Am recurs la acest titlu, după ce am șters cîteva denumiri anterioare, „mai metaforice”, însă nu regret că m-am oprit la această „treime” verbală. Din simplul motiv că tocmai aceste trei calificative îl caracterizează, dacă nu exhaustiv, apoi – cu certitudine – fără greș pe colegul nostru Valeriu Rață.
Prin cumsecădenie am avut în vedere nu numai cumințenia psihico-psihologică, cotidiană, a lui Valeriu, dar și corectitudinea lui, maximă, în relațiile cu colegii de serviciu, la care se adaugă un extraordinar spirit de disciplină, de-a dreptul nemțesc. Dacă i se pune în față o sarcină de serviciu sau chiar una amicală, dacă i se face o sugestie vizând munca în echipă, V. Rață execută totul în termenele stabilite, dar și impecabil, oricîte eforturi l-ar costa. Dacă promite ceva, își onorează pînă la capăt (uneori, chiar, suplimentar) cuvîntul dat. Fiți de acord că avem a face cu niște manifestări tot mai rar întîlnite în epoca și în comunitatea noastră, ce ne unesc, parcă.
Inteligența omului, cred eu, în genere, e un fenomen nativ. Însă, oricît de puternic ar fi ea transmisă genetic, inteligența umană se dublează, se triplează prin studii, prin lecturi, prin elementara (vine vorba!) dorință de a cunoaște, de a verifica, a preciza, a dărui și altora cît mai multe cunoștințe, informații utile, sugestii de culturalizare etc. Valeriu Rață este licențiat al celei mai prestigioase facultăți de filologie din cadrul unicei, pe atunci, în anii ’70-’80 ai secolului trecut‚ universități din Basarabia sub stăpînire sovietică. Ca profesor de română în cîteva școli generale, apoi ca angajat al sistemului republican de difuzare a cărții, dînsul a făcut un discret legămînt, pe toată viața, credem, cu cartea, cu lectura, cu dorința de a cunoaște, de a fi informat, de a ști răspunsurile la multiple întrebări ce se pun oricărui om considerat intelectual.
Dăruirea, harul sunt de la Dumnezeu și, nici pe departe, nu se oferă oricui. Relativ tîrziu, dar sigur, ba chiar spectaculos, V. Rață a ajuns la o împlinire a darului scrisului: ca publicist, ca eseist, critic literar, în fine (dacă nu în primul rînd!) – ca poet. Editorial, a debutat în publicistică, sferă în care, pe parcursul a vreo cinci-șase ani a făcut un salt enorm, impresionant: de la cronici relativ „sforăitoare” de la diverse evenimente culturale desfășurate la BM „B.P. Hasdeu” – la scrieri de critic literar, un exeget dacă „nu de demult”, apoi, cu certitudine, unul cu un maxim simț al răspunderii pentru ce analizează, un recenzent demn de luat în seamă atît de cititori, cît și de autorii vizați sau de colegii lor. Ceea ce s-a și produs: recenziile, cronicile literare, impresiile de lectură au plăcut mai multor redacții, respectiv, autori, fiind preluate din BiblioPolis în presa literară, tradițională sau electronică, nu numai de la Chișinău, dar și de la Iași, București, ca și de cea a diasporei românești din diferite țări, fie ele europene, fie nord- ori sud-americane. Și, ceea ce mi se pare deosebit de semnificativ, aceste solide publicații nu au schimbat nicio virgulă, nicio literă în scrierile chișinăuiene ale lui V. Rață – este cea mai categorică dovadă că autorul a atins nu numai standardele limbii române „exemplare” (vorba lui Eugeniu Coșeriu), dar și ale înțelegerii și pătrunderii în demersul narațiunii sau al versurilor analizate. Nu vom da aici titluri sau nume de autori analizați de V. Rață, facem doar precizarea că citind recenziile (consemnările, impresiile de lectură etc.) elaborate de dînsul rămîi cu impresia că îi stă în puteri analiza, prezentarea, eventual, și critica oricărei cărți, a oricărui autor – indiferent de epocă, de gen sau specie literară, de stil, discurs sau demers literar-estetic. Mulți și-ar dori această ipostază, dar, realitatea ne demonstrează contrariul – că nici pe departe toți analiștii sau criticii literari izbutesc a face o prezentare corectă sau măcar onorabilă a unui text pe care se apucă a-l „diseca”.
Ca autor de versuri, Valeriu Rață a intrat timid și relativ tîrziu în „bîlciul poetic” al Basarabiei. Ni se pare important și frumos chiar faptul că a intrat modest, fără pretenții, fără veleități. Oricum, plachetele scoase de sub tipar de el în ultimul timp au suscitat și ele interesul, curiozitatea și, în multe cazuri – surprinderea, dacă nu și încîntarea unui număr apreciabil de cititori, poeți, prozatori, jurnaliști, critici literari. O fi fiind la mijloc și accesibilitatea sau, mai bine zis – substratul folcloric al acestor versuri, factura lor „cvasi-coșbuciană”, acestea avînd întotdeauna priză la marele public cititor român. Dar mai e la mijloc, fără îndoială, și lanțul de subiecte abordate: unele (subiecte, teme, demersuri) neglijate, la noi, în ultimul timp, or, cititorii de literatură română s-au cam săturat de sofistica formulelor poetice moderniste, dorind să mai (re)citească și despre dragostea de neam și țară, despre iubirea de femeie, de copii, părinți, de familie, de natură, altele asemenea. O reală surpriză pentru iubitorii de poezie de la noi a fost cartea lui V. Rață cu versuri axate pe tematică religioasă, ortodoxă, cu versuri pe cît de accesibile, pe atît de emoționante – consacrate credinței noastre strămoșești, importanței, pentru fiece om, pentru fiece dintre noi, de a trăi în și întru Credința ortodoxă.
Versurile lui V. Rață obțin mai multe șanse de a deveni cunoscute unui larg public cititor datorită unui subliniat caracter instructiv, care nu poate fi confundat cu un spirit didacticist sau moralizator. Aceasta conferă liricii sale o apreciabilă accesibilitate, la care ne-am referit deja în acest omagiu. Concomitent, tocmai această calitate asigură scrierilor lui Valeriu Rață și o șansă a rezistenței în timp, cel puțin pentru un segment, important și, în consecință, valoros prin fidelitatea sa, de cititori, eventual, și de admiratori sau, pur și simplu, oameni care îl prețuiesc și îi gustă creația literar-publicistică.
Virtuțile omului de creație Valeriu Rață reflectă, cum nu se poate mai bine, calitățile sale umane, rarisimul său spirit de coleg, de om al echipei, în cazul de față – de angajat al Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”, unde, din cîte am înțeles, dînsul se simte comod sufletește, spiritual și, pur și simplu, omenește. Dovezi în acest sens avem prea multe ca să le enumerăm aici; vom aminti doar faptul că însuși Valeriu Rață a scris despre mulți colegi de breaslă, la numeroși le-a consacrat, cu diverse ocazii, emoționante versuri, iar aceștia, la rîndul lor, îl solicită adeseori ca redactor, ca bun cunoscător al literaturii și spiritualității române și universale; în fine, cum se spune în popor, „îl caută” ca om ce le poate oferi un sfat, un îndemn, un gest de susținere, de încurajare.
Cu ocazia unei noi aniversări „rotunde”, alăturat la aprecierile expuse mai sus, ținem să-i urăm colegului Valeriu Rață mulți ani cu sănătate, și tot atîtea bucurii familiale, colegiale și de creație. Ceea ce la români, tradițional, de sute de ani, iar după unii specialiști – de două milenii deja, se rezumă la sonora formulă: La mulți ani! Nu vom mai spune în acest (con)text decît un simplu, dar foarte important adevăr: mulți și-ar dori să aibă un coleg de serviciu ca Valeriu Rață. Acum, cel puțin, acest noroc îl au angajații Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” care, cu certitudine, se alătură celor mai sincere și mai frumoase urări ce se pot spune unui coleg La aniversară, ca să recurgem la binecunoscuta, frumoasa formulă eminesciană, aceasta mult timp ținînd locul unor fraze parcă familiare și totuși, banalizate, odată cu scurgerea nemiloasă a anilor.