Biblio Polis - Vol. 61 (2016) Nr. 2  
ARHIVA  
RECENZII ȘI CONSEMNĂRI / REVIEWS AND NOTES / РЕЦЕНЗИИ И ЗАМЕТКИ
Valeriu RAȚĂ
Jurnalul de trecător cinic al lui Corneliu Florea

În rîndurile ce urmează vom pune în atenția cititorilor scrierile publicistice ale medicului Corneliu Florea, amintind că revista BiblioPolis a scris despre el mai întîi publicînd eseul Un medic ce a devenit scriitor, un canadian ce a rămas român: Corneliu Florea de Vlad Pohilă (2003, nr. 3) și recenzia Dulce-amară, Bucovină de Constantin Bobeică (la volumul Risipirea – cronică bucovineană; 2009, nr. 4). A inserat revista noastră și două recenzii semnate de protagonist: Veritabil tratat de cultură românească (Și totuși, limba română de Vlad Pohilă; 2010, nr. 1) și Noi adevăruri despre falsul eliberator al popoarelor (Spărgătorul de gheață de Viktor Suvorov; 2012, nr. 1).
Corneliu Florea (pe nume adevărat Dumitru Pădeanu; născut la Timișoara, pe 5 ianuarie 1939) este un scriitor, publicist, memorialist, promotor cultural și editor român din Winnipeg, Canada. Profesia de bază – medic, dar de multă vreme este pasionat și de scris. Editează de unul singur patru numere pe an ale publicației Jurnal liber („mică revistă de critică socială”), care apare în limba română, fiind distribuită prietenilor în întreaga lume. Volumele ce îl reprezintă plenar pe C. Florea sînt: Jurnal de lagăr liber (1987); Constituția de la 29 februarie (2 ed., 1988, 2008); Cine tulbură liniștea Transilvaniei (2 ed., 1990, 2012); Afacerea holocaustului (1991); Jurnal pe frunze de arțar (2 vol., 1993); Note de pe drumurile lumii (2 ed., 1995, 2010); Coloana infinită și totemurile canadiene (2 ed., 1997, 2006); Semnale semenilor mei (1999); Vremuri antiromânești (2001); Jurnal de medic (2 vol., 2002, 2011); Libertatea de a iubi adevărul (2004); Fiecare cu America lui (2005); Polemos (2007); Risipirea – cronică bucovineană (2 ed., 2009, 2011); Peregrinări – note de călătorie (2010); Glose medicale (2013) ș.a.
În 2014 Corneliu Florea editează volumul (despre el va fi vorba în continuare) Jurnal de trecător cinic, cu o postfață de Cristian I.C. Popescu, în care acesta îi atenționează pe cititori: „Să mai spunem, spre deliciul publicului, că ignorarea Adevărului sau tratarea lui în răspărul înfloritoarei bășcălii din societatea prezentului românesc, duce, inevitabil, la manifestări de cinism. Ce altă dovadă mai grăitoare decît situația de azi a celor «conduși» și cum sînt reflectate toate astea în mass-media. Nu întîmplător, «condușii» e în ghilimele: în fapt, fiecare din puternicii zilei face «ce vrea mușchiul lui», fiindcă modelele ce ar trebui să fie, printre altele, și sacerdoți ai Adevărului, măcar la sfertul de veac trecut, fie oficiază slujbele parohiilor străine, fie, atrase de sindromul «mimosa pudica intellectualis», stau deoparte de zgomotul arenei, ai vieții însăși! Asta nu înseamnă dispariția cinismului ci, dimpotrivă, bunăstarea unei forme de «supercinism» mult deasupra celei de «cinism» al omului de pe stradă. Vă las pe dumneavoastră, cititorii, să ghiciți cine întrupează «supercinicii».”
Ne propunem în cele ce urmează să descifrăm scrierile din această carte și să-i dăm pe față, să-i scoatem la iveală, să-i arătăm lumii întregi cine sînt ei cu adevărat.
Culegerea Jurnal de trecător cinic de C. Florea cuprinde 12 compartimente (eseuri, reflecții spirituale) de factură polemică despre realitatea românească, toate (dar absolut toate!) pun în dezbatere adevăruri istorice, pe care majoritatea celor din tagma scriitoricească sau a jurnalismului românesc din Țară, dar și de pe diferite meridiane ale Terrei noastre, le ocolesc, ceea ce nu poate face C. Florea, chiar dacă este rezident în Canada (din 1980), deoarece, cum se vede, este un incontestabil patriot al Neamului său. Reflecțiile spirituale ale lui C. Florea dau consistență Jurnalului…, toate (dar absolut toate!) trădează inteligență, sensibilitate și cunoaștere a faptelor concrete, a evenimentelor derulate în România și în arealul din jurul ei. Unele din ele delectează mintea, altele nasc emoții și te fac să meditezi profund asupra istoriei noastre. Dar să începem a le „dezghioca” pe rînd.
Primul compartiment – Anno Domini 2013 – pune în discuție mai multe probleme cu privire la adevăr, despre care înțelepciunea populară zice: „Vremea cu-ncetul poate să le descopere pe toate, descoperă și adevărul.” Sau: „Vrei dușmani să dobîndești, grăiește adevărul.” Cel mai elocvent caz este tocmai cel cu poetul nostru național Mihai Eminescu, pe care unii – nonvalorile, puternicii zilei (se dau nume) – din varii motive ticăloase încearcă să-l falsifice, să-l marginalizeze (se citează). O descoperire de ultimă oră este cauza morții celui mai mare poet al românilor. C. Florea nu a lăsat deoparte nici implicarea unor evrei în chestiunea dată, nici politica Uniunii Europene față de națiunile mai mici de pe continent ș.a.
În al doilea compartiment – Nesfîrșita cale a cunoașterii – autorul se concentrează asupra parodiei, dar nu a celei din literatura artistică sau muzica ușoară, ci asupra parodiei lucrurilor sfinte pentru întreg poporul, căci se găsesc unii „deștepți” care parodiază istoria neamului românesc. Se analizează un eseu cu vădit caracter antiromânesc, al cărui autor, Lucian Boia, debitează inepții de te ia groaza, împroașcă noroi verbal la stînga și la dreapta, de la un capăt pînă la altul („sîntem analfabeții Europei”; „românii nu au onoare”; „românii au cedat rînd pe rînd totul”; „credibilitatea României a ajuns la un punct foarte scăzut”; „s-a petrecut și o accentuată românizare a României”; „din secolul al XIV pînă astăzi, românii par să bată pasul pe loc: nu au urcat nicio treaptă, comparativ cu celelalte țări europene”; „mai sînt românii o națiune?” ș.a.m.d. în felul acesta). Replicile lui C. Florea sînt vehemente și tăioase, deoarece scrierea aceasta a bulversat opinia românească. Părerea finală este că o astfel de scriere este „un vector de încărcături negative ce duce la multe efecte defavorabile printre români”.
În cel de-al treilea compartiment – Echinox cu fantome iredentiste – C. Florea ne comunică despre faptul că, mai mult de douăzeci de ani, România este bîntuită de fantomele, nălucile iredentismului unguresc, iar în ultimul timp se mai înalță și un steag secuiesc în vîrf de suliță. Adepții „Ungariei Mari” redeșteaptă visul de acaparare a unor teritorii din statele vecine, teritorii care, după cum zic ei, le aparțin din străvechime. Însă toate obrăzniciile lor sînt combătute de C. Florea prin probe din istoria adevărată a ținuturilor românești „revendicate” de hungariști.
Al patrulea compartiment – De dragul timpului pierdut – este o reflecție filozofică (ce este viața? cum a apărut? ce se poate face ca viața să nu părăsească corpul? ș.a.), precum și despre unele episoade din mitologia antică greacă (cu zei și semizei: Zeus, Hages, Apollo, Coronis, Esculap, Asclepios, Higiea, Panaceea, Aceso, Iaso ș.a.), despre Hippocrate și jurămîntul medicilor care îi poartă numele, precum și amintiri ale autorului din anii de studenție la Facultatea de Medicină din Timișoara.
Al cincilea compartiment – Senini și concilianți – constituie în esență notele de călătorie ale autorului la sosirea în Patrie – în România, de care îi este dor mereu: „Oare, între timp, de cînd am plecat din Canada, nu a devenit cumva politic incorect să folosesc sintagma Patria mea? Naiba să-i ducă pe tărîmul politicului corect, eu vreau să fiu liber în sufletul și în gîndirea mea, nu să fiu tot timpul prins în centuri de siguranță ale politicului corect. Vreau să ajung în România Mea, să mă urc într-un copac și să privesc Carpații pînă ce îi aud. Începe să mi se facă lehamite de ideologiile constructive ale libertăților de observare proprie a lumii, a gîndirii și a expresiei personale. Nu am suportat în comunism, nu suport nici acum, în nemaipomenita democrație a celor puternici, să mi se bage pumnul în gură cînd o deschid, am deja bine conturată certitudinea binelui și a răului, mi-am însușit o conștiinciozitate socială civilizată, respect pe cei ce nu se ating de libertățile mele fundamentale, înscrise în toate marile declarații și acte ale umanității.”
În al șaselea compartiment – Agonia liniștii în România – cititorii vor lua cunoștință de un interviu al autorului și al scriitorului Virgil Rațiu de la Bistrița cu Î.P.S. Ioan Selejan, arhiepiscop la Episcopia Ortodoxă Română a Covasnei și Harghitei, despre starea sufletească grea și soarta românilor din această regiune din timpul ocupației horthyste, cînd secuii ungurizați practic s-au războit cu românii locului: au fost distruse bisericile și cimitirele, au fost prigoniți preoții, iar țăranii – maghiarizați cu forța și siliți să-și schimbe credința. După cel de-al Doilea Război Mondial represiunile împotriva românilor au continuat, se țin lanț și în prezent, cînd „secuii ungurizați sînt privilegiați cu toate drepturile cetățenilor români și cele specifice minorităților, urlă ca lupii, că li se distruge identitatea lor secuiască, pe care nu o mai au de mult”.
În al șaptelea compartiment – De ce Bram Stoker aici?! – autorul se întreabă de ce irlandezului Bram Stoker, autorului romanului Dracula (another horror novel = un alt roman de groază), i s-a înălțat un bust la Piatra Fîntînele, între munții Bîrgăului, Rodnei și Călimani (în fața unui hotel numit, de asemenea, Dracula), pe cînd românii născuți în județul Bistrița-Năsăud sau în cele de prin împrejurime nu sînt luați în seamă în niciun fel: „Mă întreb, cum se întreabă mulți români interesați de realitatea istorică și care meditează logic și liber situațiile ei, ce au în cap cei de la așa-zisul minister al culturii, consilierii județeni culturali cînd aprobă asemenea distorsionări și defăimări la adresa a tot ce este românesc?” C. Florea descrie și nedreptatea făcută lui Nicolae Paulescu (om de știință român, medic și fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din București, care a contribuit enorm, decisiv la descoperirea hormonului antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai tîrziu insulină), care a început cu neacordarea Premiului Nobel în 1923 și a culminat în 2003 cu interzicerea dezvelirii bustului savantului român în fața spitalului-hotel „Dieu” din Paris. Jurnalul continuă cu notele de călătorie din Maramureșul Voievodal pînă la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala Daciei romane, așezată în Cîmpia Hațegului de la poalele munților Retezat și Poiana Ruscă: „Din nefericire, acum sînt lăsate în ruină totală vestigiile romane din nepăsarea autorităților statale susținută indirect, dar intens de globalizare, care și-a găsit cea mai nimerită și favorabilă țară europeană, unde să niveleze la zero toată zestrea istorică a acestui popor.”
Al optulea compartiment – Cadran Transilvănean – ne poartă prin Transilvania: autostrada Transalpină, cabana Oașa, Blajul, Cîmpia Libertății, Sighișoara… Apoi prin Roma, Florența… Ultima zi petrecută de autor în România a fost la Cluj-Napoca…
Al nouălea compartiment – Pe urmele pelerinilor – începe cu vizitarea Vaticanului (Bazilica „Sfîntul Petru”, Capela Sixtină), apoi urmează Florența (Galeria „Dell’Academia”), San Gimignano, Lugano (Bazilica „Santa Maria degli Angioli”), lacul Maggiore (insulele Borromeo, a Pescarilor), Milano, Veneția, Padova (Bazilica „Sfîntul Anton”), Assisi (Catedrala „San Rufino”, Basilica di Santa Chiara), Mănăstirea Monte Cassino…
În al zecelea compartiment – Datoria de a căuta adevărul – se discută despre originea latinității noastre, despre limba și rădăcinile neamului românesc: „Nu înțeleg cum se face că romanii au stat în Britania 400 de ani și nu s-a prins latina de ei, în timp ce în Dacia au stat numai 170 de ani și noi vorbim o limbă similară?! […] În Iordania au stat 600 de ani și latina romanilor acolo e zero. Și acest argument m-a pus pe gînduri… […] Și cu legionarii ăștia [circa 10 legiuni – n.a.] au cucerit un sfert din Dacia, iar după 170 de ani în TOATĂ DACIA, cucerită și necucerită, se vorbea precum legionarii romani! Să fim serioși, lucizi și raționali și să nu mai credem așa ceva! Cu acest subiect am intrat într-un labirint istoric din care nu mai putem ieși decît cu noi date istorice și logică istorică. […] Teoria înrudirii limbilor vorbite de romani și de daci, înainte de Anno Domini 105, este o teorie mult mai logică decît cea în care am transformat cuceritorul cu legionarii lui în profesori de latina vulgara din Latium.”
În penultimul compartiment – Prosperi și proscriși – C. Florea exprimă o atitudine, la fel deosebită, față de ceea ce se întîmplă în România actuală: „Cu uimire, cu groază, an de an constat că cel mai bine le merge foștilor mari comuniști și familiilor lor. Prosperitate și înflorire din tată comunist, în fiu comunist, urmînd nepoții lor cu stea în frunte. Fiindcă ne referim la prosperitatea prin infracțiune morală a unor familii comuniste după 1989, trebuie precizat că adevărații anticomuniști români, din trecut și din prezent, sînt vînați de fiii foștilor nomenclaturiști comuniști, precum, în trecut, erau vînați bizonii și Pieile Roșii în prerie!” Cu nume concrete de „prosperi și proscriși”, cu exemple din faptele lor săvîrșite, autorul ne demonstrează cu lux de amănunte unde a ajuns România de azi, fiind condusă prin „sistemul manipulării psihologice” sau, altfel zis, prin „departamentul mistificărilor totale”. Dezamăgit, înșelat de așteptările sale el („cinicul”) notează: „Încerc să mă desprind de această lume, pe care nu o cunosc ca românească, în care mă simt un captiv, precum cei din blocurile de piatră ai lui Michelangelo. Încerc, dar am mai multă mîhnire în mine decît forță. Mai încerc.”
Ultimul compartiment al volumului – A treia republică – constituie o expunere a evenimentelor prin care a trecut România în anii 1947-1968 (numită convențional prima republică – populară), 1968-1989 (a doua republică – socialistă) și din 1989 pînă în prezent („republică scoasă la mezat, bucată cu bucată, cu români cu tot”).
Prin volumul Jurnal de trecător cinic C. Florea ne demonstrează o dragoste nețărmurită față de adevăr – indiferent din ce domeniu face parte –, iar aceasta în zilele noastre valorează mult. Nu în zadar postfațatorul, C.I.C. Popescu menționează: „Și, iată, e cineva care nu numai că-nțelege asta, dar își mai și scrie crezul și, făcîndu-l public, aduce cititorului un gînd proaspăt și pertinent contra fărădelegii, nu în ultimul rînd, morale, abătute asupra neamului în ultimul sfert de veac. Să-l numim pe scriitor? Nu cred că e cazul. Este unul dintre noi. Mai vrednic, însă! Cineva care, în virtutea mai bunei înțelegeri a rolului social al «scalpelului», a pus pe hîrtie, cu durerea celui ce-a văzut «jocul ielelor», gîndurile, cîteodată cinice, ale «diagnosticului cinic». Odată citit, să-l luăm ca atare. Și, poate să-i ieșim în întîmpinare.”
Din păcate, lumea în care trăim este o lume plină de imperfecțiuni, predestinată permanent să se autodistrugă. Noi însă trebuie să alegem calea de a ne împlini idealurile, de a ne atinge potențialul, chiar dacă uneori este cazul să o luam de fiecare dată de la capăt. Corneliu Florea în această privință ne este un îndrumător, care ne sfătuiește ca starea generală de teamă și confuzie să dispară. De aceea, el îndeamnă ca în activitățile noastre totdeauna să luăm aminte de nota de pe pagina a patra a cărții: „În galeria «Dell’Academia» din Florența se află patru statui neterminate, intenționat neterminate, în ideea pentru a transmite un adevăr esențial. Sînt Prizonierii sau Captivii lui Michelangelo Buonarroti, care în lucrările sale a plecat de la viziunea că în fiecare bloc de marmură se află o statuie care vrea să se elibereze. Eliberarea, această dorință fundamentală a omenirii, este reprezentată în aceste statui, de la zei la sclavi, fiindcă într-o formă sau alta, toți sîntem niște captivi. În mod special, pentru acești captivi am vizitat din nou Galeria de artă florentină, ca să le privesc forța cu care se opintesc să se elibereze, strălucit redată de dalta maestrului absolut, clarvăzător, profetic. Priviți-i și dumneavoastră și veți simți întîlnind un adevăr mesianic: noi, cu toții, sîntem prizonieri, niște prizonieri și captivi ai societății noastre, datorită sistemelor, ideologiilor politice ori religioase, datorită percepției societății și gîndirii fiecăruia. Să încercăm să ne eliberăm de ceea ce sîntem captivi fără voia noastră.”
Prin mănunchiul notelor de călătorie ale unui trecător „cinic”, prin comunicarea aproape perfectă cu români de pretutindeni, prin efectul puternicelor sale trăiri sufletești, Cornelui Florea își etalează libertatea gîndirii, totodată păstrînd echilibrul mesajelor și profunzimea lor. Credem că, dacă nu le-ar fi scris, românimea ar fi fost ceva mai săracă. Autorul Jurnalului… reușește să capteze cititorul prin profunzimea ideilor inspiratoare, prin tematici cu linii prioritare la această răscruce de secole și de milenii.
Volumul analizat – a cărui lecturare este atractivă și interesantă – reprezintă un apel puternic la trezire națională. Analiza atentă a gîndurilor inovatoare izvorîte din observații subtile, certitudinea deplină și convingătoare a devotamentului autorului Jurnalului de trecător cinic față de poporul român ne determină să-l recomandăm fără rezerve tuturor cititorilor cărora nu le este străină soarta României de azi și de mîine.