avea alt destin, răzbunînd autorul, restituindu-i titlurile academice și distincțiile statale refuzate ostentativ și primitiv. Soția, distinsa doamnă Maria Iacovlev, confirmă plenar celebra legitate: în spatele fiecărui bărbat de succes stă o femeie de succes. Dar aici urmează precizarea capitală: Vl. Iacovlev avea scopul suprem să devină un Om de valoare, nu de succes (A. Einstein). El n-a cerșit și n-a acceptat onorurile, gloriile și favorurile unui stat neofit nenorocit, dar poporul l-a slujit smerit. E dintre ultimii intelectuali mohicani naționali. Și aceasta spune totul.