Abstract
The author describes the life and activity of the poet and prose writer Leonard Tuchilatu (1951-1975), born in the commune of Bursuceni, Sangerei district. The poet Leonard Tuchilatu will remain in Romanian literature a presence that left deep traces of his creation being truly one of the most subtile Romanian poets and thinkers. This can convince anyone who opens his books.
Keywords: Leonard Tuchilatu, poet, writer, Romanian literature.
* * *
Pe data de 10 noiembrie se împlinesc 65 de ani de la nașterea poetului și prozatorului Leonard Tuchilatu. S-a născut în 1951, într-o familie de intelectuali din s. Bursuceni, raionul Sângerei. A studiat între anii 1973-1975 la Institutul de Literatură „A.M. Gorki” din Moscova. S-a stins din viață la 4 noiembrie 1975.
Cu această ocazie la Biblioteca „O. Ghibu” a fost inaugurată o expoziție de carte In memoriam Leonard Tuchilatu, incluzând volumele și referințele critice care au apărut de-a lungul anilor.
Trecut prematur în lumea umbrelor, L. Tuchilatu este o prezență deosebită în literatura română, rămânând până astăzi o enigmă pentru cititorii săi. Pe lângă volumele de versuri, editate postum, în arhiva scriitorului, așa cum menționează cercetătorul Andrei Langa, au fost găsite și „un șir de însemnări critice și reflecții filosofice”, între care „descoperim o vie omogenitate”.
Din întreaga sa creație se întrevede o permanentă căutare întru perfecționarea limbajului, a formulei artistice a poeziilor și a prozei sale. Iată cum vede poetul menirea artei: „Totdeauna arta a avut menirea de a rezolva lucruri nerezolvabile, de a ajunge la adevăr. Dacă biologii caută în natură, eu vreau să aflu taina omului pentru a-l ajuta să se găsească pe sine, să fie mulțumit spiritual, nu numai material. Vreau o lume ideală” (Reflecții).
Viața și moartea s-au intersectat în toată creația scriitorului. „Dualismul condiției existențiale a omului” evoluează la L. Tuchilatu spre o voință vivace a spiritului stoic. Sensibilitatea, acutizată de forța spiritului, îl face să scrie în Reflecții: „Ar fi timpul cugetărilor privitoare la viață și moarte. Tot mai mult cred și parcă nu cred în nemurirea sufletului. E atât de dureros” (1, p. 5).
Poetul a fost mereu în căutarea frumosului în scurta sa viață care i-a fost dat să o trăiască aici pe pământ fiind cu precădere sub obsesia morții, a relativității lucrurilor, iar toate acestea l-au făcut să iubească și mai mult oamenii, natura și să aibă o mare dragoste de viață.
Poetul L. Tuchilatu a avut un interes deosebit față de mișcarea literară care se înfiripa la începutul secolului XX, apărută în Germania – numită mai târziu expresionism – ale cărei elementele se întrevăd în mare parte în opera sa. O dovadă în acest sens sunt și însemnările scurte făcute pe paginile manuscrisului său, descoperit după moartea sa, unde se referă la poezia „viziunilor întunecate” ale lui Georg ­Trakl, Georg Heym, Jacob von Hadis, Arno Holz, Rainer Maria Rilke ș.a. Toți au lăsat generațiilor din urmă opere de o mare vitalitate, care continuă să servească până în prezent drept modele artistice pentru curentele și mișcările literare din întreaga lume. L. Tuchilatu a căutat să se racordeze acestei mișcări, dar a tins mereu spre a-și păstra autenticitatea și coloritul național (2, p. 562).
Unicitatea creației lui L. Tuchilatu a fost relevată mult mai târziu în recenzii și schițe comemorative. Interesul vădit al tânărului creator față de modelul expresionist de exprimare nu ține doar de simpla asimilare a acestuia, ci contribuie la crearea unei lumi proprii a autorului și totul este bazat pe folclorul nostru național și de simboluri primordiale autohtone: soarele, luna, vântul, izvorul, pădurea etc. Cercetătorul Andrei Langa avea să menționeze referindu-se la simbolul central al creației lui Tuchilatu: „În centrul Universului se află, totuși, Omul ca enigmă supremă a naturii. Chipul lui solitar e transfigurat de cele mai diverse fenomene naturale. Poetul acordă o atenție deosebită limbajului utilizat, tinzând spre o cât mai perfectă eufonie. Pentru el muzica este măsura tuturor lucrurilor, capabilă să le cupleze într-o idee comună, spiritualizată” (2, p. 565).
Dominanta liricii lui L. Tuchilatu rezidă într-o „mitologie a purității originale”, într-o experiență proprie de viață. Ceea ce impresionează mai mult este faptul că misterul vieții, intuit în lumea înconjurătoare, rămâne intact în poezie.
În unele poezii ale autorului observăm puternice accente existențiale, meditative: „Am intrat în circuitul monoton al vieții / și nu ne mai tulbură vreun soare nou, vreo oră de zbucium. / Poate când nu ne vom trezi din lâncezeala ce ne-a cuprins neamul / vom înțelege mai multe, vom fi poate mai singuri” (Am intrat în circuitul monoton…).
Poetul refuză formulele patetice la modă și adoptă un limbaj arhaico-mitologic, ceea ce conferă poeziilor sale un univers special. Poeziile sunt structurate în jurul unor monologuri și dialoguri vii. Ritmica versurilor vine din interior. Ea trebuie detectată și înțeleasă, pentru că, dacă o percepi, îți apare în imagine o lume a sunetelor magice. O lume temperată, nostalgică răsună la lectura unor poezii: Bună seara, mamă!, De toamnă, Iar frunzele cad. Ritmica lor ne amintește de versurile din baladele populare.
O temă preferată a poetului a fost și cea a mamei. Imaginea mamei apare universalizată în poemele sale. În poemul Populară, mama este cea care a creat tot ce este mai frumos în această lume: florile, soarele, oamenii… Dragostea de mamă înseamnă o contopire cu întreg universul. Reflecțiile asupra efemerității vieții dau o notă nostalgică atmosferei poemului: „Maica mea, / mama florilor, / mama soarelui, / mie-mi pare rău de orice om trecut de sfârșit, / mie-mi pare rău / de grădina silită de toamnă / să-și lase haina…”
Folclorul este seva din care, în special, poezia lui L. Tuchilatu, se alimentează continuu. Poemul Baba de zăpadă își are rădăcinile tot în folclor. Simbolul central al poeziei reprezintă societatea în care trăia poetul cu iluziile și visele deșarte ale vieții, care o compun: „De câte ori a murit / baba de zăpadă, / și eu trebuie să cânt / în numele vieții.”
„Leonard Tuchilatu are, ca și sora sa Leonida Lari, simțul insolitului, fantasmagoricului, al profeției «negre». În proza sa poematică, scrisă de asemenea prin prisma sentimentului alunecării în abis, evenimentele par la un moment dat «o haină de boală», o «câmpie pustiită de toamnă», personajul Nae este un stejar, ce-și aruncă ultimele frunze, iar naratorul are senzația că își îmbracă singur firele pe mâini, «cătușe ale nimicului»”, menționa M. Cimpoi în a sa O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (3, p. 231). Poeta L. Lari, sora poetului, este cea care a avut un rol considerabil la îngrijirea și editarea postumă a cărților lui L. Tuchilatu.
Deși plecat atât de devreme dintre noi, poetul Leonard Tuchilatu, a lăsat o moștenire literară foarte bogată. Reprezentant al generației „ochiului al treilea” în literatura basarabeană, L. Tuchilatu este unul dintre cei mai subtili poeți ai literaturii române, așa cum au semnalat majoritatea criticilor literari care s-au ocupat de creația lui.
George Meniuc este primul care a atras atenția asupra talentului neobișnuit al lui L. Tuchilatu, într-o prefață la volumul lui de poezie apărut postum: „Întotdeauna o moarte neașteptată îți pare de necrezut. S-a întâmplat aproape ca în poveste. În poveste Făt-Frumos, pornindu-se în căutarea iubitei Cosânzene, ajunge într-o țară așezată la coadele mărilor, spre soare răsare, și acolo își dă drumul, prin fântână, pe lumea cealaltă, ca să-l răpună pe zmeu. Tuchilatu a mers și el în căutarea frumuseții existențiale umane, a coborât și el, când «cupa zorilor se umple de mărgăritare», în altă lume. Și nu s-a mai întors” (4, p. 8).
Iar criticul Ion Papuc va menționa în postfața la volumul Sol. Fata Morgana, apărut în 1996: „Poezia lui Leonard Tuchilatu este ca o cămașă de erou lipită peste rana mortală, în care versul este chiar izobara sângelui închegat, încât nu îl poți atinge fără să provoci, să îți provoci suferințe ale cărnii vii. Precum opera aceasta pe veci vie.”
Fenomenul Leonard Tuchilatu a rămas nu doar un simplu exemplu de creație autentică și de destin scriitoricesc tragic, așa cum e interpretat uneori, ci mai este un model de creativitate, care-și are discipolii săi, chiar dacă sunt nedeclarați. Poetul Leonard Tuchilatu va rămâne în literatura română o prezență care a lăsat urme adânci prin creația sa fiind cu adevărat unul dintre cei mai subtili poeți și gânditori români. De acest lucru se poate convinge oricine deschide cărțile lui.
Referințe bibliografice
Literatură artistică:
Sol (poezii). – Chișinău: Literatura Artistică, 1989.
Fata Morgana (poezii și proză). – Chișinău: Literatura Artistică, 1989.
Sol. Fata Morgana (poezie și proză). Prefață: A. Langa. – București, Chișinău: Editura „Crater”; Editura „Glasul”, 1996.
Literatură critică:
1. Langa, A. Leonard Tuchilatu: creație prin destin : (portret literar). – București: Ed. „V. Cârlova”, 1996, p. 5.
2. Literatura română postbelică. – Chișinău: Tipografia Centrală, 1998. În: Langa, Andrei. Revelație și mister în poezia lui L. Tuchilatu, p. 562.
3. Cimpoi, Mihai. O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. – Chișinău: Ed. Arc, 1996, p. 231.
4. Meniuc, George. Lumea sonoră. În volumul: Leonard Tuchilatu. Fata Morgana. – Chișinău: Ed. „Literatura Artistică”, 1989, p. 8.