Biblio Polis - Vol. 61 (2016) Nr. 2  
ARHIVA  
MISCELLANEA
Dinu MIHAIL
Cum am făcut cunoștință cu Evgheni Evtușenko

Pe la sfârșitul anilor ’60, Universitatea de Stat din Moldova începuse să producă jurnaliști cu duiumul, aproape în bandă rulantă. Toate bune și rotunde până în momentul în care redactorii-șefi din teritoriu au început să se plângă instanțelor centrale: șmecherii istorici ai clipei fac ce fac și, după absolvire, se oploșesc cu toții prin Chișinău… Și atunci forurile decizionale au hotărât să taie în carne vie: noi, promoția 1974, am fost trimiși pe-un capăt în redacțiile ziarelor raionale, unde mereu era criză de prospătură jurnalistică. Mai mare scârbă nici că se putea abate peste sufletele noastre fascinate de atracția capitalei. Asta echivala, pe atunci, cu un exil pe toată viața, unde aveau să te mănânce, încet și metodic, moliile anonimatului. Numai trei colegi de grupă (Larisa Pleșco, Valeriu Turea și Silvia Hodorogea), cu neamuri pe la Cucurigu, nu au fost desantați în provincie.
Având, față de mine, o poziție alfabetică privilegiată în catalogul grupei, regretatul coleg de amară pâine gazetărească Alexandru Costiuc a ales, mai aproape de Pârjota lui părintească, redacția raională din Râșcani, mie fiindu-mi hărăzit să vântur cuvinte pe coclauri edinețene. Așadar, corespondent de Edineț, alături de Vasile Bajureanu, Boris Todirel, Vasile Jacotă, Alexandru Verstiuc, Victor Pâslaru ș.a., ale căror nume îmi scapă, cu regret, acum.
Început de octombrie 1974. Împreună cu Boris Todirel, angajat al ziarului Scânteia leninistă din Edineț, merg la stadionul raional, unde echipa „Urojai” din această localitate de la nordul Moldovei urma să joace în compania selecționatei de veterani ai fotbalului din Uniunea Sovietică. Orice s-ar spune, era un eveniment. Ș-apoi „veterani” e puțin spus, dureros și nedrept de puțin. Stele, vedete, dom’le, legende vii ale fotbalului ca Alexei Homici (portar), Albert Șesterniov (apărător), Galimzean Husainov (atacant) și, în sfârșit, vârful de atac Eduard Strel’țov, idol al unor întregi generații de împătimiți ai jocului cu balonul rotund. În satul meu de baștină toată puștimea de la 7 la 70 de ani credea, pe bune, că Стрельцов are смертельный удар!
Stadionul era arhiplin. Făcând ochii roată, la un moment dat Boris îmi zice într-o… ureche: „Am impresia că acolo, în partea stângă a tribunei, printre suporteri se află și poetul Evgheni Evtușenko.” Punct ochit, punct lovit: într-adevăr, era Evtușenko, în carne și oase. „Hai să ne croim pârtie încolo, ca să-i solicităm vreun autograf”, propune Boris. „Bună idee, dar cum? Pe un petic de hârtie? Parcă nu e chiar frumos…” Atunci îmi amintesc abrupt și-i spun, aproape fericit ca un copil, lui Todirel: „Nu știu prin ce minune am în cameră, la cămin, o carte de Evtușenko. Trag un galop de sănătate s-o aduc.”
Poezia lui Evtușenko o știam cât de cât. El, Andrei Voznesenski, Bella Ahmadulina, Bulat Okudjava și Robert Rojdestvenski erau pe atunci tribuni ai cuvântului care cu versurile lor ridicau în picioare stadioane întregi. Evtușenko avea să scrie mai târziu: „Întotdeauna, în Rusia, una dintre funcțiile cele mai importante ale poetului a fost aceea de apărător al poporului. Dar acum se consideră că această formulă îl înjosește pe poet. Nu e suficient să fii doar poet? Ei bine, nu e suficient! Dacă vrei să fii un poet mic, da, e suficient. Dar, în cazul acesta, nu te mai plânge că nimeni nu te citește. Pentru că pe oameni nu-i interesează cei care nu se interesează de oameni.”
Deci, ne apropiem cu cartea în mâini de Evtușenko, ne prezentăm și îi cerem, cu voce tremurată, un autograf. Широкая русская душа ia placheta de versuri, o întoarce pe-o parte și pe alta, și întreabă: И вы читаете меня в такой глухомани? И еще в оригинале?! Да разрешите, хлопцы, прямо здесь вас обнять!
Apoi ne invită să luăm loc alături, să urmărim împreună meciul. Aflăm că îi place mult sportul, că este prieten la cataramă cu fotbaliștii din selecționata de veterani. Anume la insistențele lor a făcut și el drumul până la Edineț. Ca să mai vadă lumea, ca să-și ia un moment de respiro după călătoria prin America și, de ce nu?, să-și clătească gura de vorbe rele cu un pahar de vin moldovenesc… „Apropo de vin”, se întoarce înspre mine eclatantul poet. „Am observat aici, pe malul unui ochi de apă, un mic restaurant cochet, la care se ajunge pe un podeț de lemn. Cunoști o asemenea instituție de interes bahico-gastronomic?” „Desigur, am reușit s-o cunosc, e cea mai importantă instituție din raion.” „Ce-ar fi să ne întâlnim astăzi, la ora șapte, acolo?”
…Și ne-am întâlnit. Să-mi sară cloșca-n cap dacă spun minciuni, mai ales că am și o dovadă materială: poza făcută cu ocazia… prilejului. Și am tot vorbit… Inclusiv pe silabe. Nu chiar mult: până pe la ora patru dimineață… Nu mai țin bine minte ce am discutat, pentru că Evgheni Evtușenko a avut inspirația – genială ca întotdeauna – să gâtuim, chiar din start, câteva sticloanțe de trăscău. Asta m-a retezat. Tânăr și nedeprins cu votca, repede m-am deconectat de la realitate: „Пою и пью, не думая о смерти, / раскинув руки, падаю в траву, / и если я умру на белом свете, / то я умру от счастья, что живу."
Știu că îi repetam, ca un refren, că vreau să merg la Moscova, ca să mă fac regizor. De film, unul dintre marile mituri ale secolului XX. Pe atunci cunoșteam până și ce număr la pantofi poartă toți marii regizori ai lumii. Acum, vorba lui Marin Sorescu, nu sunt decât fantoma celui care-am fost.
Am reținut, din spusele lui, că intenția mea e o prostie vecină cu țicneala. Pentru că la meseria de regizor se cere, în primul rând, să ai stofă de tiran. Pentru că filmul reunește mulți nebuni, cu actori trufași, veșnic înfipți în țâfnă. Cu cât e mai mic ca talent, cu atât țâfna e mai mare. E o industrie întreagă, în care depinzi și ești responsabil până și de un șofer muieratic, până și de un operator de lumini alcoolic. Ca să creeze o lume, numai un dictator cu ­nervi de oțel poate ține în mâini o asemenea foșgăială de patimi și ogrolii nemăsurate.
Totuși, mai târziu Evtușenko a semnat regia câtorva filme, unul dintre acestea numindu-se Ягодные места, după propriul roman omonim, dacă nu mă fentează cumva memoria mea de consistența fulgului de vată. Pe atunci, un regizor era relativ bine plătit, făcea, cu filmul, un ban grămadă.
În ultimii vreo cinci ani românii au tradus mult din Evtușenko. L-au invitat și pe la niște sindrofii literare organizate la stațiunea Neptun, unde l-au strivit, la propriu și la figurat, sub greutatea unor epitete eclatante și a unor premii de prestigiu. Bravo lor! Ai noștri, moldovenii, de când le-au spus americanii că rușii mănâncă oameni, nu se mai apleacă (mă refer, în primul rând, la traducători) asupra operei lui Evgheni Evtușenko. Căci noi cam așa suntem: ne asemănăm cu plevușca de la coada bălții – intră în panică dacă o aripă de cocostârc trece peste ape… Noi suntem, în definitiv, niște flotanți, niște captivi ai extremelor. Bunăoară, vedem totul numai în alb sau numai în negru. Calea de mijloc, cea a nuanțelor raționale, ne scapă. Sau, și mai rău, nu o cunoaștem.
Oricât ar părea de straniu, avem noroc de exemplul bibliotecilor. Biblioteca, orice bibliotecă, este, ca și muzeul, o patrie extraetnică și transconfesională. O republică a patimilor domolite, a baricadelor politice și religioase dărâmate pentru totdeauna. Aici, departe de lumea dezlănțuită a găinăriilor politice, Cehov se întreține amical cu Homer, Dostoievski cu Stere, Hemingway cu sârbul Milorad Pavić, Elias Canetti cu Omar Khayyam, Sadoveanu cu Korolenko, Druță cu Tolstoi ș.a.m.d. Ce țară liniștită, ce oameni cumsecade! Eh, dacă toată lumea ar fi ca o bibliotecă, altă făină s-ar măcina la moara vieții…
Cum să învingem accesele de furie, nevoia de a izbucni, de a lua la palme Universul? Ar trebui, probabil, să facem pe dată o scurtă plimbare într-o bibliotecă.
Dinu MIHAIL