Biblio Polis - Vol. 61 (2016) Nr. 2  
ARHIVA  
CULORILE DESTINULUI / VICISSITUDES OF LIFE / ПРЕВРАТНОСТИ СУДЬБЫ
Vlad POHILĂ
Daniel V. nu vrea să plece de acasă, dar…

De la un timp, internet-cluburile au devenit locuri propice nu numai pentru informare și relaxare, dar și pentru întîlniri, confesiuni și destăinuiri; locuri unde poți face cunoștință cu oameni noi, comunica și lega prietenii. Într-un internet-club l-am cunoscut și pe acest tînăr, a cărui prezența nu știu cine nu ar observa-o. Mai mult: nu puteam să nu intru în discuție cu el, apoi să-i ascult spusele, să-i urmăresc gesturile, mișcările, acțiunile – el era acolo „șefu”, adică pe post de operator, o funcție de care depinde total succesul sau eșecul aflării tale la internet, felul cum îți rezolvi sau nu acolo problemele. Se deosebea prin eleganța vestimentației, dar și a comportamentului, printr-un stil respectuos, inteligent, matur, de-a dreptul civilizat de a comunica cu clienții. Și prenumele, prenumele său! – Daniel. Nu „Den” sau „Danea”, nu Edik, Grișa, Vania, Colea, Aleoha sau Stiopa, ci Daniel Voloșciuc și punctum!
În semn de recunoștință pentru că mi-a rezolvat rapid și calitativ toate solicitările, l-am invitat la o cafea și a acceptat fără a sta pe gînduri, „cu multă plăcere”, cum a zis chiar el, unde mai pui că tocmai era o oră cînd numărul clienților și problemele lor se reduseseră la cota zero. Nu știu ce l-a determinat să mă trateze din start cu maximă încredere, dar cel mai curios e că această încredere a devenit din capul locului una reciprocă. Cum de mi-a cîștigat el încrederea și simpatia – nu-mi pot explica încă, însă cît privește relația inversă, e foarte posibil să fie la mijloc reputația de jurnalist, de om al scrisului, pe care o am printre angajații acestui internet-club și mulți vizitatori ai lui, fapt ce mă încălzește și fac tot posibilul ca ei să nu-și strice impresia despre breasla scriitoricească. De aici și o curiozitate nedisimulată față de felul cum vorbesc, ce vorbesc, ce fac, pe cine cunosc din boema literar-artistică a Chișinăului etc. Daniel nu a fost o excepție, una din primele sale întrebări fiind: „L-ați cunoscut pe Grigore Vieru? Îmi plac mult poeziile lui, după Mihai Eminescu, Grigore Vieru este poetul meu preferat…” Pe urmă am aflat, întru cîtva decepționat, că nu prea citește, și nu din lipsa interesului sau a plăcerii pentru lectură, pentru literatură, cultură, istorie etc., ci, mai ales, din criză de timp. Da, și un tînăr, abia ieșit din adolescență, dacă are un serviciu, are și probleme cu timpul liber. Ce-i drept, decepția mi s-a diminuat cînd mi-a spus, așa, ca printre altele, că a citit Sfînta Scriptură: „M-am concentrat, mi-am adunat toată răbdarea și îndărătnicia și am citit Biblia de la prima la ultima pagină, toate cărțile din ea, parcă-s 27, nu?” Decepția a prins a se topi și cînd mi-au venit de la Daniel primele mesaje: am rămas plăcut surprins cît de logic și corect scrie românește – la nivelul unui licențiat în filologie, nu că al unui licean! L-am întrebat cum de știe atît de bine normele ortografice și am constatat că este într-adevăr „tare la gramatică”, la română avea numai „9” și „10” la liceu și o profesoară foarte bună. Are însă Daniel și o intuiție deosebită, și nu numai în ceea ce privește scrierea corectă.
Atunci am înțeles că Daniel Voloșciuc e o persoană cu mult mai complexă decît pare la prima vedere, bănuială ce mi s-a confirmat din plin pe parcursul comunicării ce a urmat între noi, o comunicare destul de densă, una preponderent intelectuală, în pofida diferenței de vîrstă și de pregătire sau de experiență de viață. La a doua sau la a treia cafea, Daniel mi-a povestit „istoria vieții” sale, cum s-a exprimat chiar el, la început amuzîndu-mă: ce viață? ce istorie a vieții, cînd la sfîrșitul verii trecute a împlinit abia 18 ani? Curînd însă mi-am dat seama că m-am grăbit, raportînd noțiunea de „viață” exclusiv la numărul de ani trăiți. Căci, cum se vede, adeseori o viață, respectiv istoria ei, se încadrează și în 12-14 ani, nu că la 18-19! Fire veselă, jovială, comunicativă, la prima vedere Daniel e tînărul cu surîsul mereu pe buze. Și doar cînd vorbește despre viața sa – dar o face foarte rar, nici pe departe oricui – despre unele segmente trăite mai mult în stres, atunci observi neapărat o licărire tristă în ochii lui, și o unduire dureroasă în vocea lui.
Născut într-o familie de orășeni cu rădăcini la țară, Daniel rămîne fără tată, cînd abia de împlinise un an. Nu, nu s-a întîmplat vreo tragedie cu tatăl său dacă nu socotim ca atare faptul că acesta „pur și simplu” a plecat de acasă – la altă femeie, din vecini, apoi la încă una… A lăsat de izbeliște prima soție și primul lor copil, Daniel, i-a lăsat fără vreun sprijin – nu numai material, dar și moral. Aspectul dramatic al acestei ecuații s-a învederat peste alți cinci ani, cînd un personaj din cartierul unde locuiau, om fără niciun Dumnezeu, dar în complicitate cu alții ca el, profitînd de situația unei femei singure și copleșită de grija copilului, a recurs la niște șmecherii greu imaginabile, „moderniste”, ca să-i scoată din apartament, în stradă, pe mama și fiul părăsiți mișelește de soț-tată. Numai bunul Dumnezeu știe cum și ce a făcut biata mamă ca să intre în posesia unei camere de cămin, unde să-și continue existența, alături de fiul drag. Aici stau și astăzi, într-o cameră minusculă în care nu se simte tocmai bine o singură persoană, nu că două; nicicum o mamă și fiul ei, adolescent, apoi, iată, și flăcău în toată puterea cuvîntului.
Chiar dacă nu avea nici unde să-și facă temele pe acasă, a fost un elev impecabil, după cum spun dascălii lui. Profesorul de educație fizică, observînd dezvoltarea frumoasă a lui Daniel, dar și marea lui pasiune pentru fotbal, l-a înscris în echipa de juniori a FC „Zimbru”. Curînd a devenit un mijlocaș de temut, avea acolo poziția 10, și adolescentul făcea tot posibilul să corespundă acestei cifre, altfel zis, să fie mereu, peste tot, de nota zece. Această aspirație nu l-a părăsit nici atunci cînd a abandonat „Zimbrul”… Însă, a spune că a abandonat fotbalul – e mai mult o metaforă. Problemele au apărut cînd a trebuit să-și procure, pe cont propriu, echipamentul de fotbalist începător. Dar care echipament, cînd nicio minge mai ca lumea, pentru antrenament, nu și-a putut procura?!…
A trebuit să părăsească „Zimbru”-junior, apoi și liceul, după ce terminase nouă clase, pentru a intra la un colegiu de informatică, acesta îi promitea, într-un termen relativ scurt, o profesie bună și un salariu pe potrivă. Nu-și putea închipui că nu va rezista nici aici în fața taxelor în continuă creștere. Văzînd cum se zbate mama ca să asigure minimul existențial pentru ei doi, fiul înțelegător și iubitor a părăsit și colegiul, ca să lucreze. Să o ajute astfel, pe mama, la plata facturilor și a altor cheltuieli curente, să-și cumpere o haină, să-și hrănească organismul în neoprită dezvoltare, să-și procure un celular, poate și un calculator, oricît de modest…
Astfel, a ajuns Daniel la internet-clubul unde l-am putut cunoaște și eu. Ziua, făcea ușor față obligațiilor de serviciu, nopțile fiind mai puțin aglomerate cu asemenea îndatoriri, a învățat niște jocuri computerizate, cu tematică militaristă, dar perfect intelectuale, căci sînt americane, nu rusești. A învățat jocurile mai ales pe apucate, însă foarte curînd nimicea cu eforturi minime mulțimea de adversari computerizați – spre uimirea, încîntarea sau invidia colegilor de jocuri. Aceste jocuri, filmele artistice și documentare, diferite emisiuni cognitive și distractive, comunicarea pe rețelele de socializare, umpleau destul de bine golul ce se lățea în existența sa „de tranziție”. Cu regret, însă, munca la internet-club nu-i aducea nici minimul pentru a fi alături de mama în bătălia ei pentru existență. Pasionat și de mașini, astă primăvară a decis să intre la cursuri de șoferie. Scump, foarte scump pentru posibilitățile unui tînăr crescut numai de mamă, fără rude bogate și fără prieteni înstăriți sau generoși. Dar iată că felul de a comunica cu oamenii, comportamentul exemplar în societate, farmecul personal i-au prins bine, i-au adus nițel noroc: după atîtea ocazii ratate din cauza lipsurilor materiale, în fine, s-au găsit niște oameni care i-au întins o mînă de ajutor. Dacă erau aceștia și atunci cînd avea șansa de a face o frumoasă carieră de fotbalist! Dacă erau ei cînd nu mai putea rezista în fața avalanșei de taxe la colegiu! – poate altfel se contura destinul lui Daniel, dar…
Între timp, cei care-l cunosc mai de mult pe Dănucu-Daniel, au putut observa surprinși că, iată, copilul cela blînd și dulce, dar mai mult necăjit, adeseori cu lacrimi pe obraz, a devenit un flăcău chipeș, afișînd, de obicei, un surîs fermecător, foarte asemănător cu smile-ul cunoscut de noi din serialele americane. Un tînăr ce ar face față (ar fi pe zece!) și ca mijlocaș în vreo echipă ca FC Barcelona, dar care ar trece fără prea multe dificultăți și castingul pentru un rol de macho în vreun film turnat la Hollywood.
…Cursurile de șoferie le va termina cu certitudine, pe nota 10, în cîteva luni. Și mai departe? Își va găsi un serviciu pe plac: poate conducător auto la un TIR de curse lungi, poate taximetrist, poate șofer la vreo firmă ce respectă regulile jocului, adică ale muncii oneste. Problema care-l frămîntă de pe acum (dar ce va fi peste un an-doi, peste cîțiva ani?!) e următoarea: da, va putea să-și ajute mama, să nu mai fie mereu apăsată de griji, nevoi, stresuri cotidiene, însă, se va putea oare ajuta și pe sine însuși? Va putea să facă o reparație în camera unde a crescut sau chiar să o schimbe pe un apartament ceva-ceva mai spațios? Va face oare banii necesari pentru a se îmbrăca, a se încălța așa cum îi dictează vîrsta și anturajul? Vîrsta cînd în suflet se înfiripă bobocii primelor iubiri și nimeni nu scapă de ei, de ele… – de boboci, de iubiri adică. Dar un autoturism – cel mai modest! – va putea să-și procure, ca să lucreze fără a fi dependent total de patron?
În fața acestor frămîntări, oricît de optimist e de felul său și oricît optimism și-ar mai pompa, Daniel înțelege că în condițiile actuale din R. Moldova nu va reuși să rezolve aproape nimic. Chit că alții, verișori sau colegi de școală, ceva mai în vîrstă, dar și de o seamă cu el, rezolvă cu relativ succes asemenea și alte probleme. Numai că unul e în Irlanda, altul e în Germania, al treilea e în Canada… Așa că le rezolvă departe de patria ce nu vrea să-și ajute fiii. În corespondența pe rețelele de socializare cei plecați postează fotografii în apartamente frumos amenajate; stînd la volan în mașini de fabricație de ultimă oră; poze din călătorii pe plaiuri însorite, în stațiuni balneare sau pe plaje faimoase ori prin piețe centrale ale unor metropole vest-europene sau nord-americane. Unii din acești colegi și verișori i-au făcut invitații să vină și el acolo unde oamenii au mai multe șanse de a fi oameni, de a trăi decent și de a-și ajuta mamele, tații, surorile și frații, bunicii – cine pe cine are. Daniel se gîndește la mamă și la bunici – e bine că-s mai puțini la număr, e rău că puține sînt și șansele lui de a ajunge să muncească și să cîștige ca să-și aranjeze viața sa și, totodată, să ajute aceste ființe dragi lui. Căci, mai departe de aluzii la un posibil sprijin atunci cînd vine în țara unde se află ei – mai departe, zic, nu au mers verișorii și prietenii plecați în lumea liberă.
Ah, lumea aceasta liberă! Deși majoritatea prietenilor sau verișorilor se descurcă bine la Dublin, Londra, München, Paris, Madrid, Roma sau Viena, pentru Daniel lumea liberă se identifică primordial cu New Yorkul, Washingtonul, Chicago, San Francisco, Los Angeles, Anaheim, Las Vegas… Seară de seară privește la internet imagini de acolo, filme în care este etalată viața din această lume mirifică, inclusiv felul cum se aranjează emigranții – din Asia, din Africa, din America Latină, dar și din Europa, inclusiv din R. Moldova. Și adeseori îi apar în vis, dar și aievea, adică ziua în amiaza mare, imagini fascinante și chipuri fericite din aceste localități. A aflat cu emoție că în unul din aceste orașe trăiește o doamnă originară de la București care, cică, ajută tineri români, bine-crescuți și cu capacități mai deosebite, să se aranjeze în SUA, într-un stat din sudul acestei țări. Poate că menajează și pe unii tineri din R. Moldova? Ce minune ar fi!… Dar cum să ajungă el acolo, cine să-i facă o recomandare încît să intre și el în grațiile acestei doamne generoase?… Visuri, iluzii, speranțe…
Nu, nu ar vrea Daniel să plece de acasă, măcar și din simplul motiv că nici mama, nici bunicii nu vor părăsi pentru nimic în lume plaiul natal, nici pentru cel mai splendid oraș din Europa de Vest sau din America. Nu ar vrea, dar cum să-și rezolve aici noianul de probleme? Și cum nu vede o ieșire din situație, se lasă tot mai mult dus pe valurile dorinței sau iluziei de a ajunge, cu orice preț, pe aceste miraculoase tărîmuri, situate la mai bine de zece mii de kilometri de baștină. Iar dacă Daniel își pune ceva în gînd, va face tot posibilul, se va face luntre și punte, cum se mai zice, ca dorința, visul, iluzia să devină realitate. Căci e un bărbat cu caracter, a demonstrat aceasta adeseori: și la serviciu, și în relațiile cu prietenii, și cînd trebuie să-și apere mama sau altă ființă apropiată. Așa este el: îi jelește și îi apără pe cei mai slabi și mai necăjiți, și o face cu ardoarea cu care își ocrotește mama. Aici apare o miraculoasă potrivire a firii lui Daniel cu numele patern: Leu, pe care chiar dacă nu-l poartă, oricum l-a marcat într-o anumită măsură, inclusiv, iată, în acest fel al său de a fi. Unora le place această tărie de caracter, care adesea are forma unei îndărătnicii adolescentine, altora nu le place, dar…
Cert e că din cauza tăriei de caracter a lui Daniel (sau: a îndărătniciei sale, numiți-o cum doriți), R. Moldova ar putea pierde, foarte curînd, încă un tînăr valoros. Și l-ar putea pierde pentru totdeauna, „dăruindu-l” unui pămînt și unei comunități de peste mări și țări. Totodată însă, Basarabia noastră, dacă va avea noroc de niște lideri mai integri și mai iubitori de popor, peste un timp s-ar putea să se bucure de întoarcerea fiilor săi rătăcitori… de nevoie, nu de bună voie rătăcitori în lumea largă, printre care, neîndoios, ar fi și Daniel Voloșciuc. Să dea Domnul să fie întocmai așa!…
Mijlocul lunii Mai 2016