Bibliopolis


  Biblio Polis - Vol. 61 (2016) Nr. 2  
ARHIVA  
IMPRESII DE LECTURĂ / IMPRESSIONS / O ПРОЧИТАННОМ
Iulia MĂRGĂRIT
Ionel Căpiță: „Vizionar și îndurerat”

În istoria fiecărei națiuni, dar mai ales a celor opresate, sunt momente când din lăuntrul acestora apar tribunii, cei care se exprimă nu doar în nume propriu și, nu de puține ori, unii dintre aceștia provin dintre poeți. Preocupați de situația neamului căruia îi aparțin, având convingerea că acesta trebuie mobilizat (Pe baricade!), fac din poezie o tribună. Într-un astfel de context, titlul volumului semnat de Ionel Căpiță (Chișinău, 2012), capătă transparență pentru fiecare dintre componente. Dangătul reprezintă clopotul, un obiect simbolic în istoria noastră, folosit ca mijloc de comunicare extremă, pentru a anunța primejdia, invazia, chemarea. Fiindcă sună și răsună, având rezonanță, glasul acestuia s-a numit dangăt. De sorginte onomatopeică (dang!), cuvântul se armonizează cu mesajul poetului (cf. Un răsunet, de Andrei Mureșanu).
Pe un astfel de fundal sonor, reînviat de memoria istoriei, poetul, aflat în „cetatea” propriilor versuri, începe un rechizitoriu neîndurător, adresându-se unui adversar nevăzut, dar știut: „Când? Unde? / Își poate trăi bucuria / Un neam fără patrie?” Fără să-i lase timp de răspuns, în cadență folclorică, sugerând parcă cine sunt cei pe care îi reprezintă, îi face cunoscut un adevăr evident, implicând divinitatea: „Dumnezeu ne-a dat un plai / Parc-ar fi gură de rai”, după care, schimbând adresantul, pentru informarea cititorului, proclamă viziunea ubicuă a țării: „Și-ntr-o floare de câmpie / Te văd dulce Românie!” Revine vehement la adversarul abandonat provizoriu: „Cât am țară / Nu-s de ocară / Huideo, fiară!” Într-o singură pagină, starea de spirit a poetului trece de la clamarea urbi et orbi la proiecția imaginii edenice, spre știrea inamicului omniprezent, constrâns să ia act de sentimentele poetului pentru țara denumită eminescian (Ce-ți doresc eu ție) dulce Românie. Suportul acesteia îi dă legitimitate poetului, aflat vremelnic între alte fruntarii, de a avea naționalitatea corespunzătoare.
Printr-o astfel de uvertură a fost anunțat cel dintâi ciclu din volum, Fulgere în beznă. Poetul, prin versurile sale, trimite, metaforic, „săgeți de lumină” către conștiințele compatrioților săi. Înarmat cu „glasul Tatei” și „plânsul Mamei”, în numele unui mandat asumat și al unei datorii de conștiință, după ce și-a manifestat public statutul de „civis”, se întoarce solemn cu fața către trecut, către ființele dragi, asigurându-se și asigurându-ne că în destinul său nu îngăduie fracturi de ordin sentimental: „Ne iartă, mamă, dacă poți, / Că noi cei vii, nici pe la morți / De-atâta vreme, n-am trecut / De parcă n-am fi toți din lut.” El însuși se autodefinește: „Eu sunt al Neamului fecior / Acel care-n strămoși pogor”, nu tocmai din întâmplare, putând să completeze arghezian: „Prin râpi și gropi adânci / Suite de bătrânii mei pe brânci”. Declarația lui, în raport cu țara, se justifică filial: „La tot pasul / Ți-aud glasul, Mamă Românie!” Cultivă același tip de legături cu Trecutul și Prezentul: „Prin voi cei vii și din mormânt, / Eu sunt acela care sunt / Prin voi aici sunt și Departe / Purtând un cimitir în spate!”
În apelurile sale repetate, I. Căpiță nu este o voce singulară, aliniindu-se după predecesori. Îl dublează pe George Coșbuc („Sunt suflet în sufletul neamului meu / Și-i când bucuria și amarul”), i se alătură lui N. Dabija, ambii clamând „in opressores”, în formule învechit-protocolare: „Doru mi-i de Dumneavoastră / Ca unui zid de fereastră”, în cazul primului, sugerând dramatismul stării de fapt, în cazul celui de al doilea: „Mi-i dor de tine, frățioare, / Ca unui mormânt de-o floare.” Cei doi poeți, prin metaforă, semnalează ideea spațiului închis total, a recluziunii desăvârșite pentru suprimarea relațiilor de orice fel, dintre frați. Un singur text reunește mai multe voci poetice: O. Goga, cu obsedantul său „De ce m-ați dus de lângă voi?”, a cărui interogație revine după un secol, dar din Basarabia, într-o Scrisoare („deschisă”) tatei: „Cu anii, tată, tot mai des / Îmi amintesc de-acasă… / Și cât aș da ca să mai ies / Azi cu mata la coasă…” Promisiunea solemnă a fiului de a reveni, în versurile poetului basarabean, reînvie mesajul lui G. Coșbuc („– Dar, uite, nu e nu știu cât / O lună chinuită / Și-o să te strâng pe după gât / Măicuța mea iubită”), dând toate asigurările că îi urmează sfatul înțelept, prezent, de altfel, și în textele lui Gr. Vieru („Eu n-am uitat, părinte drag, / C-un neam doar grămăjoară, / Înalț-al libertății steag / Când haite-l înconjoară”), ca și avertismentul lui M. Eminescu din Cine a îndrăgit…: („Eu n-am uitat când îmi spuneai / Să n-am noroc, nici parte / De-oi îndragi străini la grai, / Aducători de moarte!”).
Motivele obsesive pentru poet reflectă un crez: „Țara-Mumă ne-a crescut / Să-i fim sprijin, / să-i fim scut / Să n-o scoatem de vândut / Țara mea… cu Neam durut” (epitet cu mare circulație în lirica din stânga Prutului). De fapt, poetul, procedural, recurge la redefiniri pentru una și aceeași noțiune: Mamă Românie, Țara-Mumă, România română, redundanța urmărind să deprindă neștiutorii, să le ia acceptul, să le acapareze conștiințele, Țară spintecată, pentru metafora raptului („Sângerează aici, / Sângerează acolo… / Sângerează inima mea…”), Văduviți de țară, motiv pentru care, în accente eminesciene, formulează un mesaj orientat către „fluviul-hotar”: „Frate drag, de peste Prut / Viața noastră a trecut / Așa dușmanii au vrut / Vedea-i-aș pe toți pe scut / … Vedea-i-aș pe toți odată… / În mormânt, delaolaltă… / În frățescul lor mormânt”, angajându-se coșbucian: „Iar prohodul? Eu li-l cânt!” Compusul marcat grafic, calchiat după limba rusă, în absența celui din româna standard, groapă comună, desemnează adversarii numeroși, în raport cu poetul, situat singular, de cealaltă parte a baricadei. Ca element de sprijin, lirica populară irumpe în textele poetului: „Prutule, pe malul tău, / Am crescut, de mic, și eu / …Doamne, miluiește neamul meu”, fiindcă, în mod constant, aliatul cu care acesta pășește alături nu este nimeni altul decât Dumnezeu. Angajat într-o acțiune decisivă, poetul invocă Divinitatea: „Doamne, miluiește Neamul meu, / Doamne, e și el copilul tău.” Ținuta poetului-combatant este Demnitatea (titlu!) într-o relație demarcat opozitivă: „Dau și iau, / Nu cum vor, / Ci cum vreu! / Ce-i al meu, / Nu-i al lor!” Titlurile sunt extrem de sugestive: Unirea e nemurirea, Crucea mea, Pe baricade!, Să refacem Patria („Arma noastră e unirea / Că altfel ne ia pustia”). În Pietrele noastre, întocmai ca la O. Goga (Oltule, frățâne!), natura fraternizează cu cei nedreptățiți, de aceea, la nevoie, preia mandatul poetului: „Dacă nu vom izbuti noi / Se vor răzbuna pietrele noastre!” Lecția de patriotism are loc tot prin redefinirea patriei: „Țara Mea nu-i unde-i bine, / Țara mea-i unde mă doare… / Țara mea o port cu mine.” I. Căpiță se intersectează cu vechi motive poetice românești: „Sunt român, român îmi zice / Și străbunii-mi sunt români”, amintind de refrenul lui Ioan Nenițescu: „Aicea este țara mea / Și neamul meu cel românesc / Aicea eu să mor aș vrea, / Aicea vreau eu să trăiesc” ori „Sunt român, român îmi zice / Și străbunii-mi sunt români.” Din nou, relația cu țara s-ar rezuma într-un singur cuvânt „durere”, după cum rezultă din apostrofarea unui străin, străin de cauza sa: „Nu ai niciun merit / Că te-ai născut / Într-o țară înfloritoare / Mai degrabă e norocul tău… / Iar norocul meu e / Că m-am născut într-o țară / Care mă doare.” Condiția de damnat a început din copilărie: „Poveste minunată, / Povestea mea furată.”
Tonul poetului devine vehement în Cumpănă, demistificând, pe puncte, evenimentele istorice: „Ocupația rusească / N-a fost dragoste frățească / Nici acele deportări / N-au fost calde-mbrățișări / Acea colectivizare / N-a fost milă și-ndurare.” Pentru interlocutorul pe care îl bănuim, poetul încearcă o explicație, o redeșteptare: „Tu altă viață nu cunoști, / Crescut fiind doar în sclavie / Aici deștepții toți sunt proști, / Iar proștii fac academie!” O nouă redenumire a patriei: „Între țările hapsâne, / Țara mea e ca o pâine / Vor s-o rupă, s-o mănânce, / Dar Dumnezeu este aice!” Prin schimbarea de conlocutor, I. Căpiță continuă cu îndârjire același rechizitoriu (căruia i-ar corespunde!: „– Voi ce-aveți îngropat aici? / Noi, mame și surori, și frați… / În lături, venetici!” – G. Coșbuc): „Vă-ntreb ce-aveți cu mine, / Când nimic nu am cu voi? / Doar se știe foarte bine: Eu-s-acasă / Voi? La noi!” Avertismentul nu se distanțează de „Să nu dea Dumnezeu cel Sfânt / Să vrem noi sânge, nu pământ! / Când foamea ne va răscula, / Când nu vom mai putea răbda / ­Hristoși să fiți, nu veți scăpa / Nici în mormânt!”, dimpotrivă, se situează la aceeași altitudine: „Nu treziți fiara din mine, / Că atunci nu mai scăpați / Nici ascunși prin vizuine / Nici croind-o pe urlați!” În ciuda ocupanților, cu același aliat alături, poetul-tribun recomandă compatrioților săi: „Noi nu vom face cum vor alții, / Ci… voia de la Dumnezeu: / Să ne iubim în veci ca frații / Să fim aice noi mereu.” În fața Providenței, poetul redevine copil, poate pentru că, prin candoarea vârstei, rugăciunea lui (în formule locale) are mai multe șanse: „– Doamne, mă rog Ție?, / Fă-mi o bucurie, / Du în tartar fiara / Și-ntregește-mi Țara!”, portretizată încă o dată, ca o ființă dragă: „Mândră-i Țara cu feciori, / Cu Ilene Cosânzene, / Țara mea, de câte ori / Ți-au scos sângele din vene?” Încă un prilej de a lansa un alt avertisment: „Eu n‑am murit, eu încă-s viu, / Și viu îmi va rămâne duhul / Și-atunci când voi fi în sicriu / Să țină minte bine rusul!” Condiția de damnat a poetului, printre oportuniști, este exprimată retoric: „Între-ai mei mă simt străin / Între-ai mei de ce-s străin?” Iarăși ne întoarcem în istorie la momente similare, în fața cărora V. Alecsandri nu a stat de o parte, dimpotrivă, s-a înrolat: „– Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inima română!”… I. Căpiță reintră în același rol: „Peste «nu» și peste «poate» / Haide, frate, mai departe!” Convingerea de nezdruncinat a poetului rămâne unirea: „– Vino, frate, mai aproape / Că străinul ne desparte / Și mă bate, / Și te bate. Vino, frate, mai aproape / Să ne facem noi dreptate!” O redefinire pentru „Țara mea, lumină lină / […] A ta slavă va să vină”, un autoportret – replică pentru contemporanii săi: „Pentru că văd, / Pentru că știu, / Pentru că spun / Mă au de nebun. / Așa sunt / Așa am fost / Mai bine nebun / Decât prost!” Răscolitoare, Dezertarea morții, într‑o țară, unde, din cauza pauperizării generalizate până și „Doamna cu Coasa” se simte în primejdie. Un moment de respiro: reîntoarcerea în copilărie, în satul natal, cu alte cuvinte, „Pe lângă cuib: Când mulți se rup spre alte țări / Eu zbor pe lângă cuib… / Aprind la moaște lumânări / Și crucea neamului o pup”. Din nou, reînvie nostalgia lui O. Goga peste timp, pe meleaguri basarabene: „Am un dor în astă lume / Nu pot orișicui a-l spune / Am un dor durut de-acasă… / Tare greu prin ani m-apasă / O căsuță doi părinți / Lăsați singuri și cuminți.” Remarcăm încărcătura cuvântului dor, cu semantismul etimologic moștenit din latină, dolus „durere fizică; suferință atroce”. Poetul redevine copil, scrie în concordanță, tulburător, despre realități dragi: Satule! dragule, Izvorașul meu, Asta e țara mea, uneori „se copilărește”, dar spune lucruri grave, delimitându-și baștina: „Asta-i țara mea din moși [= strămoși, ca în limba veche] / Țară de români / Oameni buni și omenoși / Tineri și bătrâni!”
Prin tot ce scrie, autorul se integrează literaturii române culte și populare. Testamentul său este întru totul mioritic: „De-o fi să mor neîmpăcat […] / Din osul meu fluier să faci / Să cânți la hora Reîntregirii.” Din nou inseparabilele, Mama și Țara: „Pământul țării e pieptul cald al mamei.” Reevaluarea pe care o propune poetul, sub titlul Cântarul nemuririi relevă o suită de adevăruri dureroase: „Câtă cultură – atâta neam / Cât neam – atâta țară, / Câtă speranță – atâta viață / Ce-am avut – ce mai avem?”
Poetul cultivă lapidaritatea. Mesajul poetic, fiorul poeziei se rezumă la o propoziție, atunci când redefinește un fenomen „meteo”, prin propriul sentiment filial, dilatat la scară cosmică!: Trăsnet = A murit mama!, ori chiar la un cuvânt: Neamul [=] limba. De asemenea, este cultivat, generos, acrostihul, prin care se omagiază, cu delicatețe, persoane din anturajul poetului. Un ciclu de poezii evocă anii de copilărie, cu „zeii” de atunci: „Mama mea e cea mai bună, / Cea mai bună, mai frumoasă!”, în viziunea de atunci: „Tatăl meu este voinic / Nu se teme de nimic, / Tatăl meu este om mare, / Lângă el și eu-s tare!” cu modelele de atunci: „Nimeni nu-i ca tata / Luptător avan, / Cu el nu mi-i frică / De nici un dușman!” Revin accentele eminesciene în cântarea copilăriei: aceeași interogație retorică tip „Unde ești copilărie / Cu pădurea ta, cu tot”: „Spuneți-mi, de ce tăceți, / Frumoaselor dimineți, / Care ați fost… Azi unde sunteți?” Nici accentele argheziene nu-i sunt străine poetului: „Eu vin cu tot ce am, de acasă / Cu graiul meu, vin din adâncuri, / Eu vin o lacrimă neștearsă…” Din nou ne reamintim de Gr. Vieru: „În pădurea verde-deasă, / Eu mă simt oricând acasă…” Poezia penultimă a ciclului, cu indicații post mortem, și în limbaj local, amintește Mai am un singur dor, dar în context contemporan, când problemele materiale strivesc, deopotrivă, pe vii și pe morți: „Când am să mor, ruga mi-ar fi / Să nu vă cheltuiți / Că voi aveți înc-a trăi / Și sunteți oropsiți…”
În cel de al doilea ciclu, tonalitatea se schimbă, atât cromatic, cât și sonor. Lumina ia locul beznei. Dangătului de dor i se substituie Șipotul de lumină. Titlul-metaforă a suprimat imaginea auditivă, atât a recuzitei, la cota cea mai înaltă, cât și a intervențiilor de Jupiter Tonans ale autorului. Firul de lumină se revarsă insinuant. Primele trei versuri stau sub protecție divină: nihil sine Deo. De această dată, poetului îi revine un rol mult mai plăcut, pledează pentru umanitate, pentru ocrotirea planetei în pericol, pentru armonie între oameni, căci iubește viața: „Nu am învățat a muri! / Să fie o altfel de școală? Vreau să-nvăț a trăi / E departe școala?” Problema vitală, transmisă cititorului, cu fiorul poeziei, e aceea a comunicării: „Cuvântul nespus nu rănește, / Dar nici nu tămăduiește, Omule, de ce ți-e dată limba?” Autorul este preocupat de caracterul inexorabil al vieții: „Zilele curg / În amurg / Curg / Eu mă trezesc și asfințesc / Asfințesc!” Permanent problematizează, redefinind munca care înnobilează până și accesoriile: „Plugul ce ară / Nu ruginește!”; demnitatea: „Vulturul și mort e vultur / Omule, / Unde-ai pierdut omenia?”; certitudinea: „Fii cuminte, moartea nu minte!”; punând întrebări retorice: „Înoți, te zbați, / Ca s-ajungi la un mal / Și după bucurie ce vine?”; militând împreună cu înaintași celebri (G. Coșbuc: „O luptă-i viața / Deci te luptă / Cu dragoste, de la cu dor”): „Viața are sens / Când trăiești intens! / Altfel e-un pustiu / Tu?… Un mort de viu”; relevând locul omului în univers: „Aproape… departe, / Timp, soare… / Răsare, asfinte / Ca la carte… / Doar o cărare… / Pentru fiecare”; reactualizând îndemnul de a prinde clipa, rămas de la antici încoace (carpe diem!): „Clipa – Da! nu altceva / E viața mea, e viața ta”; sancționând joaca de‑a viața: „Ai încălcat și te-a iertat, / Ai încălcat – te-a amendat! / Ai încălcat și te-a călcat! ”; delimitând făclia neamului: „Arta luminează vatra / O, biet artist!”, dând avertismente: „Ca mâine te trezești / Că nu te mai trezești / Ai sădit un pom?”; autoprospectându-se: „– Doamne, câte nu știu!”; stimulând relația de frate: „Simte căldura / Să nu cunoști ura / Căldura e măsura”; exemplificând echilibrul din natură: „Pomul crește, cu ramurile spre cer / Dar cu rădăcinile în pământ / Tu unde te avânți”, relevând neconcordanța om-natură: „Eu lunec / Dar cui îi pasă / Grâu-i copt și-i bun de coasă”; dovedindu-se un optimist incurabil: „Mai bine arzând decât putrezind, / Să mori… totdeauna / E prea devreme / Când să te naști? / Când?” „Neastâmpărul” poeziei îl face să transpună în creație artistică fie și o sintagmă: „Pace dulce, zâmbet de prunc”, fie și un singur cuvânt: „Ticălosul? Eu!” Reflecțiile pe marginea unor teme fundamentale; viață și moarte, bine și rău, prieteni și adversari se încheie emblematic în Drumul cunoașterii, am adăuga, interumane.
Inelul iubirii (Dangăt de dor), cel de al treilea ciclu, un nou prilej de a redefini omul, de această dată printr-o valoare sui-generis: „Ești câtă dragoste ai!” Și în această secțiune răzbat ecouri ale marii poezii românești și universale. Dintre toate, domină „Planeta Eminescu”. O recunoaștem în motive, în lexic: „Și să uităm de toate / Când din iubire bem / Să fim ambii o arsură / Mână-n mână / Gură-n gură; „Atât de dulce și frumoasă…” („Atât de fragedă te-asameni”)…; „Ca un vis ca o minune / Tu rămâi în viața mea…” („O rămâi, rămâi la mine / Te iubesc atât de mult”). Accentele morale însoțesc poezia erotică: „Mi-am dorit ceea / Ce nu-mi aparține / Și păcatul… e-al meu / E durut și e greu / Și de mine se ține… / Și mă frige mereu / Județul ce vine.” Sentimentul erotic obsedant, melancolic, exprimat, cu mijloace minime, rezistă timpului, se schimbă dureros doar purtătorul lui: „Umbra ta / Ecoul dragostei, / Ce nu mă lasă: / Și mă împac cu gândul, / Că nu mă vezi, odor, / Așa cum arăt astăzi, Îmbătrânit… de dor.” Și în cadrul erotic, poetul este preocupat de corectitudine: „Cine seamănă durere / Culege lacrimi… Tu, cu ce te ocupi?” Poetul, pătruns de frumusețea vieții, și îngrijorat de scurtimea ei, invocă Divinitatea: „Oprește, Doamne, Timpu-n loc!”, ca odinioară, Lamartine: „O temps suspends ton vol!”
Militantul dârz din părțile de început ale volumului, cedează locul omului, în esența lui, omenia, de cele mai multe ori pierdută. Lecția poetului ar fi vrednică de urmat: în loc să (ne) luptăm, să (ne) iubim. Fațeta unei poezii animate de gingășia și puritatea iubirii, a fost întunecată de vremuri. Valorile vieții, bucuriile acesteia, ne spune poetul, trec în plan secund. Altele sunt obiectivele, deși, nu aceasta este normalitatea.
Prin tot ceea ce scrie, I. Căpiță se afiliază poeziei românești. În versurile sale, recunoaștem vocile marilor noștri poeți, animați de idealuri înalte, punându-și opera în slujba acestora. După aproape un veac, ca odinioară, O. Goga, poetul basarabean dă glas unor noi „Cântece fără țară”, 1916. (Și noi care credeam că vor rămâne irepetabile!) Ca înaintașul său, este pe deplin angajat în ceea ce scrie, este vizionar și îndurerat, ca și autorul, emblematicei poezii La noi: „La noi sunt codrii mari de brad / Și câmpuri de mătase / La noi atâția fluturi sunt / Și atâta jale în casă / Privighetori din alte țări / Vin doina să ne asculte / La noi sunt cântece și flori / Și lacrimi multe, multe.” Mesajul similar al celor doi barzi izvorăște din similitudinea cadrului istoric și din marea sinceritate a sentimentului.
Poeziile lui Ionel Căpiță se citesc cu mare plăcere, pentru că transmit fiorul creației autentice. Cititorul simte nevoia să se întoarcă la text, să-l reia, să-l memoreze tocmai pentru sinceritatea mesajului, fie el combativ ori la polul opus, tandru, afectuos, copleșit de iubire și de limitele vieții. Aidoma unui râu în căutarea mătcii, poetul basarabean și-a găsit cursul artistic, plecând de la Șirăuți, pe Prut, către pământurile strămoșilor săi. Și aici este forța, puterea creației artistice a autorului.
Dr. Iulia MĂRGĂRIT,
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan –
Al. Rosetti” al Academiei Române, București