Biblio Polis - Vol. 61 (2016) Nr. 2  
ARHIVA  
DIALOGURI MAGISTRALE / CREATIVE DIALOGUE / ТВОРЧЕСКИЕ ДИАЛОГИ
Consemnare: Tudor IAȘCENCO
Ing. Eugen Statnic: „Pentru mine mai importantă a fost Țara, și nu regimul”

Eugen Statnic s-a născut pe 30 iunie 1929 în s. Pripiceni-Răzeși, Rezina. A crescut în sudul Basarabiei, la baștina părintească. După refugiul din 1944, absolvă Politehnica din Timișoara. Activează în România, obținând succese remarcabile în construcția de televizoare (1960-1980). Apoi – și în Apus (1982-2011), devenind un specialist de talie mondială în electronică, domeniul „surse și sisteme de lumină”. Istoric autodidact (cu o bibliotecă de unicat, dar și cu abilități și cunoștințe unice în domeniu), a publicat în România (2014) și în Republica Moldova (2015) sinteza istorică Părinții războaielor. Este inițiatorul și susținătorul financiar al editării lucrării de popularizare Din istoria veche a Basarabiei (Bacău, 2014). Ajunsă și în R. Moldova, cartea a generat un mare interes, fiind, totodată, apreciată cu premiul Salonului de Carte de la Chișinău (2015). Aceasta l-a determinat să pregătească o ediție aparte pentru Basarabia, completată, dar și cu un tiraj care, potrivit dlui Statnic, să ajungă „pentru toate bibliotecile, școlile și bisericile românești dintre Prut și Nistru, întru luminarea tineretului, ca el să cunoască trecutul Basarabiei, în spiritul adevăratei istorii a ei”.
„Eu mă consider sufletește «răzeș din Orhei», care exact după 80 de ani (1931-2011) am revăzut locul nașterii, satul Pripiceni-Răzeși, pe care îl purtam în suflet așa cum l-am cunoscut din povestirile mamei mele, Nadejda (1900-1997), prima mea învățătoare, enciclopedia mea, căreia îi datorez viața, sănătatea, lumina minții și puterea sufletului, adică totul”, afirmă dl Eugen Statnic într-o scrisoare către ziarul CUVÂNTUL, care se editează la Rezina, dar se difuzează în mai multe raioane din RM.
1. Ce subînțelegeți Dvs. prin noțiunea „acasă”?
Pentru mine „acasă” înseamnă locul unde am văzut lumina zilei și am făcut primii pași pe lungul drum al vieții, locurile de care se leagă primele amintiri. Din povestirile mamei știu de Pripiceni, de Trifești, unde rude ne erau familia preotului Emilian Barbăroșie și verișorii Cleopatra, Nil și Lidia; de Scorțeni, unde preoteasă era sora tatălui meu, Larisa, soția preotului Mârza, și verișoara Lilica-Agnes; de Chiștelnița, de unde se trăgea profesorul de teologie Ilie Tocan, cu soția Raisa și băieții Nicolae, Victor și Leonid cu care am fost prieteni toată viața de după refugiul din 1944. Știu de Cinișeuți, de Saharna, de Peciște și Olișcani, de Horodiștea de lângă Țâpova, dar și de „călugării din stânca Nistrului”, unde după 80 de ani m-a condus dna Iftodi din Lalova, în toamna lui 2011.
„Acasă”, este pentru mine casa în care m-am născut, lângă frumoasa biserică din Pripiceni, unde am fost botezat la 1 iulie 1929 și unde azi păstorește părintele Serghei Cozma Botnari din Mateuți de Jos și care în fiecare duminică citește în pomelnic numele preotului Arcadie (1893-1982) – tatăl meu care, timp de șapte ani (1924-1931), a preoțit la Pripiceni, iar mama a fost învățătoare la școala primară din sat. Peste patru ani, în septembrie 2015, am revăzut, cu emoție, încă o dată Pripicenii, unde împreună cu profesorul Vasile Șoimaru am participat la o slujbă în biserica nu prea plină cu enoriași. Sufletește, pentru mine Pripicenii sunt „acasă”, ca și Orheiul, dar și toată Basarabia.
2. Cine V-a predat primele lecții care V-au marcat caracterul și viitorul?
Mama a fost primul meu dascăl, învățător, profesor și prima mea enciclopedie, o enciclopedie vie, cu multe pagini nescrise. O chinuiam pe mama cu zeci de întrebări zi de zi și an de an, de când mă știu. Noi am fost patru copii – Larisa (1921), Valeriu (1923), eu (1929) și Victoria (1941). Cum în anii 1933-1936, înainte de a merge la școală, cei mai mari erau la liceu la Chișinău și, respectiv, Bolgrad, eu eram „singur” acasă și am beneficiat de toate cunoștințele mamei. Mama a fost și primul meu profesor de istorie, căci anume de la dânsa am cunoscut legendele biblice, viața lui Hristos, dar și legendele vechilor greci, adică legendele olimpice: Samarineanul milostiv, Neputinciosul din Capernaum, Nunta din Cana Galileei, Muntele Golgota, Grădina Ghetsimani; eroii de la Troia, despre cele șapte minuni ale lumii, Sparta, Atena, Maraton și Olimpia, cu toți zeii… Și toate acestea – înainte de a merge la școală, pe 15 septembrie 1936. Răbdarea mamei mi-a dat temelia cunoașterii și mi-a turnat în suflet pentru totdeauna bunătatea și mila.
3. Ce știți despre părinții și bunicii Dvs., locul și rolul lor în viața comunității natale?
Părinții, bunicii și străbunicii mei sunt toți din sudul Basarabiei, eu tot de la mama știind multe despre ei, doar că acestea le-am aflat mult mai târziu. Pe linie paternă, toți înaintașii au fost preoți, începând cu Grigore (1780-1831), care, la 1806, a venit cu armata lui Kutuzov ca preot militar, iar după război a fost răsplătit cu o moșie de 60 de desetine la Eschipolos, un sat moldovenesc de pe malul lacului Sasâc, la sud de vechiul orășel Tatarbunar, acolo unde se termină Valul lui Traian (el începe la Prut, lângă Vadul lui Isac, și, după 127 km, ajunge la lacul Sasâc). Cum la fiecare sfârșit de limes / sistem de apărare roman era statornicită cel puțin o cohortă într-un castru (lagăr) militar fortificat, este sigur că acest castru s-a aflat pe vatra satului Eschipolos. O jumătate a acestui nume e turcească (eski = vechi), iar alta – grecească (polos / polis = oraș), ceea ce ne spune că la 1484, când turcii au cucerit Chilia și Cetatea Albă, localitatea exista. Am scris mai mult despre Eschipolos și Pripiceni, aceste două sate fiind baștina sau patria mică a străbunicilor mei și a mea. Copiii și nepoții mei sunt apatrizi, adică ei nu mai au patrie, deoarece, actualmente, școala și societatea din mai multe țări europene elimină din educație sentimentul apartenenței etnice și legătura sufletească cu patria, urmărindu-se minimalizarea rolului credinței și al conștiinței naționale… Se cheltuiesc zeci de miliarde pentru a se ajunge la o societate numită „multi-culti”, un om fără rădăcini, fără opinie, fără cunoștințe de istorie, un individ incult, ateu, fără aspirații, o marionetă pe scena politică, ușor de manipulat. Mediile audio-vizuale fac educația pe această linie a turbo-capitalismului dominat de o oligarhie financiară care poartă necontenit războaie, chipurile, întru apărarea păcii, distrugând țări întregi și omorând milioane de oameni nevinovați pentru a impune regimurile dorite, marionete pe scena mondială.
În neamul meu s-au amestecat români moldoveni dintre Prut și Nistru, ruși (veniți în Basarabia după 1812 pentru a se simți aici stăpâni), o prințesă poloneză, un profesor german, dar și români dintre mocanii / ciobanii din părțile Sibiului, care, după anul 1300, au devenit locuitori băștinași, mai ales în câmpia Chiliei, dar și în tot Bugeacul, ba chiar până la Bug, Nipru, în Crimeea și Caucaz. Și nu numai ca transhumanți, adică păstori care se mutau sezonier cu turmele lor spre locuri cu pășune mai mănoase, ci și ca locuitori așezați în sate vechi și sălașe / așezări vremelnice. Ei trăiau / trăiesc de peste 25 de generații la Dunărea de Jos, de la Giurgiulești pe Prut până la Palanca pe Nistru… la Vulcănești, Colibași, Cartal, Babele, Frecăței, Împuțita, Barta, Cișmeaua Văruită, Potcoava, Băneasa, Fântâna Zânelor, Valea Perjei, Dumitrești, Eschipolos, Mahala (Noul Caragaci), Sărăria, Sărata, Satul Nou, Frumușica, Minciuna sau Furata, Plăcinta, Roșia. Dar acolo existau și câteva sate cu nume turcești: Erdec-Burnu, Ceamașir, Hagi Curda, Cioburciu, Buduri, Cioara-Mârza, Kizil, Anadol, Kitai sau Batâr, ca și unele rebotezate, după 1812, cu nume rusești: Borisovca, Furmanca, Pocrovca, Novo Selivca sau Cosa.
Dacă aș fi copilărit doar la Pripiceni, aș fi știut numai româna, așa cum o vorbeau, cu 90 de ani în urmă, răzeșii respectuoși față de mazili. Grație însă faptului că am copilărit în sate sud-basarabene, am învățat de la alți copii, cât de cât, să vorbesc și în alte limbi: bulgărește (în anii 1932-1935) – la Cuporani (azi Rivna), dialectul hahol al limbii ucrainene (anii 1935-1939) – la Martaza; nemțește (în 1939-1941) – la Sărăria. Sub ocupația din 1940-1941 a trebuit – în școala deja sovietică – să învăț, timp de un an, și limba ucraineană (oficială), iar limba rusă am început să o învăț la Tighina, continuând, în anii 1941-1944, la Chișinău, chiar în curtea Liceului „B.P. Hasdeu”: în pauză elevii orășeni conversau rusește, ca noi, colegii lor de clasă, veniți de la țară, să nu fi înțeles chiar totul…
Mi se pare necesar și util să mai relatez ceva despre unele detalii privind învățământul din Basarabia, căci, ca și multor altor, mi-a influențat decisiv viața ulterioară. La liceul menționat aveam colegi cu nume autentice basarabene, uneori și pitorești: Mămăligă, Mălai, Castravete, Chistol, Roadedeal, Hrib, Scurtu, Chioru, Barbăroșie, Plămădeală, Plăcintari, Morari, Ciubotari, Botnari, Crivăț, Caisân, Gobjilă, Ciomârtan, Costin, Țanțuc, dar și Bobicov, Nevzorov, Soloviov, Melnic, Tcacenco, Arzamasov. Precum vorbesc aceste nume, majoritatea elevilor Liceului „B.P. Hasdeu” erau din familii de români moldoveni din Basarabia – inclusiv copii de gospodari de la țară, dar, evident, și de preoți, și de învățători. Poate, cam 20 la sută erau basarabeni care aveau ca limbă maternă rusa și aparțineau, în mare parte, la intelectualitatea orășenească de cultură clasică rusă, intelectualitate care, aș zice, era nu numai integrată în societatea românească, ci și de orientare net anticomunistă. Învățau cu noi și câțiva găgăuzi, ei fiind de orientare românească, unii proveneau din familii bilingve. Am avut și câțiva colegi din Vechiul Regat, mai ales din Oltenia (Diaconescu, Văgâi, Buzuloiu). Nefiind tocmai tari la învățătură, ei toți, nu pricepeam de ce, erau bursieri, ceea ce provoca nemulțumirea noastră, a elevilor care îndeplineam primul criteriu legal de obținere a bursei – media anului școlar –, dar nu o aveam, totuși…
Încă o dovadă a faptului că învățământul secundar în Basarabia (licee, școli normale) era de calitate. După 1944, câțiva ani am comunicat intens cu foștii colegi de la fostul nostru liceu „B.P. Hasdeu”. De la ei știu precis că aproape toți au devenit premianți la liceele din Muntenia, Oltenia, Transilvania, unii chiar premianți absoluți, și nu în niște comune oarecare, ci la București, Sibiu, Timișoara, Cluj și Brașov… nemaivorbind de Târgu-Jiu, Pitești, Buzău sau Focșani. Elevii noștri aveau succese deosebite, mai ales la materii de cultură generală: limba română, istorie, geografie și „dexterități”, precum erau numite muzica, desenul, sportul și limbile străine. (Eu, bunăoară, în anul 1944, vorbeam cursiv rusa, ucraineana, bulgara și germana, iar la absolvirea liceului însușisem bine și franceza, italiana, studiate facultativ, ba făcusem și latina pe parcursul a șase clase. Engleza am învățat-o în timpul cursurilor de limbă rusă, devenită, în România de după 1948, obligatorie și în instituțiile de învățământ superior.)
Așadar, din anii de școală făcuți în Chișinăul de până la 1944, am plecat – și nu e vorba doar de subsemnatul – cu o pregătire foarte temeinică, care, precum ziceam, ne-a ajutat să fim fruntași în unele privințe și după refugiu, chiar întrecea nivelul de atunci în unele astfel de școli din Vechiul Regat și din Transilvania. Faptul se explică în mare parte, cred, prin aceea că noi eram mult mai puternic motivați pentru a obține cunoștințe cât mai temeinice. Deoarece ne dădeam bine seama că fără astfel de cunoștințe, chiar dacă nu ar fi venit urgia din 1944, nouă, unor tineri din Basarabia – o provincie nu numai că periferică, ci și doar nu de mult revenită acasă, ba încă și fiind una care rămânea puternic influențată de elementele subversive cominterniste – ne-ar fi fost nu tocmai ușor să ne afirmăm, să concurăm cu absolvenții liceelor din Vechiul Regat. Iar după ce, în 1944, ne pomeniserăm refugiați, această din urmă împrejurare a devenit absolut indiscutabilă. Dar nivelul intelectual relativ înalt al multor tineri basarabeni de atunci se explică, fără nicio îndoială, și prin influența benefică din partea culturii clasice ruse. Căci, chiar dacă, după Unire, acei tineri au avut norocul de a nu mai trăi nemijlocit în spațiul acestei culturi, valorile ei îi influențau – cu deosebire, prin contactele cu marea pleiadă de basarabeni care își făcuseră studiile în Rusia și, deci, aduseseră cu ei foarte multe din cultura clasică rusă. Și e de datoria tinerilor de azi și de mai apoi ca să cunoască bine șirul acestor mari nume de compatrioți (ca și faptele lor nobile): Constantin Stere, Pantelimon Halippa, Ion Buzdugan, Vasile Stroiescu, Pavel Gore, Vladimir Herța, Petre Cazacu, Ion Pelivan, Ioan Halippa, Nicolae Casso, frații Alexandru și Carol Cotruță, Ștefan Ciobanu, Daniel Ciugureanu, Elena Alistar, Petru Corobceanu, Alexei Mateevici, Emanuil Catelli, Gurie Crosu ș.a. Toți aceștia au activat, au luptat, au votat cu prețul vieții, la vremea tulbure de după declanșarea revoluției, în anii de teroare bolșevică 1917-1918 în Basarabia. Până și marii boieri basarabeni, despre care Nicolae Iorga zicea că sunt rusificați, au fost cu neamul și patria: D.C. Moruzi, A. Murafa, N. Zubcu-Codreanu, Z. Ralli-Arbore, Constantin Cristi, Pavel Dicescu – o adevărată nobilime…
Întrucât întrebarea la care răspund acum e despre strămoși, consider potrivit să aducem aici la cunoștința tinerelor generații – și cu ajutorul unor date concrete, statistice – ceva informație despre condițiile în care românii moldoveni din Basarabia au trăit, după ce Imperiul Rus a înghițit partea de est a Moldovei istorice.
La 1810 românii constituiau 90% din populația Basarabiei, iar rutenii și lipovenii – mai puțin de 7%, sau 33 mii de suflete. Deci, între Nistru și Prut ruși încă nu erau „nici de sămânță”. Primii ruși care au început să se așeze în vechea Moldovă au fost dintre cei veniți cu armata lui Kutuzov și Ciceagov. Este drept că nu puțini ruși ajungeau și anterior în Basarabia, dar întotdeauna veneau cu război. Așa a fost în: 1711, 1735-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812, 1828-1834, 1848-1849, 1853-1856, 1877-1878, 1914-1918, 1940-1941, 1944-1945. Am numărat zece războaie ruso-turce (dar unii istorici vorbesc de 13 sau chiar 15 asemenea războaie) când zeci și sute de mii de soldați înfometați, vara și iarna, au tăbărât peste Basarabia și întreaga Moldovă, au sărăcit poporul, au distrus satele și orașele, au siluit și au înfometat populația mereu scăzândă din cauza foametei, molimelor și uciderii.
Știm că după 1812 au fost colonizați / aduși 33 mii de bulgari și găgăuzi, dându-li-se 565 mii desetine de pământ (o desetină = 1,09 ha). În anii 1814-1842 au venit cam 10 mii de germani care au întemeiat în Bugeac 25 de colonii, ei primind 353 mii desetine. După 1829 în sudul Basarabiei au fost aduși și cazaci – așa-numita „Kazacie Novorosiiskoe Voisko”, formând vreo 11 stanițe căzăcești, inclusiv Volontirovca, Staro-Cazacie, Mihailovca, Acmanghit, Nicolaevca, Divizia, Sofian, cu cca 4000 de luptători plus 22 mii de membri ai acestor familii.
Dacă la primul recensământ rusesc din anul 1817 în Basarabia erau 3726 familii de evrei cu cca 19 mii de suflete, la 1858, numărul evreilor era deja de 78 751, iar la 1897 – de 228 168 suflete. În mai multe localități evreii deveniseră chiar majoritari. Astfel, la 1911 în târgurile Hâncești, Telenești, Călărași și altele câteva cota evreilor ajungea la 70%, în Chișinău ea constituia 51,7% din totalul locuitorilor, iar la Tighina, Orhei, Bălți, Soroca evreii constituiau 33-47%. De regulă, ei dețineau controlul asupra comerțului, mai ales cu băuturi alcoolice tari.
Rușii au pătruns treptat – cu armata, administrația, poliția, justiția, intelectualitatea, dar și prin nobilime, căci țarul a dăruit moșii uriașe (peste 600 000 desetine), în cazurile unor foști generali sau guvernatori, ele fiind de tocmai 15-30 mii de desetine. Dar încă la 1746 s-au așezat la Vâlcov și Jibrieni primii lipoveni (ruși de rit vechi), 1055 de persoane primite de beglerbegul cetății Chilia. A fost o acțiune mai mult politică decât umanitară din partea Turciei, ca urmare a conferinței de la Nemirovo din 1738. Unii ruși de rit vechi (satroobreaști / staroobreadțî) s-au așezat (pe la 1750-1770) și la Iași, alții – în Delta Dunării. Conform datelor statisticianului de stat, colonel A. Zașciuc, numărul rușilor arăta astfel: la 1861 erau 17 517, în 1869 – 21 443, iar în 1897 – tocmai 154 825 mii de persoane, o cifră, de altfel, contestată de unii specialiști, ca V. Butovici. La același an 1897 în Basarabia erau 104 mii de bulgari, 57 mii de găgăuzi și 61 mii de germani, dar și 380 mii de ucraineni și ruteni (la sudul și, respectiv, la nordul guberniei).
În 1930, din 2 864 402 locuitori ai Basarabiei 1 610 757 erau români, 351 912 – ruși, 314 211 – ruteni și ucraineni, 204 858 – evrei, 163 736 – bulgari, 98 172 găgăuzi, și – 81 089 – germani. Județele cu cea mai multă populație română erau: Orhei (87%), Lăpușna (78%), Soroca (76%), Bălți (74%). În județele dinspre sud cota românilor era: de 54% la Tighina, 51% la Cahul, 33% la Ismail și doar 19% – la Cetatea Albă. În județul Hotin români erau 36%.
La cedarea forțată, în 1940, a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța, din 3 779 414 locuitori ai teritoriilor luate de URSS, 2 179 604 (57,67%) erau români. Cu toate acestea, V. Molotov, ministrul de externe al URSS (adică o slugă a dictatorului din Kremlin), scria în nota ultimativă că aceste teritorii ar fi fost „…locuite în principal de ucraineni”, aceștia de fapt constituiau atunci doar 22,17% din toată populația. Și așa se poate scrie istoria (de învingători!!!). Iar învingătorii vor scrie întotdeauna istorie…
Așadar, să reținem: de la 6% sau 36 mii de slavi, în totalul populației Basarabiei la 1812, peste 100 de ani acest număr constituia deja aproape 800 de mii, adică mai mare de tocmai 23 de ori, în timp ce numărul românilor a crescut de la 400 de mii la 1 mil. 600 de mii, adică doar de patru ori.
4. Cum apreciați schimbările care au avut loc la baștină în ultimele decenii?
Întrucât 70 de ani nu am putut revedea vechea mea patrie mică, iar timp de 45 de ani nu am avut dreptul de a ține legătura cu rudele și prietenii de acasă, îmi este greu să apreciez schimbările care au avut loc timp de trei generații.
Revenit, după 70 de ani, ca să-mi revăd meleagurile natale, m-a uimit gradul de urbanizare, mai ales a Chișinăului. Și nu pot să nu compar înfățișarea lui cu cea din vara lui 1941. Totodată, amintind și de unele evenimente, pe care tineretul nu are de unde să le cunoască. La 1900-1910 orașul avea cca 140 mii de locuitori, în 1938 – 117 mii și numai aproximativ 20 de mii în toamna anului 1941, după distrugerile făcute de „glorioasa” Armata Roșie „cu vitejie și eroism”, în fuga ei rușinoasă, când, la 14 și 15 iulie, a dinamitat și a dat foc orașului, în timp ce vitejii locuitori sovietici, și mai ales evreii, în panică și disperare fugeau și distrugeau. Cum în Chișinău nici în anul 1938 nu erau mai mult de 31 mii de români, iar în anul de ocupație sovietică numărul celor deportați, arestați sau înrolați din aceștia a fost de tocmai 13 mii, în august 1941 Chișinăul avea doar circa 18 mii de români, și aceia foarte obosiți – de teroarea bolșevică, de comportamentul sub orice critică a societății sovietice, de turnătorii și „observatorii” NKVD-ului, de tot felul de suspiciuni / bănuieli, de manierele necioplite și primitive ale funcționărimii de partid, din sindicate și de administrația orășenească, dar și de obrăznicia celor care, cu un an mai devreme, arborau steaguri roșii și îi scuipau și suduiau pe ostașii români, și așa umiliți și batjocoriți prin însuși faptul că fuseseră forțați să se retragă din Basarabia, cu capul plecat… Orașul Chișinău era grav avariat, până în toamnă au tot ars, mocnind, multe clădiri. Nu-mi aduc aminte să fi văzut pompieri sau echipe de înlăturare a dărâmăturilor. Cupola catedralei fusese aruncată în aer, Palatal Mitropolitan era ars, clădirea Eparhiei – parțial distrusă, din hotelul „Suisse” (Elveția) mai stăteau doar zidurile negre. Nu erau, evident, restaurantele și magazinele de pe vremuri. Niște negustori din Regat organizaseră în pripă doar câteva birturi (restaurante mici și modeste) de calitate îndoielnică. Până în noiembrie nu a mai fost lumină electrică, deci, nici tramvaiul nu circula. Iarna a venit devreme, cu geruri mari și zăpadă multă…
Mi-aduc aminte că într-o seară de duminică veneam de la cinematograful „Expres” cu un grup de vreo 60-70 de elevi interniști. Era ninsoare, viscolea, bătea un vânt rece dinspre Nistru, pe strada Bănulescu-Bodoni niște table de pervazuri de la ferestrele caselor arse făceau un zgomot sinistru, iar din clădirea anexă a Liceului „B.P. Hasdeu”, ocupată de un comandament german, am auzit pentru prima dată Lily Marleen, un cântec pentru soldați, transmis de postul militar de radio Belgrad. Acest cântec simplu e despre dragostea visată de un soldat și întâlnirea sa cu fata iubită la poarta cazărmii, pentru doar câteva minute, o melodie romantică creată încă în timpul Primului Război Mondial. El a devenit laitmotivul și al celui de-al Doilea Război Mondial, un cântec iubit și cântat de ostașii / militarii din toată lumea, pe numeroasele lui fronturi ucigătoare… O melodie tinerească, romantică, dar și tristă, ea încălzind cu speranța dragostei mulți soldați care au iubit, au nădăjduit și au așteptat, zadarnic, întrevederea, până în clipa neștiută… a morții. În cântecul Lily Marleen suna vocea marii interprete Lale Andersen. Și de cealaltă parte, poate, în 1942, milioane de soldați ai Armatei Roșii ascultau – tot cu dor și vise frumoase – minunatul cântec Tiomnaia noci (Noapte întunecată), de o mare sensibilitate și o frumusețe tristă, interpretat de cântărețul Mark Bernes.
Eram în acei ani (1941-1944) un copil maturizat prea devreme. Era război. Armata a IV-a Română sângera în toamna lui 1941 la Odesa, Armata a III-a era încleștată în luptele din stepa Nogai, la Marea de Azov și în Crimeea. La început au fost victorii și chiar ceremonii cu ocazia lor. Bunăoară, ca cele din toamna lui 1942, când la Chișinău viața se mai așezase și în toamnă, mai ales cu participarea tineretului, a fost sărbătorită dezrobirea Basarabiei, la monumentul de pe dealul domol de la Ghidighici, unde a fost ridicat un turn ca monument memorial în amintirea soldaților căzuți și a oamenilor noștri deportați, chinuiți sau uciși. La festivități a fost și regale Mihai cu regina-mamă Elena. Dar recunoștința neamului era, și pe bună dreptate, pentru Ion Antonescu, mareșal și conducătorul de atunci al României.
Însă anul 1943 a tulburat din nou și pentru totdeauna libertatea Basarabiei. După Stalingrad ne-a devenit tuturor limpede: URSS se va întoarce, iar noi vom fi nevoiți să plecăm spre alte zări… La 17 martie 1944, noaptea, în internatul liceului nostru a izbucnit panica. Cine a provocat-o, nu știu. Un elev din clasa a 8-a alerga din dormitor în dormitor, strigând: „Rușii au trecut Nistrul! Evacuarea!” Abia că se lumina de zi. Era frig și ningea. Noi, cei vreo 150 de elevi care locuiam în internat, ne-am adunat în valize puținele lucruri ce le aveam. Până la amiază ni s-au împărțit foile matricole cu fotografie. Anul școlar se întrerupea brusc. Până spre seară am părăsit școala și Chișinăul pentru 70 de ani. Dar crezusem că era pentru totdeauna. Și slavă Domului că nu s-a adeverit. La 31 august 2014, ora 10, am pus piciorul pe caldarâmul din fața Bibliotecii Naționale din str. 31 August 1989 și prima privire s-a oprit pe fațada fostului nostru liceu, acum Muzeul Național de Arheologie și Istorie. Iar în zilele următoare am revăzut pas cu pas orașul, recunoscând totul de parcă ieri plecasem: Catedrala, Arcul de Triumf, Grădina Publică, Statuia lui Ștefan cel Mare, Liceul „Dadiani”, strada Pușkin, clădirea Sfatului Țării… Doar acolo unde a fost hotelul „Suisse”, Palatul Mitropolitan și Palatul Eparhiei se află acum impunătoarea clădire a Stăpânirii. Fosta Bancă Națională cu leii păzitori a devenit Sala cu Orgă, Biserica Ciuflea arată ca în trecut, în vale – Gara, dar pe deal nu mai există Liceul Eparhial. Azi Chișinăul lasă o impresie puternică, deși estetic nu e tocmai atrăgător, iar străzile nu mai încap mulțimea de mașini… Un lucru este indiscutabil – târgul vechi a dispărut, chiar dacă Biserica Măzărache tot acolo, pe malul înalt al Bâcului, rămâne. Locul viilor de după Visterniceni l-a luat Universitatea Tehnică (la care am ținut o prelegere studenților). Această instituție m-a uimit cu realizările tehnice și cu o înaltă performanță științifică și profesională.
Chișinăul mi s-a părut un oraș luminos, iar Republica Moldova nu poate fi cea mai săracă țară din Europa, odată ce are astfel de universități, biblioteci, muzee și o intelectualitate, în opinia mea, extraordinară. Nu dau numele oamenilor pe care i-am cunoscut, dar pot afirma cu mâna dreaptă pe inimă că acești oameni vor ridica iarăși această parte de țară acolo unde merită: sus în lume!
5. Care ar fi, în opinia Dvs., căile reale de redresare a situației din economia R. Moldova?
Ca om care cu ochii minții am văzut timp îndelungat și alte părți ale lumii, spun deschis tuturor basarabenilor: există o singură cale spre progres: cinstea, unitatea și munca. Din zorii zilei și până în zorii VIITORULUI…
6. Dacă ar fi cazul de înveșnicit cumva, în istoria localității natale, a unor personalități din partea locului, cine, credeți, ar merita neapărat această onoare?
De înveșnicit sunt generațiile înaintașilor noștri, țăranii, adică răzeșii și mazilii cuprinși de credință și stăruind zi de zi prin muncă tăcută și temeinică, care a făcut posibilă viețuirea în vremi grele și supraviețuirea neamului românesc în Moldova dintre Nistru și Prut, în ciuda ocupației străine care a durat aproape 200 de ani și a lăsat urme adânci în trupul și sufletul națiunii: acestor oameni le datorăm totul.
Iar cea mai caldă rugăciune pleacă din inimă pentru părintele din Zaim, Alexe Mateevici, care prin versul său a sfințit limba noastră – română.
7. Când Vă amintiți de anii copilăriei și adolescenței, ce evenimente și nume Vă revin mai întâi în memorie?
Din anii 1938-1940 am mai multe amintiri triste, evenimente care m-au impresionat:
– la Țânțăreni, în câteva săptămâni au murit unchiul Nicolae (fratele tatii?) și mătușa Maria, la nici 50 de ani, lăsând șase orfani – trei verișori și trei verișoare, ceea ce m-a întristat neobișnuit, de plângeam seara când îmi făceam rugăciunea;
– la Bolgrad, în clasa a 6-a de liceu, în urma unei intoxicații banale, moare subit, la 28 februarie 1940, fratele meu Valeriu, născut la 14 septembrie 1923. Atunci au început toate nenorocirile noastre, printre ele fiind și moartea surorii Larisa la 23 septembrie 1949;
– la 28 iunie 1940 seara, la radiojurnal, am auzit o știre scurtă și cumplită: „Azi, la ora 14, trupele sovietice au ocupat Chișinăul, Cetatea Albă și Cernăuții.” Această acțiune războinică a Rusiei ne-a schimbat toată viața…
8. Care calități le prețuiți îndeosebi la prietenii Dvs.?
La toți oamenii, dar mai ales la prieteni, prețuiesc cel mai mult cinstea, hărnicia și bunătatea.
9. Considerați că V-ați realizat în viață?
Este o întrebare grea, cerându-mi să adun și să compar cele bune și cele rele, succesele și nereușitele. Povestea ar fi însă prea lungă, de aceea aici mă refer doar la ceva din anii mai grei. A fost un bine faptul că, fiind nevoiți, în 1944, să ne refugiem întru a ne salva, familia noastră, ca și multe altele, a avut unde pleca – nu în străinătăți, ci în adâncul propriei Țări. Dar ne-a reușit să ne refugiem din Basarabia în Transilvania doar cu două valize, fiind nevoiți deci s-o începem de la zero. Iar localnicii aveau grijile și problemele lor. Deci, ar fi exagerat să spunem că refugiații erau așteptați, ba încă și cu brațele întinse… Lipsa de perspective devenise și mai reală din cauza faptului că noi, refugiații basarabeni și cei bucovineni, am fost un timp căutați / vânați pentru a fi predați URSS, imperiul comunist considerându-ne ca o simplă proprietate a sa, odată ce, după invazia sa din 1940 în Basarabia, locuitorii ei fuseseră declarați „cetățeni sovietici”. (Respectivul decret sovietic a „argumentat” această decizie prin faptul că… până la puciul bolșevic din 1917, basarabenii fuseseră cetățeni ai Imperiului Rus!…) Apoi cei scăpați (cu acte false sau având noroc) am fost mereu marginalizați și dezavantajați de regimul comunist din România, trăind mai mult în sărăcie și nesiguranță. Eram deci niște cetățeni de categoria a doua. A existat și o ostilitate față de refugiați, în anii 1945-1947, când peste România venise foametea, cauzată nu numai de secetă, ci și de lăcuste (iar printre lăcuste erau și cele 700 mii de militari sovietici, cantonați și hrăniți în România, țară învinsă, ocupată și exploatată la limită timp de 13 ani).
Fiind însă harnic și bun la carte, am absolvit liceul ca premiant și apoi am fost admis la Politehnica din Timișoara (al 18-lea pe lista celor 100 de înmatriculați din 450 de pretendenți). Dar, ca basarabean și fiu de preot, nu am avut bursă, adică nici casă și nici masă. Ieșeam din situație, descărcând noaptea vagoane pentru o plată mizeră, iar ziua uneori adormeam la orele de rusă și de marxism, însă eram întotdeauna treaz și foarte atent la cele de fizică, de analiză matematică și, bineînțeles, la bazele electrotehnicii… Am susținut toate examenele anului I cu note mari pentru a nu fi exmatriculat, ca student slab la învățătură. Iar în ceilalți ani de studii, inclusiv pentru că, în luna mai 1950, devenisem campion național universitar la aruncarea discului, am avut casă și masă asigurată, fiind nu numai tolerat politic, ci chiar lăudat și admirat…
10. Cine și cum V-a ajutat să Vă atingeți scopurile?
Am avut un mare noroc de a fi primit un mare ajutor, și anume într-un moment critic din cariera mea de inginer. După absolvirea, în primăvara anului 1953, a Facultății Electrotehnice din Timișoara am fost repartizat la sectorul energetic al Combinatului „Casa Scânteii”. Dar, nefiind „corespunzător ca origine socială”, acolo mi s-a recomandat să caut o altă repartizare. Revenit la Timișoara, m-am adresat profesorului Cornel Micloși, membru al Academiei Române – eminentul savant sub îndrumarea căruia îmi realizasem proiectul de diplomă. Și dânsul m-a recomandat la Uzinele comunale Timișoara (electricitate, tramvaie, apă…). Am lucrat acolo cu succes ca tânăr inginer aproape cinci ani, realizând și unele instalații absolut noi ca, de pildă, „Transformator hexafazat de 100 kW”, o stație nouă de redresori 750 V, 1200 A, rețele aeriene suspendate și alte inovații tehnice valoroase. Dar la 1 februarie 1958 am fost concediat „de azi pe mâine” de tovarășul Țăpureanu, activist de partid, noul director, om cu patru clase primare, dar fost ilegalist, căruia nu i-a plăcut „mutra” mea, din cauze banale care nici nu merită povestite. Fără serviciu și cu interdicție secretă de a fi angajat de vreo altă instituție, am regăsit repede vechea mea pasiune născută încă la Chișinău: radiotehnica.
Încă din anul 1943, la Liceul „B.P. Hasdeu” am activat în „cercul de radio” unde am învățat bazele radiotehnicii, aparatele de radio cele mai simple (cu o singură lampă), cu un tub electronic, circuite oscilante, amplificatoare etc. Cu aceste cunoștințe elementare în anii 1945-1948 am construit aparate de radio cu piese din echipamentele militare germane de care era plină țara și se comercializau la prețuri de nimica la „talciocul” din Cluj. În anii de după război nu existau aparate de radio pentru că, la sosirea Armatei Sovietice, fuseseră confiscate și duse în URSS, iar producția radio în România încă nu era, căci micile fabrici ale firmelor „Philips”, „Telefunken”, „Noris” au fost demontate și duse în URSS. Astfel, având timp destul, în vara anului 1958 am început să mă recalific spre radio și televiziune, devenind pionier în materie de antene TV, reparații TV, aparatele fiind atunci foarte căutate în vestul țării, unde se recepționau programele TV din Ungaria, Iugoslavia, Italia și chiar din Austria, căci Televiziunea Română încă nu ajunsese să deservească Transilvania și Banatul. Cele mai căutate televizoare erau importate din URSS: „Record” și „Rubin”, „Orion” din Ungaria și „Tesla 2” din Cehoslovacia. Industria românească de TV era abia la început (Uzina „Electronica” din București va începe să producă TV în anul 1960).
Așadar, timp de trei ani am fost la Timișoara specialistul nr. 1 în materie de televiziune, antene, recepție la mare distanță, adaptarea televizoarelor pentru recepția normei europene de TV-CCIR la care era afiliată Italia, Austria, Franța, RFG, dar și Iugoslavia. Am elaborat un adaptor pentru comutarea automată a televizorului pe canalul recepționat: OIRT sau CCIR (OIRT fiind norma țărilor socialiste de atunci).
Încă din perioada examenului de stat aveam o legitimație specială pentru a consulta toate publicațiile tehnice germane, engleze, franceze și americane care mai ajungeau prin continuarea tradiției universitare de a trimite publicațiile științifice și la Politehnica din Timișoara, unde toți profesorii mari pe care i-am avut și eu, erau oameni care își făcuseră studiile și doctoratele în Europa de Vest: Remus Răduleț, Mihail Ghermănescu, Plautius Andronescu, Cornel Micloși, Ștefan Nădășan – academicieni și profesori cunoscuți în Elveția, Germania, Franța, Italia. Aveam, deci, posibilitatea de a mă consolida în radioelectronică, citind fluent literatură rusă, engleză, germană, franceză, italiană și chiar cehă și prin aceasta de a acumula cunoștințe tehnice de ultima oră din toate revistele de specialitate și publicațiile academice străine. Am citit în trei ani 5700 de astfel de pagini.
În acei trei ani m-am reprofilat de la electrotehnică la electronică și, în mod deosebit, pe electronica semiconductoarelor, un domeniu foarte nou, declanșat în anii 1947-1951 prin cercetările fundamentale din SUA („Bell Labs”, „Texas Instruments”, „Motorola”), din Germania („Siemens”, „Telefunken”), dar și din URSS (Leningrad, Moscova, Novosibirsk). Am elaborat atunci mai multe cărți de popularizare, precum și de cercetări inginerești, pe care le-am propus spre publicare. Devenisem unul din puținii cunoscători ai tranzistorului – inventat în 1948, înțeles în 1951-1953 și pus în fabricație în anii 1955-1957 în trei țări: SUA, RFG, URSS. Așa a apărut în anul 1961 prima lucrare tehnică românească privind folosirea tranzistorului – Semiconductoarele în telecomunicații, coautori fiind doi profesori universitari de la Academia Militară: Vasile Cătuneanu cu Dinu Buznea, și inginerul Eugen Statnic, un necunoscut de la Timișoara care a scris 44% din lucrare. În mediul universitar din București inițiatori în acest domeniu erau atunci profesorii Tudor Tănăsescu, Mihai Drăgănescu și Alexandru Spătaru, iar protagoniști în radiotehnica modernă – profesorii Edmond Nicolau, Gheorghe Cartianu și Sergiu Condrea, toți oameni cu 20-25 de ani mai în vârstă decât mine. Eu eram mezinul, dar unul harnic și entuziast…
Însă – o spun categoric – toată munca mea de autodidact în însușirea electronicii semiconductoarelor nu ar fi fost de vreun folos pentru societate, dacă nu întâlneam, în august 1961, un om excepțional prin verticalitatea sa – Dumitru Felician Lăzăroiu (n. 1926), care în anul 1960 fusese pus să ridice acolo unde trebuia fabrica sau uzina „Radio Popular” și să facă din aceasta Întreprinderea „Electronica București”, ea devenind mama industriei radioelectronice din România. Dânsul, auzind de mine de la inginerul Mihai Varia, redactor-șef pentru electronică la Editura Tehnică, m-a invitat la București „pentru o întrevedere”. După o convorbire amicală în somptuosul său birou de director general, a fost adus fulger de către șeful de cadre, colonelul Șofran, dosarul meu de la Timișoara. Dar dosarul meu de cadre era încărcat cu tot felul de hârtii pe care eu nu le-am văzut, deoarece dl Lăzăroiu, răsfoindu-l, l-a redus cam la 1/3, restul fiind încredințat secretarei Aurora Niculescu pentru ardere. După această „operație estetică” asupra dosarului meu, D.F. Lăzăroiu întrebă: „Limbi străine știți?” „Da”, zic, și enumăr vreo cinci sau șase. „Bine, continuă dânsul. Mâine veniți la lucru, vă prezint colegilor din sectorul constructorului-șef, primiți locuință, soția Vă va fi transferată la Opera Națională din București (consoarta mea era balerină). Aveți copii?” „Nu”, zic eu. „E mai bine așa, veți pleca pe mai multe luni în Franța, la CSF / Grenoble, pentru preluarea licenței în domeniul tranzistoarelor.” Și așa, dintr-un proscris (adică, un fel de condamnat politic) am devenit un inginer pus să facă ceva și pentru societate.
11. Dacă Bunul Dumnezeu V-ar oferi ocazia să mai trăiți o dată vreun moment din viața Dvs., pe care l-ați alege?
Aș dori să retrăiesc, măcar puține clipe din anul 1955, când am cunoscut o balerină suplă și veselă, de care m-am îndrăgostit subit și cu care ne-am trăit împreună 56 de ani din viața noastră – cu multă fericire, dar și clipe de răscruce, în care a învins tăria sufletului.
12. Cu ce lucruri se mândrește îndeosebi cetățeanul și inginerul Eugen Statnic?
Mă mândresc cu ceea ce am realizat în 55 de ani de inginerie (1954-2009). Pot să răspund pozitiv la întrebarea: „Ați făcut ceva util și pentru societate?” După părerea mea, am făcut ceva chiar exemplar pentru urmași:
– am practicat cu succes atletismul în spiritul olimpic: mișcare, cumpătare și sănătate, care mi-au dat putere trupească și sufletească pentru a munci intens și eficient;
– am avut o căsnicie minunată și am lăsat în urmă trei copii și cinci nepoți;
– am lucrat cu tragere de inimă pentru a da societății mai mult, mult mai mult decât am primit, neținând cont de faptul că am fost prigonit și marginalizat de un regim totalitar și primitiv. Pentru mine mai important a fost țara, și nu regimul;
– prin exemplul personal i-am învățat pe colegi și subalterni să muncească, să fie cinstiți și harnici, spunându-le deseori: „Nu o să vină nici rușii, nici americanii să ne dea «un nivel bun de trai», noi suntem datori să ne ridicăm singuri”;
– în zece ani (1966-1976) am contribuit efectiv la transformarea Uzinei „Electronica” dintr-un importator de 40 mil. $ într-un exportator de 200 mil. $ pe an, ea fiind singurul din „lagărul socialist” exportator de radioreceptoare și televizoare pe piețele din Germania, Franța, Marea Britanie, SUA și Coreea de Sud;
– am elaborat de la idee până la fabricație (a producției de milioane lunar) electronica lămpilor fluorescente Dulux EL, care înlocuiesc becul lui Edison, vechi de 100 de ani, și care economisesc 80-85% de energie electrică, având, totodată, o durată de funcționare de 10 ori mai mare. În 25 de ani (între 1985 și 2010) compania OSRAM, la care am activat după emigrație, a vândut peste un miliard de astfel de surse moderne de lumină, realizând un câștig net de peste un miliard de dolari, dar și contribuind la economisirea unei cantități enorme de energie, încât venitul net a fost, este infinit mai mare.
13. Care este cea mai mare dorință neîmplinită a Dvs.?
Nu am dorințe (mari) rămase neîmplinite pentru că nu am trăit din iluzii, ci cu picioarele pe pământ. Am realizat, de fapt, peste așteptări, am avut o viață împlinită.
14. Deja peste un sfert de secol nu mai contenesc discuțiile controversate privind denumirea limbii oficiale, a etnonimului nostru adevărate, dar și asupra istoriei R. Moldova. Cine credeți, ar putea și ar trebui să pună punct în aceste dispute?
Este extraordinară performanța politică și patriotică a intelectualității basarabene: proclamarea la 31 August 1989 a limbii române drept limbă oficială a STATULUI, căci românii sunt peste 70% din populația R. Moldova și este firesc ca în ea rolul de limbă de stat să-l aibă limba populației autohtone, ea fiind și majoritară. Rușilor să le fie și acum, după 150 de ani, rușine pentru că la 1860-1870 au interzis limba ACESTEI PĂRȚI DE POPOR ROMÂN – în propria sa casă. Iar românii din R. Moldova să fie nobili și să respecte în continuare dorința firească a grupurilor etnice conlocuitoare: ruși, ucraineni, bulgari, găgăuzi, evrei etc. să folosească și să cultive limba maternă în școală și în viață respectând principiul etnic al dreptului majorității de a conduce țara.
15. Care sunt principiile de viață ale cetățeanului Eugen Statnic peste care nu se poate trece în nici un caz?
Principiile mele de viață cred că deja s-au reliefat de la sine în răspunsurile precedente din acest interviu.
16. Colegii, prietenii des V-au trădat?
Nimeni dintre prietenii vechi, începând cu foștii colegi de la Liceul ortodox „Simion Ștefan” (a fost episcop de Alba Iulia la 1640-1650) și colegele dragi de la Liceul „Doamna Stanca” nu mi-au înșelat așteptările. Am păstrat o caldă prietenie timp de peste 60 de ani, iar cei puțini rămași ne-am revăzut încă și în anii 2007-2012 la Cluj, dar… tot mai puțini, tot mai bătrâni, însă și mai uniți sufletește, inclusiv prin amintirile despre anii tinereții, anii primului sărut și ai primelor vise – cei mai frumoși ani ai vieții. Acum (2016) au mai rămas doar un coleg – Sabin Mureșan și două colege – Stela Nicoară și Lucia Flămând, soția academicianului fizician Ion Ursu.
17. În opinia Dvs., fără de ce un om nu poate să fie fericit?
Cel mai mare obstacol în calea fericirii sunt așteptările sau planurile prea mari. Mulți oameni nu țin cont de realitatea vieții și își fac iluzii care apoi nu se realizează. Deci, fără realism un om nu poate fi fericit. MULȚUMEȘTE-TE CU CEEA CE AI, CE POȚI OBȚINE SAU REALIZA CU SIGURANȚĂ!
18. Ați făcut în viață și politică?
Nu am fost membru de partid, deși în România erau patru milioane de „comuniști”, precum își ziceau mincinoșii. Eu am avut un crez: pentru noi, basarabenii, comunismul a fost ceva nefiresc, primitiv și dușmănos. Comuniștii au luptat pentru dezmembrarea României. În 1940, când țara era sfâșiată teritorial, comuniștii se bucurau. Același lucru se întâmpla și în Franța: când, la 22 iunie 1940, Franța a capitulat, acceptând înfrângerea militară, comuniștii francezi erau fericiți. La procesul înscenat Mareșalului Ion Antonescu în mai 1946 la București dânsul a spus: „Comuniștii nu au fost cu țara. Le-am făcut un lagăr pentru 1500 la Târgu-Jiu, ca să-i feresc de răzbunarea populației, dar nu am putut aduna decât 800. Atâția și erau comuniștii în România, iar dintre ei doar 164 de români rătăciți, restul erau evrei, unguri și ucraineni care nici nu au putut fi cu țara.” Eu cred că Antonescu spunea adevărul. Comuniștii au fost împotriva poporului român!
Deci, nu am făcut politică. Or, prin alte cuvinte, politica mea au fost munca și onoarea!
19, 20, 21. Ce apreciați și ce nu vă place în politica promovată de autoritățile de la Chișinău din ultimele decenii? Cine, credeți, ar putea scoate R. Moldova din actuala mocirlă politică, economică și socială? Credeți în viitorul acestui stat?
Necunoscând toate desfășurările politice din R. Moldova în anii 1989-2016, dar și mai ales neînțelegând de unde vine interminabila discordie între politicienii patrioți care ar fi putut face ceva în anii 1990-1993 când „fierul era roșu”, nu pot „să-mi dau cu părerea”. Sunt însă convins că elitele implicate în politică nu dau dovadă de cultură istorică și politică, acționează fără sistem și fără cap.
Cauza acestei stări o cunoaștem, ea manifestându-se nu numai la români. Vorba e despre nerecunoașterea valorilor. Ca urmare, cei ce pretind că fac politica statului nu respectă / nu se conduc de valorile poporului în a cărui serviciu s-au angajat să fie, ci de vorbărie. Fiecare crede, pesemne, că doar el este cel mai bun, că el le știe pe toate. Întocmai ca la vechii (și noii) greci: Discordia, lipsa concordiei e cauza eșecului politic (nerealizarea până acum a Re-Unirii cu Țara), ca și a totalului eșec economic (sărăcie cumplită, lipsa de perspectivă pentru acest stat).
22, 23, 24, 25, 26. Care circumstanțe au jucat rolul hotărâtor în formarea familiei Statnic? Conturați un portret al familiei Dvs. Cu ce preferați să vă ocupați în timpul liber? În casa familiei Statnic care bucate și băuturi sunt preferate? Descrieți câteva momente cruciale din viața Dvs.
Eu cred că familia este încă, trebuie să rămână și va fi celula elementară, de bază, a societății omenești. Acum în lume, la acest capitol, domină prostia și cultul minorităților de gen, care pentru unii, au devenit mai importante decât familia tradițională / naturală. Așa sunt: homosexualii, lesbienele, transsexualii etc. Niște minorități de 2-3% care pretind să fie recunoscute și chiar să domine viața societății, ea mai și fiind derutată de mediile audiovizuale. Și mă bucur că în România trei milioane de semnatari cer modificarea Constituției astfel încât ea să stipuleze că familia se întemeiază pe căsătoria între bărbat și femeie, nu între soți, precum e prevăzut acum. Iar în iulie 2016 Curtea Constituțională a vizat pozitiv această inițiativă. Rămâne să sperăm că actualilor parlamentari le va ajunge înțelepciune pentru a adopta această rectificare foarte benefică, chiar dacă celor de la Bruxelles ar putea să nu placă.
Nimeni nu este vinovat de orientarea sa sexuală care în cele mai multe cazuri se datorează unei anumite configurații genetice, alta decât cea condusă de ereditatea psihofizică naturală și dominantă, ea caracterizând peste 95% din populație. Acești oameni au o slăbiciune, un defect și e în firea lor să dorească a-și compensa cumva carența… Însă nu cu prețul subminării Institutului familiei tradiționale, ca temelie – de milenii – a societății și absolut firească pentru majoritatea oamenilor…
Cu cât societatea e mai modernă și mai avansată, iar populația, – luată în ansamblu – mai bogată, cu atât, pentru tot mai multă lume, din păcate, familia reprezintă mai puțin. Odată ce nu mai există, ca în trecutul nu tocmai îndepărtat, dependența materială a majorității soțiilor de soții lor, iar a copiilor – de familie, scade numărul căsătoriilor și crește numărul divorțurilor. Educația în școală nu mai urmărește creșterea tineretului în spiritul modestiei și cinstei, al muncii și recunoașterii unei anumite discipline sociale, axate pe familie. O parte a persoanelor tinere nici nu se mai căsătoresc, aceasta foarte des pentru că, nedispunând de un loc de muncă, nu-și au existența asigurată. Șomajul, chiar și în Uniunea Europeană, e o boală permanentă, care distruge societatea. O parte considerabilă a tinerilor de 18-27 de ani nu au un viitor limpede în fața lor, căci sunt șomeri. (Conform unor date recente, aceștia constituiau: 56% – în Grecia, 48% – în Spania, 39% – în Italia, 28% în – Franța, 21% – în Belgia, fiind mai puțini, și anume câte 7% – în Germania, Olanda, Danemarca, și Suedia. Nu cunosc situația din fostele țări socialiste.) Aceasta este o catastrofă pentru toată UE, dar așa-zișii conducători ai ei sunt preocupați de cu totul ale probleme (salvarea Greciei, repartizarea refugiaților, combaterea terorismului islamic provocat de războaiele nedrepte din Irak, Afganistan, Libia, Siria…).
Pentru soții Statnic și copiii noștri familia a fost și rămâne ceva sfânt, iar crezul acestei familii a fost și este întotdeauna: cinste, muncă și modestie. Inge, soția mea (1931-2011), în anii 1938-1948, adică din fragedă copilărie, a învățat baletul clasic și muzica la Sibiu, în comunitatea săsească. În toamna lui 1949 maestra de balet și educatoarea sa, dna Mercedes Pavelici a luat-o la Timișoara, în corpul de balet. Cu multă muncă și talentul cultivat – prin efort extraordinar (șase-opt ore de exerciții zilnic) – Inge a parcurs toate treptele profesionale, devenind solistă corifee, prim-balerină lirică, una din cele mai bune balerine din România, în anii 1956-1962, după Irinel Liciu (București) și Larissa Șorban (Cluj). Trăind la București, ne-au venit copiii: Carina (1963), Ingemar (1967) și apoi Axel (1974). Însă mezinul ne-a schimbat viața, dat fiind că s-a născut cu un defect genetic (Down Syndrom), generat de o intoxicare cu Ozon în iarna 1973-1974, când am lucrat în laborator cu tensiuni de 25 000-30 000 volți, neștiind de efectul dăunător al ionizării aerului pe care-l respiram și care a atacat metabolismul histaminei din matricea genetică.
Boala lui Axel cu defect major de cord și alte malformații nu au putut fi tratate atunci în țară. În anii 1975-1976, în timp ce lucram din greu la construcția casei noastre de pe dealul Stejărișului din Brașov, copilul se dezvolta încet și nesigur. A început să meargă la trei ani și să pronunțe doar câteva cuvinte la patru-cinci ani. Operația anomaliei cardiace nu s-a putut face la București – nici la cei mai mari specialiști (la care, prin poziția mea în „Electronica” aveam acces și susținere). În 1978 am terminat construcția casei, epuizându-ne toate resursele financiare (peste 400 de mii lei câștigați, ca autor al cărților mele de electronică, dar și al patentelor aplicate). Însă copilul ne era mai important decât toate alte probleme, chiar dacă primii doi copii erau încă adolescenți și aveau nevoie de toată atenția părinților. În acele condiții, cu aprobarea guvernului, în 1980 l-am trimis pe Axel în Germania, unde a fost operat. Apoi a venit la el maică-sa, iar după un an și ceva, am plecat și eu cu ceilalți copii. Deci, am plecat în RFG legal, cu aprobări oficiale, de sus, chiar ale primului ministru de atunci.
Așadar, 20 de ani am muncit din greu la „Electronica” – ca șef de laborator, constructor-șef și inginer-șef de concepție, lucrând mai mult în laborator decât în conducerea operativă a cercetării științifice și a proiectării tehnologice, zece ani fiind și reprezentantul RS România în Comisia de radioelectronică a CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc al țărilor lagărului socialist). Apoi au urmat încă 25 de ani de muncă în industria de electronică din Germania (la OSRAM, SIEMENS) și din SUA (la OSRAM-SYLVANIA). Am realizat multe lucruri noi pe care alții nu știau a le face, ba și încă în concurență nemijlocită cu „Philips”, „General Electric”, „Matsushita”, „Toshiba” sau „Samsung”, adică cele mai mari companii mondiale de electronică. Am participat la zeci de conferințe internaționale științifice, am publicat (ceea ce era deja protejat de patente) în publicații rare, de elită, ca PSST din SUA (adică Plasma Sources Science and Tehnology) sau IESNA (Illuminating Engineering Society of North America). Ultima carte apărută în România (1982) a fost Televizoare cu circuite integrate, dar cei 18 mii de lei primiți pentru ea nu mi-au ajuns la vamă unde pentru trecerea lucrurilor personale mi s-a luat peste 40 mii de lei. Asta a fost recunoștința RSR pentru toată munca mea, care a adus țării multe milioane, dar și pentru a doua jumătate a casei noastre, trecută în proprietatea statului, prima jumătate a ei fiindu-ne confiscată, chipurile, pentru trecerea ilegală a frontierei de către soția mea, care plecase cu băiețelul legal, având pașaport semnat de un general de securitate, deci, nu furișându-se pe sub sârma ghimpată de la graniță… Și totuși, eu am rămas credincios țării mele, iar după 1990 am oferit României multe servicii și proiecte, ca, de exemplu, „Proiectul Ecolux”, de care aveam dreptul să dispun precum aș fi dorit, într-un șir de țări ale lumii.
Însă nimeni nu s-a arătat interesat de oferta mea, iar OSIM (Oficiul de Invenții) mi-a cerut să depun, în prealabil, suma de 12 000 $, taxa de prelucrare a patentului (!?).
Aici închei povestea familiei mele și a împrejurărilor în care am părăsit, legal, țara. De altfel, nici nu știu dacă toate acestea ar putea interesa pe cineva în vechea mea patrie mică, Basarabia, chiar și dintre eventualii cititori ai săptămânalului regional independent Cuvântul, editat la Rezina. Din păcate, aproape toți martorii timpului care, citind cele scrise aici, ar putea confirma faptele, nu mai sunt printre cei vii. Excepție face fostul director general de la „Electronica”, F.D. Lăzăroiu, care la 90 de ani împliniți trăiește – ca profesor emerit, încă lucid și activ, dar în singurătate – la Paris, de vreo 30 de ani și cu care sunt într-o relație de prietenie.
În final, iată și unele gânduri referitoare la ultimele două-trei întrebări ale chestionarului.
1. Nici R. Moldova, nici Ucraina nu au șanse reale de a deveni membre ale UE în următorii 10-15 ani, deoarece UE nu mai are resursele financiare necesare. Nici menținerea în UE a actualilor ei membri nu e ușor de realizat, dacă luăm în considerare situația chiar și a unei singure țări – Grecia, care a ajuns în UE prin fals și șmecherie, având o datorie externă de tocmai 360 miliarde €. Or, singura țară care mai poate plăti e Germania, dar și resursele ei sunt limitate. Marea Britanie, chiar și până la Brexit, nu dădea nimic și nu primea refugiați – din cei 1,43 mil., care au ajuns în Europa (majoritatea – în Germania), în anul 2015, și care vor să-și aducă familiile, rămase acasă, adică după ei vor veni încă 3-4 mil. E bine să se știe că întreținerea fiecărui refugiat, primit în Germania, costă 22 000 de euro pe an. Dar și că abia peste trei-patru ani, și doar puținii dintre refugiați vor deveni producători – acei care vor însuși barem elementar limba țării și, bineînțeles, vor avea vreo meserie. Dar 90% nu îndeplinesc aceste condiții în primii cinci ani, ei trăind pe punga contribuabililor și nu a doamnei Merkel.
Fostele țări socialiste, ajunse în UE (Ungaria, Slovacia, Cehia, Polonia, Slovenia, Croația…), nu primesc refugiați, inclusiv din cauze economice. Italia se face că nu vede și se bucură când refugiații se duc în Germania. Austria, Olanda, Danemarca, Suedia, Franța nu mai acceptă imigranți. Iar ei, în număr de vreo 15 mil., stau deja cu bagajele făcute și așteaptă. Chiar dacă o mare parte a celor care își zic refugiați nu sunt cei mai năpăstuiți, ci doar cei mai șmecheri și nu fără bani: fiecare dispune de 7 000-12 000 euro pregătiți pentru a ajunge în Europa.
2. Cu privire la diferendul transnistrean nu mă pot pronunța, fiindcă nu cunosc suficient problema pentru a avea o opinie.
3. Ca și pentru unele alte foste republici sovietice, problema majoră pentru R. Moldova este prezența în populația ei a unui număr impunător de ruși și ucraineni – cca un milion de persoane (cam 20-25% din totalul populației). Majoritatea lor se încred în forța Rusiei și în protecția din partea ei. Mulți „moldoveni” din această parte a populației R. Moldova și-au făcut și cetățenie rusească, iar patria lor istorică, pretinzând că are dreptul de a-și apăra compatrioții din fostele republici sovietice, în fapt, folosește acest paravan pentru a le împiedica acestor state să-și croiască alt drum, decât dependența totală de Rusia.
4. Politica nu este nicidecum în drept să ațâțe spiritele primitive. Din contră, e de datoria întregii clase politice a R. Moldova de a continua și a amplifica efortul de apropiere a intereselor părților populației ei, de a-i convinge pe oameni, de orice origine etnică ar fi, că nimeni nu va veni să soluționeze problemele vieții locuitorilor din acest teritoriu. Că doar prin muncă – unde politicienii au misiunea de a fi ca exemple demne de urmat pentru ceilalți, – și, deci, prin asigurarea, pe această cale, a unei înviorări a dezvoltării economice va putea fi depășită actuala stare de sărăcie a majorității populației.
Sunt convins că Moldovenii dintre Prut și Nistru nu sunt nicidecum dușmani ai oamenilor proveniți din alte etnii și care, în virtutea unor sau altor împrejurări, au venit pe pământul lor strămoșesc, devenindu-le conlocuitori. Dar nici rușii, ca și ceilalți minoritari din R. Moldova, nu au absolut pentru ce să se dușmănească cu românii moldoveni din Basarabia, această parte a poporului român, foarte muncitoare și tolerantă.
Prin politică tolerantă și de cointeresare minoritatea rusă – care rămâne încă valoroasă, inclusiv sub aspect tehnologic – trebuie și poate (mai ales, prin respect reciproc și prețuire) să ne fie prietenă. Și aici rolul intelectualității, din ambele părți, e greu de supraapreciat.
E necesar să fie câștigată cu răbdare buna intenție a intelectualității, după care vor veni și oamenii de rând. Presa, cuvântul, mai ales, „tonul” cuvântului, trebuie să fie cinstit.
Consemnare: Tudor IAȘCENCO,
redactor-șef al săptămânalului independent CUVÂNTUL (Rezina)