Bibliopolis


  Biblio Polis - Vol. 63 (2016) Nr. 4  
ARHIVA  
FILE DE ISTORIE / CHAPTERS OF OUR HISTORY / СТРАНИЦЫ НАШЕЙ ИСТОРИИ
Gheorghe BOLDUR-LĂȚESCU
Basarabia – lacrima țării

La sfârșitul deceniului al patrulea al secolului trecut, amenințarea sovietică asupra României Mari plutea în aer. Încă din anii 1937-1938, o mare parte din Armata Română era dislocată de-a lungul Nistrului, construind unele fortificații.
Tatăl meu, pe atunci maiorul de cavalerie Ion Boldur-Lățescu, asigura cu unitatea sa o zonă de apărare de aproximativ 40 km în apropierea satului Lipnic, aflat pe malul Nistrului. Între ostașii români și locuitorii din Lipnic se înfiripase o prietenie frățească, aceștia din urmă simțindu-se apărați de posibila amenințare sovietică de la estul graniței.
Ultimatumul dat de sovietici României de la 26 iunie 1940, de a ceda în 72 de ore Basarabia și Bucovina de Nord, a căzut ca o lovitură de trăsnet asupra militarilor români și, în aceeași măsură, asupra locuitorilor din Basarabia. Ofițerii știau în linii mari despre ticălosul Pact Ribbentrop- Molotov, din ziua de 23 august 1939, dar nimeni nu și-a imaginat că Armata Română, pregătită să-și apere țara, s-ar putea retrage fără luptă. Și totuși, așa a fost. La Consiliul de Coroană din 27 iunie 1940 conducătorii țării au decis să cedeze în fața amenințării sovietice, simțindu-se complet izolați din punct de vedere internațional. Franța era îngenuncheată de armata hitleristă, iar englezii se refugiaseră dincolo de Canalul Mânecii, după ce fuseseră decimați de aviația hitleristă la Dunkerque. În ceea ce privește Germania, nici vorbă nu putea fi de un sprijin, fiindcă Hitler era de conivență cu Stalin. Retragerea zecilor de mii de ostași români, dislocați de-a lungul Nistrului, a fost catastrofală, iar locuitorii de pe malul opus al fluviului, disperați, au privit plecarea armatei noastre ca pe o trădare.
În vagonul arhiplin în care maiorul Ion Boldur-Lățescu împreună cu alți militari români se retrăgea spre Prut, se afla și I. Buzdugan, fost conducător de frunte al Sfatului Țării, care a proclamat Unirea Basarabiei cu Țara, în martie 1918. Înainte de a trece Prutul, vagonul s-a oprit scurt timp, iar Buzdzgan a coborât și cu lacrimi în ochi, a sărutat pământul Basarabiei.
* * *
Mă voi întoarce în timp pentru a ne reaminti pe scurt trecutul Moldovei dintre Prut și Nistru. Această provincie bogată și frumoasă a aparținut Țării Moldovei, încă de la înființarea acesteia. Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare și alți domnitori au construit și au înzestrat vestitele cetăți de apărare: Hotin, Soroca și Tighina, așezate pe malul Nistrului spre nord, spre sud, pe malul Mării Negre, Ștefan s-a luptat cu turcii pentru Cetatea Albă, pe care după un război crâncen a pierdut-o.
La Lipnic, despre care am amintit mai sus, marele domnitor a repurtat o strălucită victorie împotriva tătarilor din „Hoarda de Aur” (1470). În Moldova dintre Prut și Nistru, nu au locuit de fel ruși, dar spre sud, în Bugeac, se așezau adesea tătarii care porneau mereu spre vest pentru a jefui Țările Române.
În anul 1812, în urma unui război sângeros dintre turci și ruși, aceștia din urmă au revendicat și au obținut în stăpânire Moldova dintre Prut și Nistru, pe care au numit-o Basarabia. Țara Moldovei care se bucura de autonomie în vestitul Imperiu Otoman, a fost în felul acesta sfârtecată și ocupată de trupele țariste, care au început rusificarea provinciei. Sub ruși, s-au dezvoltat orașe importante cum ar fi Chișinău și Bălți, dar populația de la sate a rămas aproape în întregime românească.
Astfel, a început calvarul de mai bine de 200 de ani, a unui ținut românesc pe care l-au asuprit rușii, exceptând anii 1918-1939, 1940 precum și după 1991. Anii stăpânirilor rusești au fost marcați de persecuții asupra populației majoritar românești, cele mai sângeroase fiind cele din anul 1940 și apoi din perioada 1944-1990, când sute de mii de români moldoveni au fost deportați în Siberia, de unde puțini s-au mai întors. Răpirea Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a ținutului Herța (în 1940 și apoi după 1944) a fost, așadar, continuarea expansiunii asupra Europei de vest (conform Testamentului lui Petru cel Mare!).
* * *
În luna martie 1918 patrioții din Basarabia au găsit forța să convoace Sfatul Țării care a proclamat Unirea cu România. Administrația română a Basarabiei de după Unirea cu Țara (1918-1940) a întreprins măsuri de stopare a rusificării provinciei, numind funcționari superiori din rândul basarabenilor din Regat și aducând trupe care au avut de luptat cu bandele de bolșevici ce se infiltrau la vest de Nistru.
Intervalul de 22 de ani de administrație românească a fost însă prea scurt și poate că nici măsurile guvernului n-au fost suficient de eficiente, încât o parte din răul făcut de ocupația țaristă nu a putut fi complet eradicat. În iunie 1941, Armata Română, conjunctural aliată cu cea germană, a trecut Prutul și în scurt timp a eliberat Basarabia de sub bolșevici. Conform regulilor nescrise ale războiului, au continuat să lupte la răsărit de Nistru, până departe în Cotul Donului și la Stalingrad. Din nefericire, deși nimeni nu-l obliga, Mareșalul Antonescu a angajat în războiul cu Rusia sute de mii de ostași (conform academicianului Dinu Giurescu, în noiembrie 1942, se aflau la răsărit de Nistru 463 395 militari români, din care 380 103 pe front, iar restul în Ucraina și Transnistria). Cu toate acestea, rezultatul a fost cel bine cunoscut: înfrângerea de la Stalingrad – 1943, apoi penibila retragere din anii 1943-1944, cu zeci de mii de ostași români uciși pe front.
În vara anului 1944, frontul ajunsese la Iași și părea oarecum stabilizat. Războiul era inevitabil pierdut de Germania covârșită de forța colosală a alianței dintre SUA, Anglia, Franța și URSS. În fața acestei situații, Bucureștiul a început acțiunile diplomatice pentru ieșirea din război. În ziua de 23 august 1944, Regele Mihai, susținut de Iuliu Maniu și alți politicieni, a realizat cunoscuta lovitură de stat, arestându-l pe Mareșalul Ion Antonescu și proclamând ieșirea țării din război. La 6 septembrie 1944, s-a semnat la Moscova armistițiul dintre România și coaliția antihitleristă, document care prevedea o serie de garanții pentru țara noastră. Sovieticii nu au respectat mai nimic din prevederile armistițiului și au cotropit țara jefuind, violând, storcând literalmente bogățiile țării timp de mai mulți ani. Ei au impus prin forță regimul comunist din România care a reprezentat cea mai cumplită perioadă din istoria modernă a țării.
* * *
Întorcându-ne la istoria Basarabiei, trebuie să amintim că după ocuparea ei de către trupele sovietice în anul 1944, a urmat asuprirea cumplită împotriva poporului din Basarabia, episod dureros care a durat până în anul 1991. Stalin a plăsmuit „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească” pe teritoriul întregii Basarabii ca parte integrantă a URSS. Cei aproape 50 de ani de stăpânire sovietică au reprezentat pentru Basarabia o perioadă cumplită de asuprire, teroare și jefuire. Pauperizarea gospodăriilor țărănești, cândva prospere, teroarea NKVD, dărâmarea bisericilor, oficializarea alfabetului chirilic și a limbii ruse în școli, instituții publice, au reprezentat mijloacele aplicate pentru rusificarea țării. Deportările masive (sute de mii de oameni) și aducerea pe teritoriul Basarabiei a unor etnici vorbitori de limbă rusă, au lovit cumplit în ființa națională a românilor din Basarabia. La orașe, se vorbea în principal rusește, căpeteniile comuniste erau venite din URSS, întreaga economie a țării era orientată pentru satisfacerea unor nevoi ale sovieticilor. În aceste condiții cumplite s-au produs mutații nefericite în structura culturală a țării. Și totuși, după 45 de ani de asuprire sovietică, basarabenii au găsit forța să se desprindă efectiv de „stăpânul” de la Moscova și, în august 1991, și-au proclamat independența.
A fost un moment excepțional în istoria Basarabiei, care se putea transforma în unirea cu România, dacă nu ar fi intervenit Ion Iliescu, omul de la București al Moscovei. El a grăbit recunoașterea independenței R. Moldova care a devenit un nou stat pe harta Europei. Dorința de unire cu România a fost reală în Basarabia anului 1991 și recunoașterea independenței de către România a mâhnit și a decepționat pe mulți din patrioții de la Chișinău, dar istoria este istorie…
Teoretic, România a proclamat susținerea politică și economică a R. Moldova. S-a inițiat „podul de flori” peste Prut, dar, din păcate, susținerea efectivă românească a fost palidă în toți anii care au urmat după 1991. Politica R. Moldova din anii 1991-2016 a oscilat de la guvernarea comunistă și prorusă, a lui Voronin, la tendința proeuropeană a guvernării din ultimii patru ani. Adepții guvernării proeuropene erau însă divizați și deasupra întregii vieți social-economice, plana umbra sinistră a corupției.
În atmosfera de confuzie care exista în R. Moldova și cu presiuni mereu crescânde din partea Moscovei, anul 2016 a adus în actualitate un moment crucial pentru viitorul țării: alegerile prezidențiale. Evenimentele lunii noiembrie 2016, fiind foarte recente, sunt binecunoscute de întreaga opinie publică din România și nu numai. S-au confruntat, în turul doi al alegerilor, candidatul „socialist” prorus Igor Dodon cu tânăra Maia Sandu, reprezentând tendința proeuropeană.
Puternic sprijinit de ruși, manipulând și fraudând alegerile, în special, în diaspora, unde zeci de mii de basarabeni au fost împiedicați să voteze, Dodon a „câștigat” cu 52% din voturi, față de 48% ale Maiei Sandu. După părerea noastră, scorul reprezintă în realitate o victorie a Maiei Sandu și a celor pe care îi reprezenta, mai ales, că ei nu au fost practic sprijiniți din afară, nici măcar de oficialitățile de la București. Lacrima pe care patriotul Buzdugan o vărsa în 1940 pe pământul părăsit de români al Basarabiei, nu a fost numai a lui, ci a întregii noastre țări.
* * *
Situația politică, economică și socială a Basarabiei este fără îndoială diferită după ce Igor Dodon a „câștigat” alegerile. Este greu de prevăzut cum ar putea Basarabia în anii următori să iasă de sub nefericita influență a Moscovei. Dar să ne păstrăm speranța, Dumnezeu are soluții pentru vremuri grele. Convingerea noastră este că dreptatea românească va învinge până la urmă în Basarabia. Și chiar mai curând decât putem prevedea acum.
Despre autor
Gheorghe Boldur-Lățescu a fost profesor universitar la Facultatea de Cibernetică Economică din București, a fost deținut politic anticomunist, între anii 1949-1951, membru fondator al Asociației Deținuților Politici și al Alianței Civice, autor a numeroase cărți și comunicări științifice, precum și al lucrării Genocidul comunist în România, 6 volume (peste 1200 pag.), apărută la București și în SUA. Gh. Boldur-Lățescu a scris numeroase articole, publicate în presă, privind analiza efectului tragic al comunismului în România.