Biblio Polis - Vol. 61 (2016) Nr. 2  
ARHIVA  
NOTE POLEMICE / POLEMIC NOTES / ПОЛЕМИЧЕСКИЕ ЗАМЕТКИ
Lucian POSTU
„Lecții” pentru amatorii de a distorsiona istoria

Nu mînjiți crucea
profesorului Buzatu…
După cum am mai zis, sînt ateu. Și nu cred că despre morți, numai de bine. Moartea, fie ea demnă, precum cea a lui Ion Antonescu, sau impresionantă, precum cea a lui vodă Brîncoveanu și a fiilor săi, nu schimbă cu totul datele vieții dinainte. Generalul automareșalizat rămîne și după moarte un militar merituos și un om de stat inadecvat, adus de sinusoidele sale comportamentale nu doar în fruntea statului, ci și în fața plutonului de execuție. Constantin Brîncoveanu rămîne un mare arghirofil, un politician remarcabil și un ctitor de calibru, pe care încrederea excesivă în puterea banilor l-a făcut, involuntar, martir. Însă unul demn chiar și de respectul rațional al ateilor.
Cu profesorul Gheorghe Buzatu am vorbit de două sau de trei ori. Ne despărțeau multe convingeri și o prefață scrisă la cărțulia unui mucos debil cu simpatii hitleriste. Cu toate astea, vă spun, ca la seminar: cine scrie că „Gheorghe Buzatu a fost un activist de extremă dreapta” e ori prost, ori prost informat, ori prost școlarizat, ori oleacă ticălos.
Recunosc, la prima discuție, profesorul m-a servit cu un pahar excelent de vin alb, de Huși. Și cu senvișuri. Dacă vreți să credeți că de asta scriu acum rîndurile astea, sînteți invitații mei. Dar cred că extremismul de dreapta avea cam tot atîta legătură cu profesorul Buzatu cît avea paharul de vin alb de Huși cu ultimul pogrom de la Iași.
Desigur, i se pot reproșa multe cercetătorului, profesorului, directorului și politicianului Gheorghe Buzatu. Sau statuii pe care i-au construit-o unii discipoli. Ajunge însă zilei răutatea ei. Nu cred că o bidinea de vopsea, zvîrlită pe crucea profesorului Buzatu, va face lumea mai curată sau adevărul mai luminos. Și nici mai buni pe cei care cred că vor respira mai ușor în absența acestui odios extremist, pe care, în ciuda modei curente, nu mă rușinez că l-am cunoscut.
În apărarea Mareșalului 
(text favorabil unui criminal de război condamnat la moarte)
Dacă sînteți fani al comandoului industrial-holocaustic „R. Ioanid, M. Shafir, A. Cioflîncă și Co”, nu vă grăbiți să faceți spume la gură: nu sînt deloc un admirator / simpatizant al generalului automareșalizat. Din contra. Sînt perfect de acord: într-un stat normal, desigur că Ion Antonescu trebuia judecat și condamnat. Pentru că și-a neglijat grav obligațiile de șef al statului, băgînd țara într-un război pornit pe baza unei alianțe fără tratat. Și pentru că a patronat, direct sau indirect, atrocități și crime contra unor cetățeni ai statului. Faptul că acei cetățeni erau minoritari, evrei sau țigani / rromi, e doar un detaliu.
Asta nu înseamnă însă că sînt de acord cu sentința de condamnare la moarte. Din cîteva motive elementare. Primul e evident: procesul nu a fost unul corect, ci unul politic, tribunalul care l-a judecat fiind doar instrumentul pseudojuridic al unui regim străin, dictatorial, care ocupase militar România. Al doilea e o circumstanță atenuantă clasică: suspiciunea de boală neuropsihică, enunțată în legătură cu Ion Antonescu, boală care i-ar fi putut influența comportamentul și deciziile. De sifilis tratat insuficient e vorba. Al treilea e tot de natură colaterală: meritele inculpatului fată de statul român. Al patrulea: deciziile punctuale pe care inculpatul le-a luat în favoarea cetățenilor minoritari pe care i-a supus, de regulă, persecuțiilor.
Și ar mai fi un motiv. Regele Carol secundul a fost un șef al statului care a abolit democrația, a introdus dictatura regală, a cancerizat țara și a generat dezastrul României din războiul ce a urmat. Ar fi trebuit judecat și condamnat, fie și post-mortem, fiind mult mai vinovat față de români decît cel căruia i-a lăsat moștenirea otrăvită a guvernării unei țări în pragul colapsului. Numai că regele Carol Caraiman n-a fost judecat și condamnat, ci îngropat cu onoruri naționale, după ’90, lîngă drepții întru pomenire Carol Întîiul și Ferdinand, profanîndu-se astfel, într-un regim democratic, nu doar memoria unor șefi ai statului absolut meritorii, ci și fundamentul unei societăți normale: respectul pentru reguli.
E încă o imagine definitorie pentru România de azi: Ion Antonescu, condamnat la moarte și executat, ca criminal de război, cu mormînt necunoscut, și Carol Caraiman, zis și rege, îngropat cu onoruri naționale, într-un loc simbolic al istoriei românești.
Dacă România va vrea, vreodată, să fie o țară, nu un teritoriu, are de făcut, printre multe altele, și asta: să-l judece pe Carol Caraiman, post-mortem, și să re-judece procesul lui Ion Antonescu. Repet, pentru tovarășii shafiro-cioflînci cu spume la gură: da, cred că inculpatul Antonescu Ion ar trebui condamnat și post-mortem. Dar s-o facem ca oamenii, nu ca maimuțele cu dosul roșu și fruntea maro.
Lucian POSTU